Formele fundamentale ale poeziei
imnografice liturgice sunt trei: troparul
sau stihira, condacul şi canonul.
l.
Cea mai veche şi simplă formă a poeziei imnografice, întrebuinţate în cultul
ortodox este troparul, (de
la grecescul, troparion, care înseamnă mod, fel,
chip) pentru că în conţinutul său este proslăvită biruinţa sfinţilor asupra
diavolului sau asupra patimilor. În limba greacă, troparul avea formă de vers
sau strofă poetică. Prin traducerea în româneşte a cărţilor de slujbă, această
formă poetică nu s-a mai putut păstra, ci a trebuit să fie înlocuită, cu scopul
păstrării intacte a cuprinsului troparului, acesta luând forma prozei.
Astăzi, denumirea de tropar, prin excelenţă se dă acelor imne
care arată pe scurt şi doxologeşte chipul sau icoana vieţii unui sfânt, sau
descrie sensul şi importanţa unui eveniment din viaţa Mântuitorului.
Troparul mai poate avea forma stihirii. Aceste stihiri sunt:
a. stihiri ale învierii
b. stihiri ale Crucii şi învierii
c. stihiri ale Născătoarei de Dumnezeu
d. stihiri ale Sfinţilor martiri
e. stihiri dogmatice
f. stihiri (tropare) ale Sfintei Treimi
g. stihiri de pocăinţă şi umiinţă
h.
stihirile morţilor
Cele
mai vechi tropare (stihiri) intrate
în uzul liturgic sunt din secolul V şi anume troparul „Născătoare de Dumnezeu
Fecioară, bucură-te”, atribuit sfântului Chiril al Alexandriei.
Sedelnele, Şezândele sau Catismele,
se cântă la Utrenie. Ele se numesc aşa pentru că la Utrenie
sunt intercalate printre catismele (grupele de psalmi) rânduite să se citească
dimineaţa, iar în timpul citirii lor, credincioşii pot sta jos în străni.
Ipacoiul (upakon de la
upakouco, care
înseamnă a asculta). Se numeşte aşa, fiindcă citirea
(rostirea) lui trebuie ascultată cu multă atenţie, ca o vestire sau o
proclamare solemnă.
Antifoanele (ta antiφona) sunt
nişte tropare mai scurte, legate între ele. Antifoanele celor opt glasuri care
se cântă la Utrenia de Duminică, sunt compuse de Sfântul Ioan Damaschinul, pe
baza psalmilor 119-133 (120-134), care formează catisma a XVIII-a numită şi „cântarea
treptelor”, pentru
că se cânta pe treptele de la intrarea templului din Ierusalim.
Luminândele
to pcoxaycoyiKrov
Exapostularile sau Voscresnele sunt o categorie aparte de
stihiri sau tropare izolate, care se cântă în rânduiala
Utreniei, înainte de Laude. Se numesc Luminânde, pentru că odinioară ele se cântau în momentul când
începea să se lumineze de ziuă.
Pentru
acelaşi tip de cântări se întrebuinţează şi denumirea de Exapostularii
(exapoVtoularia de
la exapoVtoloV, care înseamnă a trimiterea
Sfinţilor Apostoli), pentru că în ele este vorba totdeauna despre trimiterea
Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Ele se mai numesc exapostularii şi pentru
că odinioară, în Biserica cea mare din Constantinopol, unul din cântăreţi era
trimis în mijlocul bisericii, spre a interpreta aceste cântări. Aceste cântări
se mai numesc Voscresne adică
stihiri ale învierii sau Mănecânde,
pentru că în cuprinsul lor este vorba despre mânecarea sau
mergerea dis de dimineaţă a femeilor mironosiţe la mormântul Domnului, pentru
a-i unge trupul cu miresme.
Polieleul
(de la polieleouV, care înseamnă mult
milostiv) este o cântare de laudă, la sărbătorile Mântuitorului
şi ale sfinţilor, fiind alcătuit din versetele alese din psalmi.
