Intalnindu-se Sfantul Grigorie Sinaitul cu Sfantul Maxim Cavsocalivitul si stand de vorba cu el, intre altele ii spuse si aceasta: "Te rog, preacinstite parinte, sa-mi spui: tii rugaciunea mintii?"-. Iar acela zambi putin si zise : "Nu vreau sa-ti ascund, cinstite parinte, minunea Nascatoarei de Dumnezeu care s-a facut cu mine. Eu, din tineretea mea, am avut multa credinta in Stapana mea, Nascatoarea de Dumnezeu, si am rugat-o cu lacrimi sa-mi dea harul rugaciunii mintii. Intr-una din zile mergand la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarasi cu multa si nemasurata caldura a inimii mele. Si acolo, cum sarutam cu dor sfanta ei icoana, indata am simtit in pieptul meu si in inima mea o caldura si o flacara ce venea din sfanta icoana, care nu ma ardea, ci ma racorea si indulcea si aducea in sufletul meu o mare strapungere a inimii. De atunci, parinte, a inceput inima mea sa zica inauntru ei rugaciunea si mintea mea sa se indulceasa de pomenirea lui Iisus al meu si a Nascatoarei de Dumnezeu si sa fie totdeauna cu pomenirea lor. Si, din acel timp, n-a mai lipsit rugaciunea din inima mea. Iarta-ma".
Iar Sfantul Grigorie ii zise : "Spune-mi, sfinte, ai incercat vreodata in vreme ce ziceai rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase" s.c, vreo prefacere dumnezeiasca, vreun extaz, sau vreo iesire, vreun rod al Sfantului Duh ?". Si Sfantul Maxim ii raspunse: "O, parinte, pentru aceea am mers in loc pustiu si am dorit totdeauna linistea, ca sa ma bucur mai mult de rodul rugaciunii, care este o dragoste covarsitoare de Dumnezeu si o rapire a mintii la Domnul"-. Iar Sfantul Grigorie ii zise : "Te rog, parinte, sa-mi spui: le ai pe acestea de care graiesti ?" Sfantul Maxim zambi iarasi si-i zise : "Da-mi sa mananc si nu-mi cerceta amagirea". Atunci Sfantul Grigorie ii zise : "O, de as avea si eu aceasta amagire a ta, sfinte ! Dar te rog sa-mi spui : in vremea in care e rapita mintea ta la Dumnezeu, ce vezi cu ochii intelegerii ? (E imbinarea obisnuita gandirii rasaritene intre contactul duhovnicesc cu realitatea lui Dumnezeu si intre intelegerea ei, intre iluminarea de un sens al ei.) Si, oare, poate mintea atunci sa-si inalte, impreuna cu inima, si rugaciunea ?" Iar Sfantul Maxim ii raspunse : "Nu poate, pentru ca atunci cand vine harul Sfantului Duh in om, prin mijlocirea rugaciunii, inceteaza rugaciunea. Caci atunci mintea este luata in stapanire intreaga de harul Sfantului Duh si nu mai poate sa puna in lucrare puterile ei, ci ramane in nelucrare si se supune numai Sfantului Duh si unde voieste Duhul Sfant, acolo o duce, fie in vazduhul nematerial al luminii dumnezeiesti,( in ambianta unei intelegeri total duhovnicesti, care insa nu e numai subiectiva, ci e o prezenta intelegatoare si inteleasa, mai presus de intelegere a lui Dumnezeu.) fie la alta vedere de negrait, sau adeseori la o graire dumnezeiasca. Scurt vorbind, precum voieste Mangaietorul, sau Duhul Sfant, asa mangaie pe robii Sai. Precum ii trebuie fiecaruia, asa ii da si harul Sau.
Ceea ce zic, poate s-o vada cineva limpede la prooroci si la apostoli care s-au invrednicit sa vada atatea vederi, macar ca oamenii radeau de ei si ii socoteau rataciti si beti (Fapte 2, 13); Proorocul Isaia L-a vazut pe Domnul pe tron inalt si ridicat si pe serafimi in jurul Lui (is. 6, 2). Protomartirul Stefan "a vazut cerurile deschise si pe Iisus Hristos la dreapta Tatalui" si celelalte (Fapte 7, 56).
