Natura, ratiunea de a fi a acestui, mod de viata, ne-o da Iisus Hristos - izvorul tuturor ratiunilor. Prin Evanghelia randuita a se citi la primirea in Cinul monahal, Mantuitorul cheama si arata: "Cel ce nu-si ia Crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine..." Si: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi" (Matei 10, 38; 11, 28). Astfel Mantuitorul il cheama si il conduce pe cel ce a raspuns si a optat pentru aceasta cale. Viata lui trebuie sa se miste intre "cruce" ca rastignire a patimilor si dobandirea pacii launtrice, a nepatimirii, arvuna a invierii. inceputul practic al acestui drum este aratat cu alt prilej. Cum se cunoaste, unui tanar bogat, care dorea o viata mai inalta decat pazirea poruncilor cerute oricarui credincios. Domnul ii spune: "Daca voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi" (vs. 21); "Vinde tot" si "Urmeaza-Mi, total". Nu spune doar sa dai averea la saraci, pentru ca nu cumva, privind-o adesea, ca pe un dar facut altuia, mereu sa poti jindui la ea. Zice: "Vinde-o". Ai luat banii, ea nu-ti mai apartine, ai uitat-o; banii i-ai dat, nu mai stii de ei. Deci lepadare, eliberare totala si urmare totala a lui Hristos.
Desavarsirea lui Hristos a devenit in Biserica legea monahului, iar Mantuitorul leaga inseparabil desavarsirea de persoana Sa, de viata Sa. In Hristos, desavarsirea nu este un concept etic, asa cum Dumnezeu insusi nu este un concept ori un obiect ce poate fi analizat sau posedat. A cunoaste, a intelege perfectiunea, inseamna a primi Revelatia vietii in Hristos si a-I urma lui Hristos. Iar vietuind in El, te recunosti, te descoperi pe tine, din memoria originara, in obarsia ta de chip zidit dupa Chipul Lui, El fiind "Arhetipul chipurilor". Monahul - si orice crestin autentic - in Hristos isi redescopera esenta, fara de care existenta isi pierde sensul. Iar prin referinta si apelul la esenta si la memoria originara, monahul nu vietuieste doar in trecut, chipul si tinuta lui aparand astfel ca o ramasita depasita a trecutului, ci el vietuieste in Hristos - Dumnezeu adevarat si Om adevarat - "Acelasi, ieri si azi si in veci" (Evrei 13, 8); traieste in timpul lui Dumnezeu, "nici in urma, nici inainte fata de epoca lui, ci, la ora lui Dumnezeu, caci nu exista sezon pentru eternitate".
In acest spirit, prin Psalmul 26, care se citeste la Randuiala Tunderii Rasoforului, Biserica invoca pentru viitorul monah, ca si cand el insusi s-ar ruga: "Una am cerut de la Domnul: sa locuiesc in casa Domnului... sa vad frumusetea Domnului... Pe piatra m-ai inaltat... Fata Ta, Doamne, o voi cauta... Sa nu-Ti intorci Fata Ta de la mine...! Ca tatal meu si mama mea m-au parasit, dar Domnul m-a luat... Lege pune-mi mie, Doamne, in calea Ta...". Zidindu-si casa pe piatra Hristos, Legea lui este calea lui Hristos.
Crestinul este constient, totodata, ca Fiul lui Dumnezeu a coborat la noi ca sa ne invete El pe noi cum sa urmam aceasta cale, pentru ca unde este El sa fim si noi (Ioan 17, 24). Dar atunci calea Mantuitorului inseamna un "salt", o trecere peste fire. Prin intruparea Domnului, "ramanand ce era, S-a facut ce nu era", S-a facut si "Om", asemenea noua. A savarsit deci un "salt" peste firea Sa divina, prin "pogorare", pentru a ne chema si pe noi sa facem un salt peste firea noastra, prin "suire". Dumnezeu a coborat la noi ca sa ne invete cum sa urcam spre El, innoindu-ne mereu. Caci pacatul nu este numai ruptura din comuniunea iubirii cu Dumnezeu si cu semenii; nu este numai calcarea Voii Ziditorului, ci, prin aceasta, este si oprirea, stagnarea intr-o stare invechita pentru persona umana, chemata la un progres spiritual nesfarsit. In randuiala Sf. Botez, citim pentru catehumen: "Dezbraca-l pe dansul de cele vechi si-l innoieste pentru viata de veci. Si-l umple de puterea Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al imparatiei Tale". De observat ca Dumnezeu, infinit ca natura, dar ca si Persoana, in intelesul ca Persoana, continand natura, se si distinge de ea, creeaza si pe om dupa Chipul Sau, ca persoana, deci capabil de a-si depasi propria natura. Il creeaza precum s-a spus: capax divini, capax infiniti. Il creeaza "dupa chipul Sau", pentru a se putea intrupa in cel zidit "dupa chipul Sau", pentru a-i deschide, in caz de cadere, usa spre divin, spre infinit, El, Care insusi este "Usa" (Ioan 10, 9).
Astfel, monahul, in esenta monahismul, inseamna depasirea firii prin har. Precum Hristos este Persoana in doua firi - divina si umana - crestinul, respectiv monahul, este persoana in doua lumi: a firii si a harului (care, propriu-zis, este mai adanc decat firea, este leaganul si posibilitatea infinita de realizare a firii).
