Sfaturi duhovnicesti date de Parintele Teofil Paraian
Parintele Teofil Paraian: Nu cred ca trebuie sa artificializam viata in nici o privinta. Cred ca e bine ca rugaciunea sa se faca intotdeauna in mod firesc, fara crispare, fara eforturi de concentrare si de interiorizare, care sa ne faca sa uitam de rugaciunea propriu-zisa si sa ne retina la concentrarea insasi, care, in definitiv, n-are valoare decat daca se face pentru promovarea rugaciunii, deci n-are valoare in ea insasi. Ne concentram "prin rugaciune", nu ne concentram "pentru rugaciune". Daca ne concentram "pentru rugaciune", la drept vorbind, ne concentram fara rost, caci, in acest caz, rugaciunea este pe planul al doilea.
Cand ne rugam si ne concentram "prin rugaciune" sau "la rugaciune", atunci rugaciunea este in prim plan si isi are rost si concentrarea. Ne concentram prin cuvintele rugaciunii sau la inspiratiile din rugaciune. Asa e bine. Altfel, riscam sa ne concentram, dar nu sa ne si rugam. Altfel spus, in cazul ca ne concentram ca sa ne rugam, se poate intampla sa ramanem numai la concentrare, iar la rugaciune sa nu luam aminte. Eu le dau credinciosilor indemnul sa faca rugaciunea de toata vremea, cu formula stiuta, "pe respiratie", dar nu pentru ca asta ar avea avantaj pentru concentrare, ci numai pentru ritmicizarea rugaciunii, pentru ca rugaciunea sa aiba cumva un suport in fiinta noastra. Le atrag insa atentia ca, daca aceasta i-ar deranja in lucrarea rugaciunii, sau in cazul cand el ar simti ca li s-ar potrivi mai bine vreun alt mod de a face rugaciunea, nu-i absolut necesar sa o faca asa cum le indic eu. Deci, inca o data: ne concentram "prin rugaciune", nu "pentru rugaciune", rugaciunea fiind ea insasi mijlocul de a ne concentra.
- Credeti ca rugaciunea, asa zisa "vorbita", daca este facuta concentrat, metodic si in acelasi timp se duce o viata cu tendinta de purificare, poate trece in inima?
- Cred ca orice rugaciune - oricare ar fi cuprinsul ei, sau modul ei de manifestare - poate fi facuta cu toata fiinta rugatorului si poate fi o rugaciune totala, adica o rugaciune cu deplina participare, caci aceasta inseamna de fapt "rugaciunea facuta cu inima". Aceasta rugaciune o fac, nu cei ce se angajeaza la un program de rugaciune, la o pravila de rugaciune, ci cei ce au trebuinte stringente, a caror implinire o asteapta de la Dumnezeu. Ne rugam cu inima, nu atunci cand repetam formule de rugaciune, ci cand avem de facut o rugaciune.
Cei mai avantajati in privinta aceasta sunt oamenii sentimentali, oamenii la care primeaza inima. Cei rationali se roaga cu mintea, pentru ca traiesc prin minte. Au si ei inima, dar inima le este pe locul al doilea. Rugaciunea din inima le este proprie mai mult femeilor, pe care le caracterizeaza sentimentul. "Eva este simtirea", se spune in Filocalie. Deci nu cuprinsul rugaciunii, sau felul de a te ruga asigura participarea inimii la rugaciune, ci mai cu seama structura rugatorului favorizeaza sau defavorizeaza rugaciunea totala, sau rugaciunea cu inima ori din inima. Cred ca aici se potriveste cuvintul "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie".
In timpurile actuale, pentru omul care traieste in mijlocul societatii, e destul de greu sa fie in permanenta cu mintea la Dumnezeu. Cum putem avea atentia numai la Dumnezeu in viata noastra?
- Grija noastra trebuie sa fie de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Asa ne invata Sfantul Apostol Pavel: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Cor. 10, 31). Daca facem lucrul acesta, nu trebuie sa fim preocupati de o concentrare nefireasca si mai presus de trebuinta. Si mai ales nu trebuie sa ne concentram in detrimentul vietii in care ne-a pus Dumnezeu si prin care trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu si sa ne castigam mantuirea si progresul in viata duhovniceasca.
