a. Vohodul mic. Vohodul mic descoperă în chip simbolic ieşirea Mântuitorului la
propovăduirea Evangheliei. Lumânările purtate înaintea preoţilor sunt chipul
Sfântului Ioan Botezătorul, care a pregătit Calea Domnului şi pe proorocii
Legii Vechi.
Vohodul mic sau ieşirea (intrarea)
cu Sfânta Evanghelie, adică purtarea solemnă a Sfintei Evanghelii, din Altar
prin mijlocul naosului şi pe Sfânta Masă, este o rânduială destul de veche în
cadrul Sfintei Liturghii, căci în secolul VIII este menţionat în Comentariul liturgic al patriarhului Gherman I al Constantinopolului. La baza
acestui act ritual stă un act care la început era simplu şi anume: diaconul
scotea Evanghelia din schevafilachion
- unde se păstra - şi o ducea pe amvonul din naos pentru a se citi din ea la
vremea cuvenită pericopa rânduită. Mai târziu, când Sfânta Evanghelie nu s-a
mai păstrat în schevofilachion şi a început să stea pe Sfânta Masă, actul
ducerii ei la amvon a luat o dezvoltare şi o notă de solemnitate tot mai mare
căpătând totodată semnificaţia simbolică a ieşirii Mântuitorului la
propovăduire.
Ieşirea cu Sfânta Evanghelie sau
Vohodul mic cum se mai numeşte, înseamnă Epifania Domnului sau arăterea Sa în
lume, mai întâi prin botezul Său în
Iordan de către Ioan, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin
începerea activităţii Sale publice, adică prin propovăduirea Evangheliei.
Apoi înălţarea Evangheliei în faţa
Uşilor Împărăteşti, însoţită de cuvintele „Înţelepciune drepţi” înseamnă
atenţionarea credincioşilor că iată cuvântul lui Dumnezeu se arată în lume şi
credincioşii trebuie să-L primească cu sufletele şi gândurile curate, fără
prihană în faţa lui Dumnezeu şi să-L urmeze drept, neabătut de la învăţătura
Lui.
b.
Vohodul mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri.
Dezvoltarea acestui ritual începe probabil în secolul VI, când
patriarhul Eutihie al Constantinopolului menţionează deucerea solemnă a
Darurilor de la proscomidiar pe Sfânta masă, ca şi imnul cântat în timpul ei
(Heruvicul), ca o inovaţie
|