In acest inteles, Apostolul iubirii zice: "Din plinatatea Lui (a Logosului intrupat) noi toti am luat si har peste har" (Ioan 1, 16). Iar Sf. Apostol Pavel, "vasul ales" sa poarte in slujirea lui numele "Celui mai presus de orice nume" (Fapte 9, 15; Fil. 2, 9), se marturiseste: "Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele ce sunt inainte, alerg la tinta, la rasplata chemarii de sus, a lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus" (Fil. 5, 14). Si numeste pe purtatorii crucii: "calatori" care nu-si fac din nici un "aici" o "cetate statatoare", intrucat ei tintesc spre una "viitoare", intr-o continua depasire de sine.
Aceasta depasire se infaptuieste insa prin Cruce si inviere, insemnand experienta pascala in Hristos, in Biserica. Pune in lumina conditia sacrificiala si pascala a crestinului, a creatiei insesi. Aceasta conditie o si instituie fundamental pentru orice crestin Taina Botezului, urmata de a Mirungerii si a Euharistiei. "Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti" (Col. 2, 12). Botezul, toate Tainele, sunt seminte ale harului semanate de Hristos in Duhul, care trebuie sa rodeasca in noi prin cooperarea cu voia noastra libera. Aceasta este "legea relatiei dintre har si libertatea fapturii". Cuvantul lui Dumnezeu este samanta menita a aduce rod insutit (Matei 13, 23).
Imparatia cerurilor este asemenea micului "graunte de mustar" sau putinului "aluat care dospeste toata framantatura" (Matei 13, 31-33). Hristos Cel inviat insufla Duhul Sfant in Apostoli, in ziua cea dintai a noii creatii, a invierii, ca pe o samanta care va inflori si va rodi in ziua Cincizecimii, cand prin Pogorarea Sfantului Duh ei se vor arata "umpluti de Duhul Sfant" (Fapte 2, 4). Radacina vietii monahale este in darul Sfantului Botez si al celorlalte Sfinte Taine. De aici rodeste crucea calugarului care „instrainandu-se de patimi dobandeste adaugirea harului", in acest sens, in Rugaciunea primirii Schimei "Marelui si ingerescului Chip", savarsitorul slujbei invoca: "Tu, Care esti lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume, rugat fiind de Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria si de toata cereasca Ta adunare a celor dintai nascuti in Ierusalim, cauta cu ochi milostiv spre smerenia robului Tau...; uneste cu darul cel daruit lui de la stramosi, al punerii de fii si al imparatiei Tale prin Sfantul Botez, aceasta monahiceasca fagaduinta a chipului ingeresc". Printr-o chemare si o harisma proprie, el poarta in Duhul Sfant "ranile si crucea Mantuitorului Iisus pe trupul sau" si se arata "fiu al luminii si al zilei". Incearca o arvuna a invierii, cum a fost Schimbarea la Fata a Domnului; de aceea si cele mai multe manastiri au hramul "Schimbarea la Fata". Vietuieste intr-o actualizare pascala continua a triumfului asupra raului din fire, in duhul imnului Canonului din noaptea de Pasti: "Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase, astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu. Rastigni-tu-m-am ieri impreuna cu Tine; insuti impreuna ma primeste, Mantuitorule, intru imparatia Ta".
Purtarea Crucii
Randuiala slujbei poarta, ca intr-un sambure, intreg itinerarul vietii monahale. Incepe cu un act de asceza, de jertfa. Staretul manastirii porunceste duhovnicului sa i-l prezinte din ajun pe cel pregatit spre tundere. Si dupa ce il invata ce este calugaria si cum se cuvine a petrece o asemenea viata, il pune sa vegheze in acea noapte, indeletnicindu-se cu citire sfanta si rugaciune. Este o petrecere cu Mantuitorul in rugaciunea din Ghetsimani, inainte de Crucea Sa. "Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine", le-a spus Domnul. "Si El, mergand putin mai inainte a cazut cu fata la pamant si se ruga: Avva Parinte, toate sunt tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu !... Si a venit si i-a gasit dormind... Si i-a zis lui Petru: Simone, dormi? Nu ai avut taria ca sa veghezi..?" (Matei 26, 38-39, Marcu 14, 35-37). Monahul aude mereu, ca pe un apel rostit lui: "Simone, dormi?". Si ia aminte la cuvantul care urmeaza: "Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita. Duhul este osarduitor, dar trupul este neputincios" (Marcu 14, 38). Iar el este un slujitor al duhului, nazuind sa cuprinda pe incetul si trupul in dumnezeiasca vapaie.
In timpul slujbei de noapte, la ceasul al treilea, dupa ce se roaga, sarutand icoanele imparatesti si pe celelalte din mijlocul Bisericii, isi cere iertare de la frati cu metanie si se aseaza in tinda, langa usa Bisericii, unde sta smerit pana dupa Vohodul Mic al Sfintei Liturghii. Primirea acestui dar se face in timpul Sfintei Liturghii, care este un nunc aeternum al Jertfei si Invierii Domnului, iar fratele care vine sa se faca partas vietii Domnului este rod al Jertfei Lui, al iubirii Prea Sfintei Treimi.