In acelasi fel si acum robii lui Hristos se invrednicesc sa vada felurite vederi, pe care unii nu le cred, nici nu le primesc in nici un fel ca sunt adevarate, ci le socotesc amagiri si pe cei ce le vad amagiti. Eu ma minunez si nu pricep, cum s-au impietrit oamenii acestia si au orbit cu sufletul, incat nu cred ceea ce a fagaduit nemincinosul Dumnezeu, prin proorocul Ioel, ca le va da celor credinciosi, acolo unde zice : "Voi varsa din harul Meu peste fiecare credincios si peste robii si peste roabele Mele" (Ioel 3,1-2). Este vorba de harul pe care l-a dat Domnul nostru si il da si acum si il va da pana la sfarsitul lumii, dupa fagaduinta Sa, tuturor slugilor credincioase ale Sale. Iar cand vine harul acesta al Duhului Sfant peste fiecare, nu-i arata lucrurile obisnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simturile, ci ii arata pe acelea pe care nu le-a vazut niciodata de la sine, nici nu si le-a inchipuit. Atunci, mintea acelui om invata de la Duhul Sfant taine inalte si ascunse, pe care, dupa dumnezeiescul Pavel, nu poate sa le vada ochiul trupesc al omului, nici minte de om nu le poate nascoci de la sine (1 Cor. 2, 9). Si, ca sa intelegi cum le vede mintea omului acestea, gandeste-te la ceea ce vreau sa-ti spun.
Ceara, cand e departe de foc, e tare si vartoasa ; iar daca o arunci in foc, se topeste si in mijlocul flacarii se aprinde si arde si se face intreaga lumina si asa se sfar-seste intreaga in foc si nu e chip sa nu se topeasca in foc si sa nu se faca ca apa. Asa si mintea omului : cand e singura, fara sa se intalneasca cu Dumnezeu, intelege cate sunt in puterea ei. Dar cand se apropie de focul dumnezeiesc si de Duhul Sfant, atunci e stapanita cu totul de lumina dumnezeiasca si se face intreaga lumina si in flacara Preasfantului Duh se aprinde si se topeste de intelegerea Lui si nu mai e chip ca in focul dumnezeirii sa inteleaga ale sale si cele ce le vrea".( Chiar in relatia de iubire cu altul, intelegerea noastra e si topire a noastra si uitare de noi. Ne intelegem pe noi si pe celalalt ca o unitate plina de caldura.).
Atunci ii zise Sfantul Grigorie : "Dar sunt si altele asemanatoare, care sunt amagiri". Iar marele Maxim ii raspunse : -"Altele sunt semnele amagirii si altele ale harului. Astfel, duhul rau al amagirii, cand se apropie de om, ii zapaceste mintea si o salbaticeste; ii face inima aspra si o intuneca; ii pricinuieste frica, temere si mandrie ; ii inaspreste ochii, ii tulbura creierul, ii infioara tot trupul ; ii isca, prin nalucire, in fata ochilor o lumina care nu straluceste si nu e curata, ci rosie ; ii scoate mintea din frau si o indraceste ; il misca sa spuna cu gura cuvinte necuviincioase si hulitoare. Si cel ce vede acest duh al amagirii de mai multe ori, se manie si se umple de furie. El nu cunoaste deloc smerenia, nici plansul si lacrima adevarata, ci totdeauna se lauda cu bunatatile lui; e plin de slava desarta si fara infranare si temere de Dumnezeu si totdeauna e stapanit de patimi. Iar la urma de tot isi iese cu totul din minti si vine la pierzania deplina. Fie ca Domnul sa ne izbaveasca, prin rugaciunile tale, de aceasta amagire.
Iar semnele harului sunt acestea: Cand vine la om harul Preasfantului Duh, ii aduna mintea si-l face sa fie cu luare aminte si smerit, ii aduce aminte de moarte, de pacatele lui, de judecata viitoare si de osanda vesnica; ii face sufletul de se frange usor, de plange si se tanguieste; ii face si ochii linistiti si plini de lacrimi. Si cu cat se apropie mai mult de suflet, cu atat il mangaie mai tare prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos si prin nemarginita Lui iubire de oameni si-i prilejuieste mintii vederi inalte si adevarate si anume : 1) cu privire la puterea necuprinsa a lui Dumnezeu, care cu un singur cuvant a adus toate din nefiinta la fiinta ; 2) cu privire la puterea nemarginita, care singura carmuieste si are grija de toate ; 3) cu privire la necuprinsul Sfintei Treimi si la noianul nestrabatut al fiintei dumnezeiesti si celelalte. Atunci mintea omului parca e rapita de acea lumina si luminata de lumina cunostintei dumnezeiesti. Inima i se face senina si blanda si da la iveala roadele Sfantului Duh: bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, compatimirea, iubirea, smerenia si celelalte. Sufletul lui primeste o bucurie de negrait"-. Auzind acestea Sfantul Grigorie Sinaitul a ramas uimit si se minuna de cele ce-i spunea dumnezeiescul Maxim si nu-l mai numea om, ci inger pamantesc.