Daca luam aminte la faptul ca Sfantul Ioan Botezatorul, cand a fost intrebat de ostasi ce sa faca in vederea mantuirii lor, Sfantul Ioan nu le-a spus sa nu mai fie ostasi, ci le-a spus ce au de facut ca ostasi. Si daca ne gandim ca acelasi sfant, intrebat de vamesi, ei ce au de facut, nu le-a spus sa nu mai fie vamesi, ci le-a spus ce au ei de facut ca vamesi (Luca 3, 12-14). Cand avem in vedere unele ca acestea, nu cred ca mai e cazul sa nazuim la niste lucruri care, la drept vorbind, nici nu ni se cer, deci la o concentrare care mai mult ne-ar pagubi, decat ne-ar folosi.
Imi aduc aminte ca am citit candva, mai demult, in cartea "Calea desavarsirii crestinesti" de Rodriguez, indrumarea "de a face orice lucru ca ultimul lucru din viata si ca singurul lucru prin care ne mantuim". Cred ca nu poate fi ceva mai bun de spus, pentru cei ce au de indeplinit anumite lucruri in viata sociala. "Rugaciunea mea este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu dragoste", a spus un parinte din pustie unui frate, care isi cerea iertare de la el, ca l-a retinut la implinirea pravilei lui de rugaciune. Important este sa convertim toate actiunile noastre spre slava lui Dumnezeu, si daca facem asa, atunci nu mai e cazul sa ne gandim la vreo concentrare mai presus de fire, sau la alte actiuni, in afara de cele pe care le desfasuram. Unei profesoare de matematica ii spuneam, candva, ca trebuie sa predea matematica asa cum ar preda-o Domnul nostru Iisus Hristos.
- Cum putem ajuta mai bine persoanele din jurul nostru, care, desi botezate, nu cunosc aproape nimic din Ortodoxie?
- Pe om nu-l putem ajuta decat in masura in care el insusi vrea sa fie ajutat. E greu sa-i indrumam, de multe ori, chiar si pe cei din propria noastra familie. In orice caz, e bine sa avem in vedere adevarul ca "mai de folos este viata fara de cuvant, decat cuvantul fara de viata", ceea ce inseamna ca exemplul vietii noastre poate fi mult mai ducator la scop decat multime de cuvinte, spuse mai mult dintr-o necesitate a noastra, decat dintr-o trebuinta reala de a-i ajuta pe altii. Sa facem in asa fel ca viata noastra sa le impuna respect celor din jurul nostru si atunci e nadejde sa-i putem folosi si cu cuvantul.
- Sfaturile date de Sfintii Parinti in privinta smereniei si a dragostei fata de aproapele sunt foarte greu de urmat in societate. Ce sfaturi ne dati in privinta smereniei?
- Convingerea mea este ca multi dintre cei ce urmaresc practicarea virtutilor nu sunt in clar cu unele lucruri de prim-ordin in privinta virtutilor. Anume, multi dintre credinciosi nu iau aminte la faptul ca Domnul Hristos, vorbind despre una sau alta dintre virtuti, n-a vizat niciodata o anumita categorie de oameni, ci si-a indreptat cuvantul catre toti oamenii, fara nici o deosebire. Cand a spus, de pilda: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29) si "Cel ce se inalta pe sine se va smeri si cel ce se smereste se va inalta" (Luca 18, 14), a spus aceste cuvinte catre toti cei ce le pot cunoaste, catre oameni de diferite varste, cu nivel de pregatire diferit, dar n-a exceptat nici o categorie de oameni, barbati sau femei, copii sau varstnici, invatati sau neinvatati, traitori in retragere sau traitori in societate.
Tuturor le-a adresat cuvantul, fara nici o deosebire si de la toti asteapta implinirea lui. Unora dintre credinciosii care traiesc in societate - impreuna cu credinciosi si necredinciosi - si care stiu ca sunt si grupuri de oameni care traiesc in manastiri, si, pe alocuri, poate si unele persoane singuratice, intr-o retragere pentru Dumnezeu, li se pare ca cei din retragere si din minastiri ar fi mai privilegiati decit ei, cei din mijlocul lumii si, de aceea, lor le este mai cu inlesnire sa implineasca anumite virtuti. Or, in realitate, virtutile nu tin de locul in care te gasesti, ci de tine insuti. Astfel spus, virtutea nu tine de loc, ci de om.