Dupa Vohod (inaintea hirotoniei Arhiereului care provine din Cinul monahal), ecleziarhul imparte lumanari fratilor, iar duhovnicul il ia sub mantie pe cel pregatit sa imbrace chipul ingeresc, acoperit fiind acum numai cu o camasa lunga si ciorapi albi. Inainteaza cu el spre mijlocul Bisericii, in mijlocul fratilor, dintre care unii il insotesc, iar altii il intampina, cantand troparul: "Bratele parintesti sarguieste a le deschide mie". Cand ajunge inaintea usilor imparatesti, face o inchinaciune si o metanie mare si cade cu fata la pamant, intinde mainile in chipul crucii, indreptate mai mult inainte. Momentul este cu adevarat crucial, cutremurator; "Bratele parintesti", bratele Tatalui (Ps. 117, 73), ale Fiului in Duhul Sfant, intinse pe cruce, imbratiseaza pe cel ce ia acum chipul crucii. Si asa, impreuna cu Hristos, intra in starea de jertfa. "La Tatal nu se poate intra decat in stare de jertfa", spune Sfantul Chiril al Alexandriei. Dar sa nu uitam nicicand ca o jertfa curata, deplina, a putut-o aduce numai Fiul. El S-a adus pe Sine jertfa lui Dumnezeu si Tatal, si nu pentru Sine, ci pentru noi, cei de sub jugul si vina pacatului. Iar dupa asemanarea cu El, si noi suntem jertfe sfintite, ca unii ce "am murit pacatului" (Rom. 6, 10). Crucea, starea de jertfa, reinstituie calea de comunicare si comuniune cu Dumnezeu.
Pacatul, autoadorare, introvertire egocentrica, ispita a unei autonomii radicale, nu numai morale, ci si ontologice, a dus la ruptura din comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii. De aceea s-a facut anti-Treime, anti-Iubire, anti-Jertfire. Crucea apare in lumea pacatului ca o "sminteala, nebunie" (7 Cor. 1, 23). Patimile, forme tot mai sofisticate ale egoismului, imbolnavesc firea.
Jertfa, legatura a desavarsirii, a unitatii, este in acelasi timp jertfire a raului si poarta in ea mantuirea. O poarta pentru ca jertfa, crucea, este in ea insasi mantuire, iubire, adevarul firii. Creatia isi are si originea si mantuirea in jertfa. "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scumpul sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, Care a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii, dar Care S-a aratat in anii cei mai de pe urma pentru voi" (IPetru 1, 18-20). Astfel, "Mielul este injunghiat de la intemeierea lumii" (Apoc. 13, 8), precum arata si Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan. Altfel spus, iubirea jertfelnica este legea de existenta si viata a lui Dumnezeu si a fapturii Sale. Si este legea unei desavarsiri, innoiri neincetate. "Cel ce isi iubeste sufletul, il va pierde; iar cel ce renunta la sufletul sau in lumeaa aceasta, il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 25). Aceasta este marea taina, antinomia jertfei in Hristos. Revelatie a iubirii! Cel ce se ofera total lui Dumnezeu si semenului, se redobandeste imbogatit, in universul iubirii divine, cel ce se ofera pe sine, nu se ofera neantului, ci comuniunii si infinitei bogatii a vietii, care se comunica in reciprocitatea jertfei, si innoind la nesfarsit creatia prin acest ritm in doi timpi: cruce - inviere.
In orice efort uman sustinut este implicata o jertfa creatoare de valori. Si natura este materie de jertfa. Potrivit Apostolului, "Faptura intreaga suspina, impreuna are dureri si asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Rom. 8, 19-22). Pentru ca, din nefericire, pacatul a prihanit intreaga faptura. Si deci toate se cer dupa cruce, dupa jertfa, dupa innoire. Insa numai omul crestin este in mod constient destinatarul acestui Testament al Mantuitorului. Si indeosebi monahul, printr-o chemare proprie la chipul Crucii, "infatisand trupul sau ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinare duhovniceasca" (Rom. 12, 1).
Fagaduintele - voturile monahale
Duhovnicul isi ridica "fiul", binecuvantandu-i crestetul. Inainteaza impreuna spre usile imparatesti deschise. In mijlocul lor asteapta Arhiereul sau Egumenul. Suntem in plin moment crucial. In cuvantul de lamurire, savarsitorul acestei slujbe ii cere raspunsul hotararii lui. Hotarare pe care o incredinteaza prin cuvant in fata obstei monahilor, credinciosilor si mai ales in fata sfinteniei lui Dumnezeu. "Cu adeverire sa cunosti - i se spune - ca insusi Mantuitorul nostru, impreuna cu intru tot laudata Sa Maica si cu Sfintii ingeri si cu toti Sfintii Lui, aici de fata stau, luand in urechi cuvintele cele ce de la tine vor iesi". Privirile intregii lumi vazute si nevazute stau plecate asupra hotararii acestui suflet. Aceasta lume e rudenia lui (Luca 8, 21). Cati martori vor fi in ziua cercetarii, cand Mantuitorul va veni sa judece masura in care ce am fagaduit cu gura, am si implinit cu fapta ? Clipele se preschimba intre cutremur sacru si bucurie divina, teama si atragere, sustinuta si de frumusetea acestei cai, clar si de simtamantul ca nu calatoreste singur pe ea. Fiecare nevoitor al obstei ia asupra sa raspunderea si pentru mantuirea celorlalti frati.
