Exista oameni care, nefiind in stare sa inteleaga cum se impaca in crestinism nemiscarea cu nazuinta spre inainte la care toti crestinii sunt datori, cad intr-o greseala pierzatoare pentru ei si primejdioasa pentru ceilalti. In loc ca in nazuinta lor spre inainte sa se innoiasca pe sine dupa modelul crestin, ei vor sa innoiasca crestinismul dupa poftele lor, nesupunandu-se lui, ci adaptandu-l pe el la felul lor de a fi. Ramanand aceiasi, ei isi inchipuie ca merg inainte, si pe ceilalti ii amagesc sa mearga la fel ca ei, prin mijlocirea a tot felul de schimbari in randuielile crestinesti si in legile Bisericii lui Dumnezeu. Trebuie ca randuiala pe care ne-o porunceste crestinismul sa ramana neschimbata, ca si noi sa ne apropiem de ea innoindu-ne si schimbandu-ne in noi insine dupa modelul ei - iar ei nu vor sa se schimbe pe sine, ci sa schimbe crestinismul, stricand prin asta totul, subminand orice posibilitate de reala desavarsire a noastra.
Propunandu-ne modelul celei mai inalte desavarsiri, crestinismul da si toate mijloacele necesare pentru atingerea acesteia. El este scara ce urca la cer, cale ce duce intru viata, doctorie care vindeca toate neputintele si nedesavarsirile noastre. Aceasta scara a fost deja proptita asa cum trebuie si pe multi i-a suit la cer - nu trebuie sa o refacem, ci sa urcam pe ea. Aceasta cale a fost deja incercata; ea este simpla, de nadejde si poate fi vazuta de catre toti. Si atunci, de ce sa ne irosim vremea si ostenelile ca sa croim o cale noua ori ca sa o refacem dupa capul nostru pe cea deja croita? Croind o cale noua, putem, ca miopi ce suntem, s-o indreptam si spre pierzare, iar refacand-o putem doar s-o stricam si s-o umplem de gropi. Trebuie sa mergem pe calea ce ne-a fost aratata, nu sa strigam fara nici un rost: "N-o fi mai bine sa trecem pe aici, sau poate pe dincolo?", atintindu-ne degeaba ochii nu se stie unde sau alergand fara noima incolo si incoace. Medicamentul crestinismului a dovedit si continua sa dovedeasca in fata intregii lumi ca ii vindeca pe toti cati se folosesc de el fara filosofari desarte; ar fi o greseala de neiertat incercarea de a exclude vreunul dintre ingredientele din care este alcatuit. Reteta lui a fost facuta in cer si se prepara din substante ceresti. Incercand sa o corecteze, pamantenii iau asupra lor, increzuti, o lucrare care le intrece cu desavarsire puterile si este pierzatoare pentru ei. Nu trebuie sa "imbunatatim" medicamentul, ci sa ne folosim de el ca sa ne facem sanatosi prin puterea lui tamaduitoare. Asadar, pare limpede ce inseamna in crestinism a sta pe loc si a merge inainte. Pastrati tot crestinismul asa cum este si asa cum se pastreaza el in Biserica lui Hristos, si stati neclintiti in el, neincercand nici sa schimbati, nici sa indreptati ceva; desavarsiti-va neincetat pe voi insiva dupa modelul lui, straduindu-va prin toate mijloacele sa ajungeti la masura pe care o arata el tuturor, vindecandu-va cu puterea lui cea vindecatoare, nazuind intr-acolo unde indruma el si suind fara lenevire intr-acolo unde inalta el.
Totodata trebuie sa va temeti insa de o alta abatere, nu mai putin pierzatoare, de la dreptate. Unii gresesc in privinta felului in care trebuie sa stam pe loc in crestinism, ramanand nemiscati in el. Ratacindu-se, ei includ in sfera randuielii de neschimbat a mantuirii noastre si ceea ce a intrat in viata de evlavie a crestinilor fie in urma necesitatilor timpurilor, fie prin greseli neintentionate, fie prin abuz intentionat, care nu a fost bagat de seama si nu a fost inlaturat la vremea respectiva. Acesti oameni seamana cu cei care, aflandu-se in afara drumului drept si adevarat, s-au incurcat in ierburi lipicioase si se invart pe loc, crezand ca fac un lucru insemnat pentru sine si pentru ceilalti, si socotind povara lanturilor nefolositoare si a neplacerilor legate de acestea drept nevointe ale credintei si evlaviei, pretioase in ochii lui Dumnezeu. Acesti oameni au doar infatisarea cucerniciei, insa puterea ei o leapada; acestia sunt izvoare fara de apa, nori purtati de vifor (2 Pt. 2, 17), chiar daca de departe par a purta roua binefacatoare. Taindu-si singuri calea, chinuindu-se singuri cu foametea si cu setea, nascocind hrana care nu satura si bautura care nu potoleste setea (desi se ascunde sub chipul adevaratei Case a intelepciunii, in care a fost gatit ospat imbelsugat, care imbie cu adevarata mancare si cu adevarata bautura), ei se lipsesc astfel de puterile cu adevarat facatoare de viata si de sevele cu adevarat hranitoare: stau si se ofilesc.