Evident, cand ai a te confrunta cu niste realitati nedorite de tine, cu niste oameni care nu te inteleg si care, uneori, pot fi chiar in propria ta familie, cand atmosfera creata de nivelurile diferite de cultura, de viata morala, de stari sociale etc, in general nu-ti este favorabila, parca ar fi firesc sa te gandesti ca altii ar fi mai favorizati decat tine insuti. Totusi lucrurile nu stau asa. Singurii favorizati sunt oamenii care au ajuns la convingeri religioase temeinice, la o viata religios-morala intarita, deoarece pentru unii ca acestia nu mai exista alternativa sau dilema, ei stiind sa se manifeste ca unii care sunt "ai lui Hristos", Care este in toata vremea si in orice loc.
Se stie ca cei ce urmaresc desavarsirea, mai cu seama doua virtuti trebuie sa le aiba in vedere: dragostea "care este legatura desavarsirii" (Col. 3, 14) si smerenia, de vreme ce s-a spus ca "desavarsirea este un adanc de smerenie" (Sfantul Isaac Sirul). Daca ne gandim ca masurile la care sunt traite aceste virtuti sunt foarte diferite, si daca ne gandim ca Iisus Hristos ne-a fixat niste principii mai presus de ceea ce putem noi gandi si realiza - "fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este", (Matei 5, 48) - dar ca se multumeste si cu putinul pe care il putem oferi noi, la masurile noastre, avem motive sa nadajduim la mila si la ajutorul lui Dumnezeu.
Important este sa stim cum sa implinim virtutile in conditiile pe care le avem fiecare. Astfel, de pilda, in legatura cu smerenia, este bine sa stim ca, dupa spusa unui cugetator de Dumnezeu (Sfantul Francisc de Sales), "smerenia este virtutea care nu se arata", adica virtutea care nu se afirma pe ea insasi, dar a carei existenta este de necontestat in viata celui ce o are. Cred ca nu e cazul sa intru in amanunte, spunand ca altceva este smerenia Maicii Domnului, sau a patriarhului Avraam si alta este smerenia vamesului, din pilda cu Vamesul si cu Fariseul (Luca 18, 9-14), sau a femeii pacatoase din casa fariseului Simon (Luca 7, 36-50). Ceea ce ne intereseaza pe noi acum este sa stim cum se poate manifesta in societate, in mediul sau social, un credincios smerit, facandu-si datoria in rosturile pe care le are.
Cel dintai lucru pe care trebuie sa-l aiba in vedere un adevarat credincios, care urmareste sa se impodobeasca cu smerenia, este acela de a duce o viata normala, o viata prin care el, cu voia lui, sa nu se afirme nici ca bun, nici ca rau. N-are de dat socoteala nimanui la ce masura de smerenie a ajuns si nici cit ii mai trebuie pina la culmea smereniei. De aceea va evita orice cuvant care sa-l prezinte ca pacatos sau ca virtuos. Personal, sunt impotriva felului de a se prezenta, mai ales unii calugari, care, cand fac cunostinta cu cineva, pe langa numele lor, tin sa spuna si "pacatosul" sau "pacatoasa". Cum ar fi, de pilda: "Sunt Isihie, pacatosul!". Deci sa se evite orice fel de a vorbi iesit din comun, orice fel de a vorbi care ne-ar afirma in fata celor din jurul nostru. La fel, sa se evite si o tinuta care ne-ar scoate in evidenta, care ne-ar pune in atentia celor din preajma noastra. Prin urmare, sa se evite extremele si excentricitatile de orice fel.
Mai departe, credinciosii smeriti sau cei care urmaresc sa se impodobeasca cu smerenie, sa nu ocoleasca niciodata realitatile care tin de fiinta lor, adica sa nu fie rezervati cand sunt in situatia de a-si afirma pregatirea intelectuala, corectitudinea, meritele profesionale. Nu zic sa se laude cu ele, ci sa le afirme cu toata hotararea cand li se cere aceasta.
