Ceea ce se dobandeste prin rabdare este virtutea linistii sau tacerii. Ajungem la cunoasterea de sine prin tacere si liniste, prin trezvie si luare-aminte. Parasind cuvintele, apare o noua constiinta. Tacerea ne trezeste din limitarea constientizarii, din nedeslusitul viziunii.
Avva Visarion, murind, zicea ca trebuie sa fie calugarul ca heruvimii si serafimii, tot ochi.
Avva Pimen a zis: inauntru pazeste straja, afara pazeste straja.
Tacerea este cea dintai datorie a vietii, intaia cerinta a supravietuirii in pustie: Acesta, dupa ce s-a dus la viata calugareasca..., a auzit glas zicandu-i: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii!
Tacerea este si cea dintai datorie a dragostei, cea dintai cerinta a supravietuirii in obste:
A zis iarasi [Avva Pimen] ca: Este om care se pare ca tace, dara inima lui osandeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pana seara graieste, si tacere tine: adica fara de folos nimic nu graieste.
Tacerea este o cale de a astepta, o cale de a veghea si o cale de a asculta cele ce se petrec inlauntru si in afara noastra. Este o cale a interiorizarii, a opririi si apoi a cercetarii camarilor inimii, si centrul vietii. Este o cale de patrundere in launtru, in asa fel incat pana la urma sa nu mai iesim in afara. Tacerea nu este niciodata o simpla incetare a cuvintelor; ar fi o definitie prea restrictiva si prea negativa a tacerii. Mai curand ea este pauza ce leaga toate cuvintele rostite si nerostite - si de fapt le da sens. Tacerea este cleiul ce lipeste atitudinile cu actiunile noastre. Tacerea este plinatate, nu gol; ea nu este absenta, ci constientizarea unei prezente. Intreaga fuga in pustie se poate rezuma prin prioritatea si practicarea linistirii.
Avva Macarie cel Mare zicea fratilor in Schit, dupa ce ieseau din biserica: Fugiti, fratilor! Si a zis lui cineva din batrani: Unde putem sa fugim mai mult decat in pustia aceasta? Iar el si-a pus degetele pe gura, zicand: De aceasta sa fugiti. Si a intrat in chilia sa, si incuia usa si sedea.
Un frate a venit la Avva Pimen intru a doua saptamana din Postul Mare, si marturisindu-si gandurile si dobandind odihna, i-a zis: Putin de nu m-am impiedicat sa vin aci astazi. Si a zis lui batranul: Pentru ce? Zis-a fratele: Am gandit nu cumva pentru Post nu-mi vei deschide. A zis lui Avva Pimen: Noi nu ne-am invatat a inchide usa cea de lemn, ci mai vartos usa limbii.
In realitate, noi tindem, fireste, sa fim nerabdatori, sa deviem, sa ne implicam in proces, si astfel suntem ispititi sa vorbim, rupand tacerea care ne apara. Cuvintele nu fac decat sa ne afirme existenta, sa ne indreptateasca actiunile. Vorbim ca sa ne dezvinovatim launtric si fata de ceilalti; pe cand tacerea este un fel de moarte - in launtru nostru si in prezenta altora. Este un mod de predare a vietii, totdeauna in contextul si cu nadejdea unei noi vieti si invieri.
Zis-a Avva Alonie: De nu as fi stricat tot, nu as fi putut sa ma zidesc. Cuvintele Avvei Alonie pot parea deosebit de aspre. Totusi, poate ca predandu-ne viata, ne putem regasi pe noi insine. Luptand impotriva a ceea ce nu suntem, cautam de fapt sa descoperim ceea ce suntem cu adevarat. Realitatea este ca avem tendinta sa uitam cine si ce suntem cu adevarat. Cand refuzam provocarea tacerii, nu ne mai putem cunoaste pe noi insine. Nu fiindca am fi ispititi sa credem ca suntem mai mult decat suntem cu adevarat; ci fiindca, din nefericire, tocmai atunci acceptam sa fim mai putin decat suntem cu adevarat chemati a fi. Mandria nu este pacatul suprem; suprema tragedie este uitarea a ceea ce suntem cu adevarat. Iata de ce intelepciunea pustiei punea accent pe pomenirea mortii; era cealalta fata a ceea ce se poate numi pomenirea lui Dumnezeu.