Pripelele
sunt imnele care se cântă după Polieleu întru cinstea
sărbătorii sau a sfinţilor. Aceste imne sunt formate din stihuri culese din
diferiţi psalmi (psami aleşi cum se mai numesc aceste imne) şi prin care se
preaslăveşte, potrivit sărbătorii, numele lui Dumnezeu, al Sfintei Fecioare sau
al sfântului prăznuit.
Mărimurile sunt
tot rugăciuni de preaslăvire. Ele
se află numai în ritul român şi slavon (grecii nu le au). Se numesc Mărimuri,
pentru că preaslăvesc măreţia praznicului, a sărbătorii respective începând
totdeauna cu cuvintele „Mărimu-te pe tine”
Condacul este
astăzi o strofă izolată. Termenul
condac (kontakaov
cuvânt derivat, probabil, de la substantivul băţ, bastonaş,
pe care se înfăşurau vechiile manuscrise de pergament sau de hârtie, în formă
de sul; denumirea acesta a trecut apoi la însuşi manuscrisul pe care scriau
imnele numite condace). Condacul de astăzi din cărţile de slujbă nu este însă
decât un rest din condacele de odinioară, care erau nişte compoziţii poetice
mai extinse, un fel de poeme imnografice, compuse
fiecare din câte 18-24 de strofe sau tropare. La începutul vechilor condace,
era totdeauna aşazată o strofă poetică izolată, mai scurtă, numită koukoulion
= o proadă sau ante
strofa care nu făcea parte nici din gama acrostihului şi nici
dintre strofele condacului propriu-zis, neavând nimic comun cu ele, decât
glasul (melodia) şi refrenul. Aceasta este strofa care se păstrează până
astăzi, sub denumirea de condac.
Icosul
(onkog
însemnând casă, locuinţă, vers sau strofă) este tot un rest din vechile condace
de odinioară, fiind strofa pe care o găsim şi astăzi imediat după condac, sub
numele de icos. Ea e prima dintre strofele
propriu-zise ale Condacelor de odinioară (irmosul).
Cel dintâi autor de condace este Sf.
Roman Metodul (Dulce - Cântăreţul) din sec. VI, iar
cel mai cunoscut condac compus de el, este Condacul
Crăciunului. Epoca de înflorire a condacului în
imnografia bisericească este sec. VI şi VII. Singurul
dintre poemele sau condacele mai vechi care s-a păstrat în
întregime în cărţile de slujbă şi se întrebuinţează încă în rânduiala liturgică
a bisericii, în toată întinderea lui de odinioară, este Acatistul
Maicii Domnului sau al Bunei-Vestiri, care se citeşte de obicei în
rânduiala Utreniei din Sâmbăta a cincea a Postului Mare. Denumirea de acatist (akatistoV, de la
akatismoV,
care înseamnă a nu se sta jos). Acatistul este o cântare, în timpul
căreia nu se poate sta jos, denumirea lui arătând că se ascultă stând în
picioare.
Canonul (kanon- regulă, normă) este o alcătuire din
mai multe cântări, care formează împreună un întreg. Canonul complet este
format din nouă ode sau cântări. Prima strofă de la fiecare dintre cele nouă
cântări se numeşte Irmos.
Catavasiile
sau Irmoasele sunt un fel de rezumat sau extras al
canoanelor din care fac parte. Ele sunt primele strofe sau
stihiri ale fiecărei ode sau cântări din anumite canoane. Catavasia (katabasia,care înseamnă coborâre) are
înţelesul de pogorâre. Această denumire de pogorâre provine de la faptul că în
vechime, în mănăstiri, cântăreţii celor două străni, atunci când cântau irmosul
unei cântări a Canonului, coborau din străni şi veneau în mijlocul bisericii.
Cântarea
bisericească trebuie să fie cuviincioasă, fără
răcnete, strigări sau tonuri înalte, nepotrivite cu slujirea în sfântul locaş.
|