Daca un credincios este intr-un post de raspundere, avand calitatea de a porunci, de a coordona, sa-si implineasca aceasta datorie, fara sa se gandeasca la vreo nevrednicie personala. Nevredniciile il privesc pe el inaintea lui Dumnezeu, iar implinirea datoriei impusa de functia ce o detine este o chestiune care priveste societatea si bunul mers al societatii. E locul aici sa spunem ca sunt unii preoti, care ezita sa-i lase pe credinciosi sa le sarute mana - chipurile ca nu sunt vrednici sa li se sarute mana. Or, se stie ca in Biserica noastra exista randuiala ca preotii sa fie cinstiti de credinciosi si cu aceea ca ei sa le sarute mana. Credinciosii le saruta mana preotilor ca semn al cinstirii fata de preotia pe care o detin, pentru faptul ca credinciosii stiu ca preotii sunt "oamenii lui Dumnezeu". Nu-i corect ca cineva, preot fiind, sa manifeste vreo rezerva sau sa ezite a primi cinstirea ce i se da.
La noi la manastire am avut, vreme de douazeci si sapte de ani, ca impreuna-vietuitor cu noi, pe cel ce a fost parintele arhimandrit Ioan Dinu. De la el ne-a ramas cuvantul ca "smerit este omul care-si tine locul", pe care i l-a dat Biserica sau societatea. Motivarea e ca "daca tu nu-ti tii locul, nici cel de langa tine nu stie ce are de facut", ceea ce inseamna ca se produce o neranduiala.
Nu greutatea de a fi smerit in societate, in conditiile impuse de situatia ta, e de netrecut, de neinlaturat, ci necazul cel mare este ca nu avem o dreapta judecata despre lucruri, adica, practic, nu stim ce avem de facut. Ni se pare ca nu suntem in locurile si in rosturile noastre, daca nu avem o rezerva, daca nu ne manifestam ca neindestulati pentru postul respectiv etc. Or, asa ceva nu-i corect si nici nu promoveaza smerenia. Fii la locul tau, in rostul pe care il ai, acolo unde te-a pus Biserica si societatea si atunci poti sa fii sigur, nu numai ca n-o sa pierzi smerenia, ci chiar ca ea ti se va inmulti.
Mai sint unii dintre credinciosi care cred ca servesc smerenia lor personala, cand incearca sa tagaduiasca unele fapte bune pe care le fac. Nici aceasta nu serveste smerenia. Fara indoiala ca faptele bune trebuie sa le acoperim cu smerenia, adica sa nu ne laudam cu ele, dar asta nu inseamna ca avem dreptul sa le tagaduim. De pilda, sunt unii credinciosi care nu au curajul sa marturiseasca ca postesc, ci in loc sa spuna ca postesc, motiveaza ca tin regim. E o gandire gresita sa parezi, cand de fapt ar trebui sa spui clar ca postesti si ca esti hotarat sa faci aceasta si pe mai departe, fiindca asta este convingerea ta. Nu trebuie neaparat sa dam explicatii, dar trebuie sa avem atitudini precise si motivate religios, mai cu seama intr-un mediu in care gandirea si practica religioasa este trecuta cu vederea sau este socotita ca ceva inferior. La fel trebuie sa gandim si despre virtutea dragostei, ca si despre oricare alte virtuti.
- Ce sa facem daca cineva se sminteste de viata noastra duhovniceasca? Sa renuntam la nevointa, s-o facem numai pe ascuns sau s-o continuam mai departe?
- E bine sa tinem seama nu numai de scopul nostru personal, ci si de al celor din jurul nostru, de felul cum se reflecta in sufletul lor ceea ce facem noi, ca, din cat se poate, sa nu le fim spre sminteala, bine stiind ca avem raspunderi fata de ei. Sfantul Apostol Pavel scrie: "Nu fiti sminteala nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericilor lui Dumnezeu" (I Corinteni 10, 32) si ne indeamna sa nu lovim in cugetul fratelui nostru, pentru care a murit Hristos (Romani 14, 13-15). Sfantul Ioan Damaschin ne atrage atentia ca "nici binele nu-i bine, cand nu se lucreaza bine". Cred ca cel mai bine este ca, atunci cand nu stim ce avem de facut, atunci cand e primejdie, ca cei din jurul nostru sa se sminteasca din pricina noastra, sa ne orientam dupa indrumarile celor ce ne pot chivernisi pe noi, deci sa cerem sfatul duhovnicului nostru si sa-l urmam intocmai.
