O astfel de smerenie cerea de la Dumnezeu-Omul Satana, fagaduindu-i sa-l rasplateasca pentru aceasta smerenie cu o renovare a onorurilor si bunurilor pamantesti. L-a suit diavolul pe Domnul pe un munte inalt, i-a aratat Lui toate imparatiile lumii intr-o clipita.
Si i-a zis diavolul: Tie iti voi da puterea aceasta si slava lor, caci ale mele sunt si le dau cui vreau. Daca te vei inchina inaintea mea, toate vor fi ale tale (Luca 4, 6-7). La fel chinuitorii ii certau pe sfintii mucenici pentru trufia lor, cereau de la ei smerenie, care consta in a te uni cu ceilalti ca sa te inchini idolilor si sa te lepezi de Hristos, si fagaduiau pentru aceasta smerenie sa-i rasplateasca cu o imbelsugare de bunuri pamantesti.
O astfel de smerenie cere lumea, care lucreaza dupa principiile si in duhul stapanitorului lumii acesteia: lui ii place aceasta smerenie, o proslaveste, o copleseste cu darurile sale cele mai desarte. Lumea uraste smerenia lui Hristos, iar sfintii lui Dumnezeu atat de mult urau smerenia cea draceasca, incat sufereau toate greutatile si lipsurile, toate necazurile, numai ca sa nu accepte aceasta smerenie; ei alegeau moartea silnica si de batjocura decat sa accepte smerenia dracilor.
In aceasta smerenie este lepadarea de Dumnezeu. Smerenia propovaduita de cugetarea trupeasca, de fatarnicie, de sfintenia desarta (plina de vanitate) este o smerenie draceasca.
Pe cei care duc viata calugareasca diavolul ii indeamna la smerenia sa, ca prin ea sa-i duca la mahnire, la slabanogire, la deznadejde. Aceasta deosebire este de neaparata trebuinta pentru calugarii de astazi: ea ii va face sa deosebeasca smerenia diavolului de smerenia lui Hristos, al carei invatator este Hristos, care, punand nadejdea omului in Hristos, este straina de slava desarta, care niciodata nu se arata intr-o stralucire si propasire lumeasca, ci totdeauna petrec sub semnul crucii lui Hristos, nevazuta, prigonita, calcata de reprezentantii lumii, vazuti si nevazuti.
Batranul purtator de Duh degraba l-a ridicat la o inalta sporire duhovniceasca pe fratele care i s-a supus, intemeind aceasta sporire pe o hotarata lepadare de sine. Monahii pustiei neroditoare de la Schit petreceau intr-o saracie desavarsita.
Cand se coceau granele in Egipt, lucru care cerea o multime de brate de recoltare, monahii de la Schit se duceau la seceris si pentru acest lucru primeau plata in grau. Graul capatat era macinat, din toata faina coceau paini, le uscau si mancau din ele anul intreg; paine proaspata la Schit nu era (Isaac Sirul, Cuv. 55). Faptul ca acel calugar, nu s-a dus la seceris din porunca batranului, o porunca in aparenta stranie si lipsita de sens, care il punea pe calugar intr-o situatie dintre cele mai grele in ce priveste aprovizionarea lui pe anul intreg, era un fapt de cea mai mare lepadare de sine.
A urma lucrarile cele mai presus de fire ale batranilor purtatori de Duh este cu neputinta pentru aceia care nu au ajuns la o desavarsire crestina asemanatoare cu a lor. Totusi slava desarta si infierbantarea oarba incearca sa le urmeze, spre pierzarea sigura a sa si a celor de aproape.