Cuviosul Pahomie, intemeietorul vietii monahale de obste, da forma concreta acestui adevar in urma unei viziuni: i se arata un loc adanc - amestec de lumina si intuneric, presarat de coloane. O multime de oameni orbecaiesc. Unii se invartesc in jurul acestor coloane, crezand ca inainteaza, altii pornesc cand intr-o parte, cand in alta, dupa glasurile care striga in intuneric: "Lumina este aici!... Lumina este aici!". Pahomie vede si pe membrii comunitatii sale cum inainteaza intr-un sir, tinandu-se de mana si mergand dupa o luminita mica, care-i conduce pana ies printr-o deschizatura, la lumina mare de afara... Locul intunecos este lumea aceasta; coloanele, in jurul carora se invartesc multi oameni, sunt sefii diferitelor erezii si filozofii; glasurile care striga: "Lumina e aici!" sunt chemarile ereziilor si schismelor; lumina cea mica ce merge inaintea comunitatii si pe care o vede cel ce conduce sirul, este cunostinta de Dumnezeu, care in lumea aceasta este numai ca un graunte de mustar, dar care conduce la lumina cea mare din viata viitoare. Pahomie, vazand cum unii dintre membrii comunitatii ar vrea sa se lase de mana celor dinainte si sa se piarda in intuneric, pierzand si pe cei ce vin in urma lor, le striga necontenit: "Tineti-va de mana!".
Tot la fel inainteaza si fratele, tinandu-se de aceasta legatura harica a obstei. Indeosebi cu egumenul si cu duhovnicul, formeaza acea "treime" pentru care a spus Domnul: "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 20). Pe aceasta o numesc Sfintii Parinti "calea imparateasca". Te apara de ratacire, de nepasare si de deznadejde. Caci, "vai de cel singur!" (Eccleziasticul 4, 10).
Insotit de duhovnic, tinut ca de mana de el, fratele asculta acum intrebarile: De ce ai venit frate (sau sora), cazand la Sfantul Altar si la aceasta sfanta insotire?... Doresti sa te invrednicesti de ingerescul chip si sa fii randuit in ceata monahilor? Raspunde: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.
Ieromonahul: Cu adevarat, bun si fericit lucru ai ales, numai de-l vei indeplini. Pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala se castiga si cu durere se implinesc.
Intrebare: De buna voie si din cugetul tau te apropii catre Domnul ?
Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.
Intrebare: Nu de vreo nevoie ori sila ?
Raspuns: Nu, cinstite parinte.
Intrebare: Vei petrece in manastire si pustnicie pana la cea din urma suflare ?
Raspuns: Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte.
Pentru a rodi o asemenea hotarare si convingere, are nevoie de acea conditie esentiala: sa fie o hotarare a libertatii sale. Numai si numai in libertate se poate omul zidi real, din adanc. Si numai in eliberarea de patimi vezi Chipul stralucitor al lui Hristos si I te daruiesti. Harul misca tainic firea care se daruieste liber lui Hristos, Adevarul si Viata, primind un dar si mai bogat.
"Noi suntem confruntati cu o cerinta care vine dinlauntru", observa, adanc, un teolog contemporan. "O cerinta de a fi totdeauna mai mult si de a fi si de a ne darui, facand din sinea insasi, o ofranda de lumina si de iubire. Numai prin intermediul acestei daruiri de sine intalnim Fata vrednica de a I ne inchina, acea Fata Care ne asteapta in tot ce este mai intim in noi, acea Fata Care este in inima tuturor intalnirilor noastre in iubire eternitatea, acea Fata a primei Iubiri, Care ne face inviolabili pentru noi insine si pentru ceilalti, in masura in care devenim in mod real-sanctuarul Prezentei infinite".
Marturisind ca de buna voie si din cugetul lui se apropie catre Domnul, Arhiereul sau Egumenul trece la legamantul voturilor. Prin intrebari si raspunsuri, monahul se angajeaza in lupta cea grea a biruirii si transfigurarii firii prin cele trei fagaduinte: fecioria, ascultarea si saracia, acceptate toate de buna voie. Sensul lor profund consta, pe de o parte, in eliberarea de patimile care strica firea, cuprind sufletul si trupul intr-o viata desarta si slabesc credinta in Dumnezeu; pe de alta parte, purifica, inalta firea, o transfigureaza.
Potrivit Ritualului, primul vot, care-l si distinge de altfel in mod evident pe monah, este fecioria, celibatul.
Fratele asculta intrebarea: "Te vei pazi pe tine insuti in feciorie, in intreaga intelepciune si in cucernicie ?" El raspunde: "Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte".
Fecioria - sau castitatea
Dintru inceput, trebuie spus ca voturile monahale apartin si ele, fundamental, Mantuitorului. De aceea, prin El si prin ele, prin aceste fagaduinte si implinirea lor in Hristos, monahul realizeaza biruirea si depasirea firii. Astfel, fecioria, puritatea absoluta, este atribut divin, originar Persoanelor Prea Sfintei Treimi. Iar ca raspuns din partea fapturii, indeosebi a monahului, inseamna oferirea in totala iubire lui Dumnezeu, in implinirea poruncii: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau" (Matei 22, 37).
Prin aceasta comuniune divina in iubire, prin cununia lui in har cu Dumnezeu, repetam, monahul dezvaluie in feciorie o reala depasire a firii, un salt peste fire. Fecioria este suprafireasca, este chipul "vietii celei din rai", cum teologhiseste Sf. Ioan Damaschin. Este modul ele viata al ingerilor si, mai mult, al Prea Curatei Fecioare de Dumnezeu Nascatoare.
Fecioria include deopotriva sufletul si trupul. Este posibil sa ramai trupeste neatins si totusi sufletul sa-ti fie ranit. Sfantul Vasile cel Mare insusi marturisea cu sfanta sinceritate: "Nici de femeie nu stiu, nici feciorelnic nu sunt". In acelasi timp Fericitul Augustin socotea ca "fecioria trupului apartine unui mic numar, dar fecioria inimii trebuie sa fie a tuturor". Cele doua teze sunt in fond compatibile si complementare; implica insa o stare ele jertfa neintrerupta si inseamna o arvuna a invierii.