Iar cand [Avva Arsenie] era aproape de a muri, au vazut pe el fratii plangand si au zis lui: Cu adevarat, si tu te temi, parinte? Si a zis lor: Cu adevarat, frica cea de acum, ce este cu mine in ceasul acesta, cu mine este de cand m-am facut calugar.
Tacerea insa nu vine cu usurinta. Daca tacerea este graiul lui Dumnezeu, graiul ce se vorbeste in Ceruri, atunci nu ne mai miram ca facem atatea greseli incercand sa il talcuim. Nu este nicidecum o sarcina usoara sa ne punem in starea de a fi in pragul imparatiei cerurilor sau, ca Avva Arsenie, sa traim ca si cum am fi in pragul mortii.
Se spunea pentru Avva Agathon ca trei ani s-a ostenit tiind piatra in gura sa, pana cand s-a deprins sa taca.
Parintii si Maicile pustiei isi acceptau starea de muritori; ei se simteau in largul lor cu moartea. Recunosteau ca moartea este o alta forma de partasie, o alta cale adanca de legatura cu sine, cu aproapele si cu Dumnezeu ca Domn al vietii si al mortii. De multe ori ne silim sa pacalim moartea; cautam in mod instinctiv sa o evitam sau sa fugim de ea. Nu voim sa infruntam schimbarea, sau durerea, sau patimirea, sau moartea. In limbajul pustiei, aceasta ar fi ispita de a iesi din chilie. Imaginea "trairii mortii" ne este poate mult mai infricosatoare decat moartea insasi. Astfel incat cautam cai de a ne indeparta de moarte - financiar, tehnologic, medical, emotional. Cuvintele fac parte din sinele nostru rational; parasirea cuvintelor inseamna eliberarea sinelui duhovnicesc. Deci Parintii si Maicile pustiei ne sfatuiesc sa ramanem in tacere si sa stam locului; ne sfatuiesc sa inchidem usa si sa stam in chilie! Nu trebuie decat sa asteptam, chiar daca - si mai ales daca - avem momente de panica, neputinta, slabiciune, spaima, moarte. Asa faceau si ei. La urma urmei, unde sa pleci mai departe decat in pustie? Unde sa te mai duci dupa ce te-ai urcat pe un stalp de treizeci de picioare, cum faceau stalpnicii din Siria? Unde sa te duci atunci cand, asemeni lui Antonie, te-ai mutat din pustia cea mai dinafara la pustia cea mai din launtru a Egiptului? Ramai pe loc, stai, astepti. Apoi, ajuns la capatul puterilor tale, se poate deschide izvorul cel infinit si vesnic. Nu fiindca harul dumnezeiesc ar fi absent mai inainte, ci numai nebagat in seama, atata vreme cat inca avem intemeiere in sine.
Deci nu faci decat sa astepti. Astepti si nadajduiesti. Si, mai ales, astepti si plangi. Lacrimile si plansul indica un hotar semnificativ pe calea pustiei. Ele vadesc o fagaduinta. De fapt, ele sunt singura cale ce duce in launtrul inimii.
Un frate a intrebat pe Avva Pimen, zicand: Ce voi face pacatelor mele? A zis lui batranul: Cel ce voieste sa se izbaveasca de pacate, prin plans se izbaveste, si cel ce voieste sa agoniseasca bune-savarsiri, prin plans le agoniseste. Caci plansul este calea pe care ne-au dat-o Scriptura si Parintii nostri, zicand: Plangeti; ca alta cale nu este, fara numai aceasta!