- Ne este cunoscuta expresia de monah exterior (din afara) si de monah interior (din launtru). In ce consta starea de monah interior?
- Sfantul Maxim Marturisitorul face deosebire intre monahul din afara si intre monahul dinlauntru, spunand ca pe cel din afara il realizeaza multi, dar pe cel dinlauntru numai putini il realizeaza. Ca sa ne dam seama in ce consta monahul dinlauntru, e bine sa luam aminte la cele adresate de Iisus Hristos fariseilor cand ii indeamna, ca de la dreptatea exterioara sa treaca si la implinirea celor mai inalte, adica sa nu tina numai la o corectitudine pe care o vad oamenii, ci sa staruie si pentru o corectitudine la nivelul gandului si al sentimentului, adica sa fie corecti si in fata lui Dumnezeu. Caci de fapt asta inseamna sa prisoseasca dreptatea crestinilor mai mult decat dreptatea carturarilor si a fariseilor.
Tot asa este si in privinta starii de monah: daca tine cineva numai la o corectitudine din afara, la nivelul celor vazute, nu-i destul. Asa ceva ii este propriu monahului din afara, care fiind la acest nivel, inca n-a depasit dreptatea carturarilor si a fariseilor, deci nu este vrednic de imparatia lui Dumnezeu. O severitate prisoselnica acestei stari o are insa monahul dinlauntru, care se sileste pentru o corectitudine mai avansata, pentru o corectitudine care il face nepatimas, la nivelul starii dinlauntru, il face vrednic de Dumnezeu si de cereasca Sa imparatie.
- E bine a se departa cineva de toate cele ce atata patimile? Se socoteste biruinta aceasta fuga de razboaie sau e o infrangere a sunetului?
- In comentariul la Apocalipsa al Sfantului Andrei al Cezareei se spune ca, in vremile cele de pe urma, unii se vor retrage in pustia simtita, altii se vor retrage in pustia gandita, iar altii vor fi viteji, adica se vor confrunta cu realitatile din jurul lor si vor fi biruitori.
Desigur, cei ce se vor retrage in pustia simtita (in pustia spatiala), vor face aceasta din motive religioase, deci "pentru Dumnezeu si pentru mantuirea lor", vor face aceasta "la nivelul lor", avand constiinta propriei lor neputinte; se vor retrage in locuri mai potrivite pentru neputinta lor, unde nu li s-ar cere o marturisire a credintei mai presus de puterea lor, mai presus de ceea ce ar fi ei in stare sa marturiseasca.
Cei care se vor retrage in pustia gandita, adica cei care nu se vor afirma cu credinta lor, cata o au, vor face aceasta tot din pricina neputintei lor de a se afirma ca fiind ai lui Hristos, dar nu se va putea spune despre ei ca sunt tagaduitori ai credintei in Domnul Hristos.
In sfarsit, vitejii sau bunii biruitori vor marturisi credinta lor pe fata, indiferent de urmarile ce le va avea aceasta marturisire. Dar acestia insa sunt putini.
Tot asa e si cand e vorba de patimi. Parintii ne sfatuiesc sa ocolim pricinile patimilor, ca sa nu cadem in patimi. Parintii recomanda fuga de situatiile favorizante pentru implinirea patimilor, pentru cadere. Este cunoscuta sentinta: "Arsenie, fugi de lume si te vei mantui" si "taci, fugi, linisteste-te". Romanul zice: "Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa".
Cand n-ai siguranta biruintei prin lupta, e bine sa stai departe de lupta de care nu esti in stare. Important este sa nu fii biruit, chiar daca nu esti si biruitor. "Nu poti cere unui copil sa mearga la acelasi pas cu un om mare". "Toate ale omului sunt la nivelul omului". La nivelul nostru este si lupta, si biruinta, si caderea, ca si fuga de pricinile patimilor. Apoi stim si aceea ca "pedeapsa celui mandru este caderea". Sa ne dea Dumnezeu intelepciunea sa stim cand sa fugim si cand sa ne luptam. Un lucru e sigur, si anume ca biruinta ne-o da Dumnezeu, numai daca suntem smeriti si daca ii slujim Lui.