Dar comuniunea neintrerupta cu Dumnezeu nu duce la uitarea sau dispretul fata de lume. Monahul nu anatemizeaza nunta, care este dupa fire. El insusi, monahul, provine, prin nasterea lui fireasca, din nunta. Cum si-ar putea nega propria si prima lui obarsie ? Casatoria, binecuvantata haric prin Sfanta Taina si conservata monogamic, prin pazirea Canoanelor, fara cadere in adulter sau perversiuni, este un asezamant sfant care sustine echilibrul psihosomatic, moral si spiritual si poarta girul mantuirii. Cazul lui Simion, cizmarul din Alexandria, a carui viata de rugaciune, curatie in camin, milostenie si neosandire a aproapelui era scoasa in lumina si pusa de Dumnezeu in cumpana dreapta cu viata pustniceasca a Marelui Antonie, este pilduitor. Dimpotriva, o viata care a refuzat nunta, imbratisand Cinul monahal fara o vocatie clara, in care viata sexuala poate lua forme aberante sau forma unui vis obsesiv, a unui adevarat cosmar, duce la coruperea omului in intregime, in sufletul ca si in trupul lui. Aceasta actiune distrugatoare este si mai puternica la calugarul care nu ramane deplin fidel fagaduintelor. In acest caz, conflictul launtric imbraca un caracter incomparabil mai profund si remuscarea poate duce pana la intunericul deznadejdii. Numerosi sunt acei pe care visarea trupeasca, chinuirea in absenta actului fizic normal, i-a condus la boala psihica si chiar la completa nebunie. Frecventa acestor cazuri este bine cunoscuta de psihiatri.
Infranarea si depasirea firii trebuie vazute in orizont profund, spiritual. Fara un sens limpede al chipului real de viata pentru care ai optat, nu-ti poti pastra pacea si echilibrul launtric. Acest sens izvorator din vocatie certa se instituie in constiinta monahului si a oricarui crestin in cautarea desavarsirii, ca o "programare". Iar aceasta programare, sustinuta de har, de rugaciune, de Sfintele Taine, de sfintele virtuti, reorganizeaza spiritual functiunile intregii fapturi umane; in acest fel, sensul superior pe care-l imbratisezi, caruia te devotezi, te tine in libertate si sanatate deplina.
Dar sa nu se omita faptul ca este tot atat de esential ca acest sens nou al vietii trebuie sa fie vazut cu atributul lui fundamental, anume acela de a fi ziditor. De observat, Revelatia in Hristos nu venereaza simplu fecioria, ci fecioria care "naste", care rodeste. Venereaza pe Fecioara-Mama. "Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara", preamareste Biserica. Fecioria nu este un ideal in sine, ci un instrument cat mai desavarsit, o ofranda curata dedicata lucrarii harului. Fecioara Maria isi afla sensul fecioriei ei nu in fecioria ca atare, ci ca ofranda cea mai pura care se va sfinti nascand pe Fiul lui Dumnezeu. Castitatea, asceza, isi capata sensul numai in serviciul unor valori supreme, in serviciul binelui comun, adevarului etc. Jertfa nu se justifica decat daca este rodnica. O iubire sterila, platonica, neintrupata, nu-si afla justificarea in Hristos si in Biserica.
Astfel, Revelatia crestina nu omagiaza fecioria neroclitoare in nici un fel pentru ea insasi, ci fecioria care se nevoieste pentru a fi vas curat al unui clar divin. O feciorie care se transforma in obiect de adorare, care duce la un fel de egotism sacralizat, descopera o tragica stare, lipsita de har, ajungand in cele din urma, dupa Sfanta Scriptura, la "nebunie". "Pe cele cinci fecioare" fara untdelemn, cu candelele stinse, Domnul le numeste "nebune", drept care nu iau parte la nunta Mirelui. Au ramas afara in solipsism, in afara harului, usa le-a ramas inchisa (Matei 25, 10). Oricine, in orice stare s-ar afla, trebuie sa rodeasca intr-un fel.
S-a observat ca in ultima vreme apar "lucrari stiintifice care au confirmat fecunditatea spirituala, ceea ce psihologia contemporana numeste castitate sublimanta. Si consideram binevenita aceasta confirmare din partea medicilor si psihologilor, intrucat... adesea s-a desfigurat castitatea monahala, denaturandu-i-se sensul, ca un act contrar, ca un fenomen patologic, adica impotriva firii". Esential ramane tocmai sensul creator in orice intreprindere umana, in orice vocatie. Este locul, aici sa observam ca, din punct de vedere crestin, persoana umana se realizeaza pe sine integral pe aceste trei planuri: a) prin propria zidire, construire dupa Chipul Mantuitorului Iisus Hristos; b) prin operele faptuite, de la un smerit "pahar de apa" dat celui insetat, de care vorbeste Mantuitorul, pana la marile creatii in slujirea umanitatii; c) prin nasterea si cresterea, formarea urmasilor, fii sau ucenici. Monahul nu numai ca nu se exclude de la aceasta intreita vocatie universal-umana, ci dimpotriva isi propune sa o realizeze pe un plan evident superior spiritual.
