Ferice de omul care-si recunoaste neputinta. Fiindca aceasta recunoastere i se face lui temelie si radacina si inceput a toata bunatatea. Caci de ar cunoaste cineva cu adevarat si ar simti propria lui neputinta, atunci si-ar aduce imediat sufletul din lenea, care intuneca cunoasterea, si ca o comoara ar strange pentru el paza. Dar nimeni nu-si poate simti neputinta, decat numai atunci, cand inceteaza o clipa sa fie ispitit prin chinuri, fie trupesti, fie sufletesti. Ca atunci asemanandu-si neputinta lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va sa-si dea indata seama, cat e de mare ajutorul. Si iarasi, cand isi va vedea multimea mestesugurilor, pazirea, infranarea, acoperirea si indragirea sufletului sau, prin care omul a nadajduit sa-i afle sufletului o buna nadejde, dar n-a putut. Sau daca inima lui nu se alina din pricina, ca-i e teama si se cutremura sa inteleaga si sa afle, ca frica aceasta a inimii lui arata si insemneaza, ca peste tot are nevoie de un altul, care sa-l ajute. Ca dinlauntru da inima marturie prin frica aceea, care o loveste si o turbura, inlauntrul ei, aratand ca-i lipseste ceva. Si de aceea se invinovateste pe sine, neputandu-se aseza cu nadejde.
Ca zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mantuieste (Ps. 120,2). Iar daca cineva recunoaste, ca are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugaciuni face. Si cu cat inmulteste rugaciunile, cu atat se smereste cu inima. Ca tot cel ce se roaga si cere, trebuie sa se smereasca. Ca: "Inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50,19). Deci inima nu conteneste sa fie risipita, pana ce nu se va smeri. Ca numai smerenia face inima sa se adune (concentreze). Iara cand se smereste omul, indata il inconjoara mila si simte atunci in inima ajutorul de la Dumnezeu.
Ca a aflat inima o putere a nadejdii, ca se misca intr-insa. Iar cand simte omul ca, Dumnezeu este de fata si-i ajuta, atunci inima i se umple de credinta si intelege de aici, ca rugaciunile lasa ajutorul sa vina, ca este izvor de mantuire si comoara de nadejde si liman de izbavire in fata viforului, si lumina celor ce sunt in intunerec, si sprijin al celor neputinciosi, si acoperamant ih vremea ispitelor, si ajutor in rautatea boalelor, si pavaza de izbavire in vreme de razboi, si sageata ascutita impotriva vrajmasilor, si ca sa spunem pe scurt, toate aceste multe bunatati prin rugaciune intra in suflet. Si de-acum inainte, omul se desfateaza prin rugaciunea cu credinta. Iar inima lui straluceste de nadejde, si nu mai e oarba ca mai inainte, nici nu mai graieste desertaciuni. Si cand omul le-ntelege pe acestea, in felul acesta, atunci putem zice, ca intr-adevar si-a dobandit in sufletul lui rugaciunea, cape o comoara. Si rugaciunea lui se schimba de bucurie in glas de multumire.
Si acesta e cuvantul spus de Acela, care a randuit un chip pentru fiecare lucru. Ca rugaciunea este o bucurie care inalta multumiri. Si e vorba de acea rugaciune, care se face in cunostinta de Dumnezeu, este adica trimitere de la Dumnezeu. Ca acum omul nu se mai roaga cu osteneala si cu truda, cum se ruga mai inainte de a primi Harul acesta. Ci se roaga cu bucuria inimii si cu unire izvorasc din el miscari de multumire pururea, cu nespuse ingenuncheri, iar din multimea miscarilor de cunoastere, si din mirarea si din temerea sufletului in fata Harului Dumnezeiesc, omul isi inalta dintr-o data glasul sau, laudand si slavind pe Dumnezeu si inalta multumire, si cu mare spaima incepe sa graiasca. Cine a ajuns pana aici, de fapt, si nu cu inchipuirea, si are puse inlauntrul sau semnele acestor lucruri, si face multime de deosebiri din pricina ca are experienta, acela stie ce zice, ca lucrurile sunt asa, si nu altfel. Acela sa inceteze de a mai gandi la desertaciuni, si sa ramana la Dumnezeu prin rugaciune neincetata, cu teama si cu frica, nu cumva sa-i lipseaca ajutorul de la Dumnezeu.