Despre Arsenie se spune ca de la multele lacrimi i se sapase un sant pe piept.
Se mai spunea ca in toata vremea vietii sale, cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacramile care picau din ochii sai; si auzind Avva Pimen ca a adormit, lacramand, a zis: Fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu plange pe sinesi aci, acolo se va plange vesnic. Deci ori aci de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange.
Parintii pustiei socotesc pacatul si gresala omeneasca drept cel mai bun prilej pentru harul dumnezeiesc si dumnezeiasca intarire, care numai "intru slabiciune se desavarseste" (2 Cor. 12, 9). Tocmai acesta este contextul in care inteleg ei rolul lacrimilor. De timpuriu ne pierdem, se pare, aceasta putinta innascuta de a jeli; pentru aceea trebuie sa invatam treptat si cu suferinta sa o dobandim din nou. Din nefericire lacrimile sunt adeseori percepute ca un aspect negativ al vietii duhovnicesti. Putini inteleg ca lacrimile de strapungere, ca simbol al nedesavarsirii, sunt de fapt singura cale a sporirii duhovnicesti.
Avva Pimen a zis iarasi: Alta cale nu este, fara numai aceasta. Locuitorii pustiei nu iubesc discutiile pe teme metafizice sau despre desavarsirea duhovniceasca. Ei nu fac decat sa consemneze amanuntele unei indelungate calatorii, durerosii pasi de-a lungul caii si treptele catre sublimul tel al desavarsirii, recunoscand ca numai acestea ne sunt la indemana. O lacrima tacuta ne face sa sporim pe calea duhovniceasca mai mult decat orice ispravi ascetice "spuse in gura mare" sau virtutile mai "vadite".
Tacerea lacrimilor reflecta lasarea in voia lui Dumnezeu si a noilor deprinderi de invatare si vietuire. Plangand, invatam prin suferinta si savarsire, nu prin speculatie si intelegere. In acest context, legatura intre lacrimi si tacere este importanta. Lacrimile sunt o alta cale, mai tangibila, de a ne descarca durerea si panica. Ele sunt o alta cale, mai patimitoare, de cunoastere a patimilor noastre. Ele sunt rostirea suferintei noastre, graiul doririi noastre. Cu cat mai mare ne este dragostea, cu atat mai mare este si simtamantul corespunzator al suferintei. Tocmai adancul dragostei noastre ne determina intensitatea plansului. Prin lacrimi lepadam chipurile noastre copilaresti despre Dumnezeu si ne plecam chipului viu al lui Dumnezeu; ne marturisim neputinta proprie si marturisim dumnezeiasca atotputernicie. Lacrimile confirma pregatirea noastra de a ne lasa viata sa se separe de intunecata noapte a sufletului si vointa noastra de a ne asuma o noua viata intru invierea mortilor; ele sunt harul de a accepta si a aprecia faptul ca perspectiva noastra limitata asupra vietii trebuie abandonata in lumina unei nelimitate perspective a vietii depline.
Zis-a Avva Alonie: De nu as fi stricat tot, nu as fi putut sa ma zidesc.
Zis-a iarasi: De va voi omul, de dimineata pana seara ajunge in masura dumnezeiasca.
Cand incepem sa ne acceptam neajutorarea si disperarea, cand recunoastem ca "am dat de fund", in noi insine ca si in relatia cu oamenii si cu Dumnezeu, descoperim de asemenea mila lui Dumnezeu Care de bunavoie a primit vulnerabilitatea rastignirii. Omul nu va cauta tamaduirea dumnezeiasca pana cand nu este silit sa o faca pentru a supravietui, pana nu va recunoaste ca nu exista alta cale de a iesi din impas.