In optiunea pentru viata monahala se distinge intre feciorie si castitate. Aceasta cale optima a desavarsirii poate fi imbratisata deopotriva de cei ce nu au cunoscut starea de casatorie, ca si de cei ce au fost casatoriti. Cei care nu au cunoscut comuniunea trupeasca depun pentru totdeauna votul fecioriei. Cei care vin in manastire dupa ce au cunoscut nunta, depun votul castitatii, deci al infranarii totale, pentru restul vietii. In fond, amandoua aceste stari includ si trebuie sa semnifice integritatea, plenitudinea intelepciunii. Potrivit Sfintilor Parinti, feciorelnic nu este numai cel ce si-a pazit curatia trupeasca, ci si cel care prin lacrimi si-a spalat pacatele si a dobandit iarasi curatia cea dintai. De aceea si arata atat de adanc Sf. Ioan Scararul, zicand: "Desi cuvantul este indraznet, izvorul lacrimilor dupa botez e mai mare decat botezul. Deoarece acela ne curateste de pacatele noastre de mai inainte, iar acesta, de cele de dupa aceea. Si primindu-l pe acela, toti in varsta prunciei, ne-am intinat dupa aceea; prin aceasta, insa, l-am curatit si pe acela. Daca acesta nu s-ar fi daruit de Dumnezeu oamenilor, din iubire de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc".
In concluzie, fecioria sau castitatea monahului are drept tel transfigurarea in Duhul Sfant a iubirii cat mai pure fata de Dumnezeu si intreaga existenta. A unei iubiri care aspira la castitatea materna, dupa chipul Maicii Domnului, care a unit dumnezeieste fecioria cu maternitatea. Monahul este constient ca numai dobandind si pastrandu-si o inima casta, eliberata de patimi, si iubind cu o iubire materna, o maternitate spirituala dupa chipul Maicii Domnului, poate sluji jertfelnic, curat, Mirelui Hristos si semenilor sai. Si, repetam, aceasta nevointa nu este usoara. Trupul viclenit nu-l poti pacali usor, spun Parintii. Iar lupta nu este numai impotriva trupului, ci mai ales "impotriva duhurilor rautatii" (Efes. 6, 12), a gandurilor. Aici, cum am mai observat, se si produc gravele crize, caci gandirea este energie creatoare si, din nefericire, poate purta in ea idei si stimuli malefici, uneori fatali. Cugetarea dumnezeiasca si atractia frumusetii vietii in Hristos, sustinuta tainic de Duhul Sfant, rugaciunea, spovedania deasa, impartasirea cu Sfintele Taine, acestea sunt armele nevoitorului in aceasta lupta.
Ascultarea
Urmeaza, dupa ritual, intrebarea: "Vei pazi pana la moarte ascultarea catre mai marelui tau si catre fratii cei intru Hristos ?" "Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu", raspunde fratele. Si ascultarea de buna voie isi ia puterea, radacina ei, din smerenia Celui Care, Dumnezeu fiind... a luat chip de rob, facandu-Se ascultator pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filip. 2, 8). Acest chip al ascultarii avandu-l neincetat in minte calugarul, imbracandu-se in smerenie, pe care Sfantul Isaac Sirul o numeste "vesmant al lui Dumnezeu", el petrece in ascultare de Parintele duhovnicesc si de Staret, dupa chipul ascultarii Domnului de Parintele Sau Ceresc. Asa isi dobandeste monahul, ca si orice crestin adevarat, "dreapta judecata" despre care a zis Domnul: Judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci Voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5, 30). Aici noi ajungem la miezul problemei: garantia dreptei judecati, o spune Mantuitorul, consta in a nu cauta voia mea egoista, in a nu face din mine judecatorul absolut al hotararilor mele. Noi stim ca in egoism este radacina raului, a pacatului, stricaciunii si mortii insesi. Precum s-a spus: "Cel ce se inchide in sine, desigur nu este pierdut in Dumnezeu, clar este ingropat in el insusi" (A. Manaranche). Or, ascultarea ne scoate din aceasta suferinta tragica a existentei noastre si ne readuce in comuniunea harica a iubirii. Monahul nu intra simplu in dialog doar cu Staretul sau duhovnicul lui. Vazuta ascultarea doar ca o supunere fata de om, se rascolesc intrebari indoieli chinuitoare: "Oare Staretul este un oracol infailibil... poate da o sentinta hotaratoare fara greseala ? Dumnezeu ne-a inzestrat cu ratiune, si noi trebuie sa rationam, sa gandim noi insine. Asa spre exemplu: ceea ce Staretul imi spune mie acum este cu totul irational...". Astfel de intrebari (si altele asemenea acestora) il pot arunca pe monah in neliniste, in zbucium launtric. Dar comuniunea in acest loc sfintit nu e doar un dialog intre monah si staret, ci sta sub pecetea Treimii. Intre monah si Staretul, sau duhovnicul sau, este Dumnezeu. Porunca Staretului poarta si trebuie sa poarte pecetea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, instanta fundamentala de care asculta monahul este vointa lui Dumnezeu. In Vointa lui Dumnezeu sta si obarsia intregii zidiri, si mantuirea. In ea sta punctul fundamentul de sprijin si pacea launtrica. "Maica a curatiei este linistea insotita de ascultare", invata Sf. Ioan Scararul (XV, 32). "Taierea voii duce la capatul odihnei", spun toti Parintii.
Dar, supunerea voii eului propriu in fata Voii Supreme, nu inseamna pierderea libertatii, ci implinirea ei. "Ascultarea, zice iarasi Sf. Ioan Scararul, este lepadarea judecatii proprii din bogatia judecatii" (IV, 4). Prin ascultare, monahul, crestinul, se face vas al Vointei creatoare dumnezeiesti. Noi stim ca libertatea nu este "fiinta", ci un atribut al fiintei rationale. Libertatea nu-si da singura sensul, continutul ei, ci ea cauta pretutindeni sensul. Desprinsa de sens, de adevar, ea risca sa devina anarhie, lipsita de principiu, de sprijin si de finalitate. Binele si adevarul constituie fiinta libertatii. "Adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Binele si adevarul constituie si fiinta, si conditia libertatii.