Dobandeste omul toate acestea, daca-si va recunoaste neputinta proprie. Caci dorind el ajutorul de la Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, fiindca petrece in rugaciune. Si cu cat omul se apropie de Dumnezeu prin punerea inainte (rugaciune), cu atat si Dumnezeu se apropie de om prin Har, si nu-si ridica Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; caci el ca vaduva, neincetat striga catre judecator, sa i se faca dreptate, si izbavire de parasi. Iata de ce Dumnezeu Preamilostivul opreste Harul de la om, ca sa-i dea lui pricina, sa se apropie omul de Dansul, si pentru trebuintele lui, sa ramana omul langa izvorul folosintii. Si dintre cereri, pe unele i le implineste Dumnezeu curand, pe acelea, prin care cere lucruri, fara de care omul nu se poate mantui; iar pe altele nu i le implineste. in unele imprejurari goneste Dumnezeu de la om parjolul vrajmasului; iar in altele, ingaduie sa fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta, sa-i fie omului o pricina a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, si ca sa se obisnuiasca si sa fie priceput in ispite.
Si zice Scriptura: "Domnul a lasat multe neamuri, si nu le-a pierdut, si nu le-a dat in mainile lui Isus, fiul lui Navi, pentru ca prin ele sa deprinda pe fiii lui Israel, si sa invete pe semintiile lui Israel sa poarte razboiul" (Jud. 3, 1. 2). Pentru ca dreptul, care nu-si cunoaste neputinta, umbla pe ascutis de spada si nu-i de fel departe de prabusire si de stricatorul leu, adica de dracul mandriei. Si iarasi, cel ce nu-si cunoaste slabiciunea, lipsit este de smerenie; iar cel fara de smerenie, lipsit este de desavarsire; iar cel nedesavarsit, totdeauna se teme. Fiindca cetatea lui n-are la temelie stalpii de fier, nici pragul de arama al smereniei. Iara smerenia n-o poate dobandi, decat numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima si gonesc gandurile parerii. De aceea, adesea afla vrajmasul pricina, sa abata pe om din cale.
Caci fara smerenie lucrul omului nu se poate savarsi. Si pecetea duhului nu-i pusa pe actul lui de libertate, si rob este pana in clipa de fata, si mereu lucreaza, insa numai de frica. Fiindca fapta nimanui fara smerenie nu se-ndrepteaza, si nu invata nimeni fara sa fie ispitit, iar fara invatatura (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.
Iata de ce ingaduie Domnul asupra sfintilor pricini de smerenie si de zdrobire a inimii prin indurerata rugaciune, pentru ca cei ce-L iubesc pe El sa se apropie de El prin smerenie. Si de multe ori ii inspaimanta cu patimile firii, si prin alunecari spre ganduri rusinoase si necurate, si alteori ii lasa sa fie dispretuiti, si ocarati, si palmuiti de oameni; cateodata ii ingrozeste prin bolile si prin neputintele trupului, alta data, prin saracie si prin lipsa celor de trebuinta. Si cateodata ii inspaimanta prin durerile cumplitei frici, prin parasire, prin lupta pe fata cu dracii, prin care de obicei ii inspaimanta, si alta data prin altfel de lucruri infricosate. Si toate acestea se fac, ca sa aiba oamenii pricini, de a se smeri, si sa nu cada in dormitarea trandaviei; se mai fac acestea, fie pentru ca nevoitorul zace bolnav, fie ca sa trezeasca pe om la teama vietii viitoare. Si astfel oamenii vrand nevrand se folosesc din ispite.
Si nu afirm, ca trebuie omul sa-si piarda de buna voie vremea cu gandurile cele de rusine, ca sa se smereasca prin amintirea lor, nici sa se grabeasca sa intre in alte ispite; afirm numai, ca in lucrul lui bun trebuie sa fie mereu teama, sa-si pazeasca sufletul sau, si sa cugete ca este facut (zidit, zidire) si prin urmare se poate lesne schimba. Ca toate fapturile au trebuinta de sprijinul puterii lui Dumnezeu; iar cel ce are nevoie de sprijinul altuia, arata prin aceasta, ca este neputincios din fire; iar cel ce-si recunoaste neputinta, numai decat se va si smeri, ca sa primeasca cele de trebuinta, de la Acela, care i le poate da. Si de ar fi cunoscut, si-ar fi vazut de la inceput neputinta lui, si n-ar mai fi lenevit. Si de n-ar fi lenevit, n-ar mai fi atipit si n-ar mai fi fost dat pe mana necazurilor, ca sa-l trezeasca.
Cuvine-se asa dar, ca cei ce calatoresc in calea lui Dumnezeu, pentru toate sa-I multumeasca Lui, cate ii vin asupra-i, si sufletul sau sa-l ocarasca si sa-l prihaneasca, si sa recunoasca astfel, ca nu l-ar fi parasit, Purtatorul de grija, daca n-ar fi fost lenes - ca sa se trezeasca mintea lui, sau fiindca s-a trufit, si sa nu se turbure pentru aceasta si sa paraseasca campul de lupta, si nici sa nu inceteze de a se mai prihani, si sa nu se indoiasca rautatea lui (sa nu se faca de doua ori mai mare). Ca nu este nedreptatea la Dumnezeu, cel ce plin este de dreptate. Lui I se cuvine slava in veci. AMIN.