Inimile noastre sunt locuinta lui Dumnezeu. Dar toate sunt facute din sticla fragila. Lacrimile semnifica fragilitatea inimii. Ele scot la lumina fragilitatea si vulnerabilitatea sufletului. Ele ne ingaduie sa vedem mai limpede in adancul inimii. Lacrimile deschid rana cea plina de puroi; si, ca un paradox - parintii pustiei ar zice: in chip miraculos, tocmai prin aceasta rana intra Dumnezeu. Dumnezeu intra in rana deschisa - fereastra cea sparta - a inimii noastre, aducand tamaduire sufletului si lumii -, nu numai spre a alina, ci mai curand spre a Se identifica deplin cu noi intr-un act de infinita mila. Dumnezeul caruia se inchina acesti parinti ai pustiei intelege; acest Dumnezeu a trecut prin vulnerabilitatea asumarii chipului copilaresc si a mortii pe cruce. Acea vulnerabilitate este singura cale spre sfintenie. Cu cat e mai adanca ticalosia noastra personala, cu atat este mai imbelsugata vesnica milostivire a lui Dumnezeu. Cu cat e mai adanca prapastia stricaciunii omenesti, cu-atat mai mare este harul cerestii milostiviri. Cu cat este mai deplina asumarea caii crucii, cu-atat mai puternica este experienta luminii invierii.
La fel ca multe altele din Cuvintele Patericului, istorisirile despre darul lacrimilor sunt o marturie, nu o invatatura, insa staretii pustiei dezvaluie o cunoastere extrem de subtila a tainicului tinut al lacrimilor, a complexitatii lor, a statutului si semnificatiei lor in viata duhovniceasca. Experienta lacrimilor pare in cazul lor expresia adancimii, descoperind fragilitatea vietii si dezvaluind o spiritualitate a nedesavarsirii. Spiritualitatea pustiei subliniaza nedesavarsirea ca fiind singura cale spre desavarsire. Pur si simplu, nu este nimic altceva decat trezvie, asteptare si plans pentru nedesavarsirea noastra. Pentru Parintii si Maicile pustiei nu exista alta treapta mai presus de aceasta cunoastere a nedesavarsirii. Desavarsirea este a lui Dumnezeu, nu a noastra; noua ni se cade sa ne cunoastem si sa ne acceptam nedesavarsirea, nu a o trece cu vederea sau a o uita. In pustie, porunca evanghelica "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Mt. 5, 48) devine o viziune a realismului. Ea nu ramane un vis vag sau un romantism, ci este privita prin prisma realitatii. Pentru acesti Batrani viata este o continua echilibrare a tensiunilor, o ramanere necontenita langa cruce, o plangere neincetata. Iar izvorul, obiectul lacrimilor lor este lumina invierii ce straluceste dincolo de cruce, preschimband tristetea in bucurie. Aceasta convingere a trecut din generatie in generatie in pustia egipteana:
Povestit-a Avva Iosif ca a zis Avva Isaac: Sedeam odata cu Avva Pimen si l-am vazut uimindu-se. Si fiindca aveam multa indrazneala catre dansul, am pus lui metanie si m-am rugat, zicand: Spune-mi, unde erai? Iar el, fiind silit, a zis: Gandul meu era unde a stat Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, si plangea la Crucea Mantuitorului; si eu voiam pururea asa sa plang.
Lacrimile semnifica inceputul unei vieti noi, o subtire a sufletului, o limpezire a mintii. Ele ne fac sa ne nastem din nou si tamaduiesc lumea. Ele semnifica adevarata intoarcere acasa. Prin lacrimi izbutim sa patrundem in vistieria inimii. Si atunci cand ingaduim inimii noastre sa fie zdrobita, cand o rupem definitiv cu vechea noastra viata, suntem liberi sa ne nastem din nou si, pur si simplu, sa sporim tot mai mult. Suprema forma de lepadare in pustie este a-ti lasa viata sa mearga inainte. Dar, cum vom vedea, mai important decat a invata sa traiesti este a invata sa mori.