Si, se intelege, a implini voia lui Dumnezeu inseamna a te institui real in actul zidirii tale pentru ca Vointa Creatorului este creatoare. "Absolutul nu este locul odihnei noastre, punctul in care Creatia s-ar imobiliza" (L. Lavalle), ci este intalnirea noastra ziditoare, in care spiritul isi afla ritmul existentei, innoirii, urcusului spre asemanare. De aceea ne si rugam: "Fie Voia Ta, precum in cer si pre pamant". Suie catre o tot mai deplina oglindire a cerului pe pamant, lucrata in nevointa, si ducand la nepatimire, la curatirea spiritului de presiunea grijilor patologice. In acest sens, ce pace ziditoare da (monahului aceasta randuiala de a face totul cu binecuvantarea staretului, si nimic sa nu ispiteasca fara binecuvantare! Atunci, in toate "se cauta cunoasterea voii lui Dumnezeu si totul in viata omului este important... totul ia un caracter sacru". Si, avand constiinta ca trebuie sa ceri binecuvantarea numai pentru ceea ce este vrednic de binecuvantarea lui Dumnezeu, asa te purifici pe incetul in gand si in fapta; savarsind totul cu constiinta "sfantului gand", cum il numesc Parintii, ca te afli mereu in fata lui Dumnezeu si a judecatii Lui. Intelegi atunci porunca inspirata a Apostolului: "Orice ati face, cu cuvantul sau cu lucrul, toate sa le faceti in numele Domnului Iisus si prin El sa multumiti lui Dumnezeu-Tatal" (Col. 3, 17).
Pentru al treilea vot, staretul supune pe novice unui grup de intrebari care il cheama la rabdare fata de toate supararile si stramtorarile vietii. Mai direct, invatatura care urmeaza, potrivit ritualului, rosteste: "De saracie sa nu te feresti, nici de reaua patimire, nici de defaimare sau de altceva care se socoteste a fi cu anevoie, ca vei fi oprit de a alerga in urma lui Hristos". Saracia de buna voie este atat saracia, inteleasa ca neagonisirea de bunuri trupesti, cat si saracia duhovniceasca a primei "fericiri" a Evangheliei Mantuitorului: "Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3)- Fericire care, in intelesul ei profund, inseamna eliberarea de orice idol", de orice pofta de avutie, de orice obsesie de a avea, a poseda ceva nu numai material, ci si spiritual; bunaoara, dorinta de a supune pe altii cu constiinta tezaurului sau spiritual mai bogat fata de al celuilalt, socotit mai sarac. Este, in acelasi timp, si saracia ca si eliberarea de "grija" obsedanta, maladiva, de care vorbeste Mantuitorul: "Ce vom manca, ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca" (Matei 6, 31). Caci, precum arata si Sf. Ioan Scararul, "saracia de buna voie este lepadarea grijilor; el (monahul) a incredintat grija de sine lui Dumnezeu". Saracul este liber. Totusi, te intrebi, poti fi liber in saracie ? Mantuitorul vine in lume rostind in cel dintai cuvant al propavaduirii Sale: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru ca M-a uns sa binevestesc saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima, sa propavaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati... sa vestesc anul placut Domnului" (Luca 4, 18-19). Esentiala, in acest mesaj divin, este tocmai o astfel de eliberare.
Conditia ceruta pentru a fi in stare sa dobandim acest dar este "saracia cu duhul" adica saracia constienta de sine, in fata nesfarsitei bogatii a lui Dumnezeu si a creatiei, deci o "saracie" activa, lucratoare. Mantuitorul insusi ni se descopera ca un sarac: "El nu are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 20). Aceasta ca Om, dar El este Dumnezeu si Om. Iar ca Dumnezeu are totul. Are totul insa fara sa fie stapanit de ceva ca Om. In El "stapanitorul acestei lumi nu are nimic" (Ioan 14, 30), desi I-a propus "toata stapanirea imparatiilor lumii si stralucirea lor" (Luca 4, 5-6). Atunci El este deodata si sarac, si infinit de bogat. Si asa ne cere si noua. Asa au fost si Apostolii. Sf. Pavel spune: "in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu". Si adauga: "ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Cor. 6, 3 si 10). Se impartaseau si ei din aceasta "saracie" in duhul lui Hristos" (Rom. 8, 9), prin care puteau sa "mbogateasca" pe altii, precum au si facut-o.
Dar, pentru a avea, pentru a dobandi mereu si astfel a spori neincetat prin imbogatire si crestere in Hristos (Efes. 4, 15), se cere aceasta conditie: sa recunosti ca prin tine insuti esti sarac, iar in unire cu El ai totul. Altfel spus, se cere cunoasterea si implinirea acestei virtuti esentiale: smerenia.
Asa au inteles Sf. Parinti aceasta fericire. Sf. Grigorie de Nyssa spune: "Mie mi se pare ca Dumnezeu Cuvantul a numit saracia duhului smerita cugetare de buna voie". Iar ca pilda a acesteia, Apostolul ne arata saracia lui Dumnezeu zicand: "Care, bogat fiind, a saracit pentru ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui" (II Cor. 8, 20). La fel Sfantul Ioan Gura ele Aur intelege pe: "saracii cu duhul", ca pe cei smeriti de buna voie, adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, "pacat prin care s-au pierdut ingerii cei rai si primii oameni".
O asemenea eliberare muta si centrul de gravitatie de la confortul trupesc la confortul duhovnicesc; face duhul curat si-l pregateste pentru o rugaciune curata. Iar, in consecinta, renuntarea la "a avea" face posibila imbogatirea in "a fi". Agonisesti comori nesupuse jafului, te imbogatesti in bine, in adevar, in frumusete harica, si fara sa pagubesti pe cineva prin aceasta, ci dimpotriva, prin ele, ii poti imbogati tu insuti pe multi. Este ceea ce, profund, Mantuitorul numeste: "imbogatirea in Dumnezeu" (Luca 12, 21).
Si, se intelege, intr-o astfel de saracie petrecand, iubesti in acelasi timp munca osarduitoare, dar unita cu neagonisirea, fiind incredintat ca atarni intru totul de Dumnezeu. Si nu dispretuiesti bunurile, valorile acestei lumi, ci le primesti in slava Ziditorului si a iubirii Lui. De aceea mai toti monahii iubesc animalele, florile, gradinile, holdele. Le este atat de drag sa cultive gradini, chiar in locuri neprielnice, pietroase, si sa le pazeasca, dupa Sfanta Scriptura, ca pe o "gradina a Edenului". Si ofera rodul dobandit spre mangairea oamenilor, ca pe un dar al lui Dumnezeu.
Voturile sunt examene de constiinta, probe de foc, de exceptie, care atesta vocatia monastica. Acceptate voluntar, odata depuse, devin legaminte, porunci. Ele pun inceput biruirii patimilor din fire si depasirii firii insasi: "Cel ce a biruit trupul, a biruit firea. Iar cel ce a biruit, negresit a ajuns mai presus de fire" (Sfantul Ioan Scararul, in Filocalia, vol. IX, p. 240).
Dar ele nu cuprind intregimea vietii duhovnicesti, care este de necuprins. De aceea, impreuna cu voturile, sfatuirile din ritual mai atrag luarea aminte si asupra altor lucrari sfinte: "in rugaciune sa fii rabdator; in privegheri nu pregeta; in ispite nu te mahni; in postire nu slabi. Patimeste indelung pentru Mantuitorul Hristos..." El insusi a zis: "De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie".
Prin toate, faptura - suflet si trup - este chemata la sfintenie. Prin rugaciune, ca dar, ca nevointa, ca suspin al Duhului care leaga inima: "a te ruga neincetat impiedica tot raul, caci aceasta nu lasa vreun loc diavolului. Prin post, care este in armonie cu dumnezeiasca Euharistie, Jertfa nesangeroasa. Prin priveghere, dupa chipul "Mielului" vazut de Apostol in fata Tatalui stand deci inviat, dar ca injunghiat" (Apoc. 5, 6): deci in stare de jertfa si inviere. Prin "lepadarea de sine", cuvant unic, nemairostit de cineva pana la Iisus Hristos, si prin care se desfiinteaza pacatul originar, luciferic, introvertirea in sine, mandria (Tim. 3, 6), i se da monahului arma de nebiruit, pomenita deja: smerenia. Ea, smerenia, invata cu talc: "Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere, caci cele de dupa nastere, Dumnezeu ti le-a daruit ca si nasterea insasi" (Sf. Ioan Scararul in Filocalia., vol. IX). Totul este osteneala "rastignire a patimilor si poftelor" (Gal. 5, 14). Viata in Hristos nu e o "viata de vis sau de visatori, nici o viata de minuni". Este o viata eroica in care cel ce s-a angajat inoata pe "marea vietii infuriata de viforul ispitelor", inoata in absurdul patimilor care-l tin intemnitat in eul lui, in imanenta. Si are drept tinta rationalitatea duhovniceasca a binelui, a virtutilor, care-i deschid orizontul unei transcenderi nesfarsie, prin dialogul duhovnicesc cu Dumnezeu Si cu lumea. Intreg asezamantul ascetic: rugaciunea, citirea Scripturilor si a cuvintelor rodite de Revelatie, Tainele, virtutile "Fericirilor", mai ales credinta, nadejdea, dragostea - coroana a tuturor virtutilor - intreg acest tezaur de har cucereste inima, -fortareata cea dinlauntru a monahului, si atunci el nu va inceta sa adauge mereu "foc peste foc, caldura peste caldura, zel peste zel".
Acest angajament al voturilor si al celorlalte sfatuiri este pecetluit in "Randuiala" din Molitvelnic, cu invocarea puterii lui Dumnezeu: "Mult milostivul Dumnezeu, Care deschide preacuratele indurari ale necurmatei Sale bunatati fiecaruia ce vine catre Dansul cu dorire si cu fierbinte dragoste; Cel ce a zis: mai degraba va uita mama pe fiii sai, decat te voi uita Eu pe tine; Acela stiind toata dorinta ta, sa te apere si sa Se faca pentru tine zid tare impotriva vrajmasului, piatra de rabdare, pricina de mangaiere, datator de tarie, daruitor de suflet bun, impreuna nevoitor in barbatie, impreuna culcandu-Se si impreuna sculandu-Se cu tine, indulcind si veselind inima ta cu mangaierea Sfantului Duh".
Decizia nevoitorului, rod al chemarii harice, a intrat in lumina, puterea si bucuria Sfantului Duh. Acesta este momentul Epiclezei prin care se infaptuieste trecerea in noua ordine de viata. Acest act sacramental este numit Tundere. Cu capul plecat sub cartea "Randuielilor" vietii monahale, el ia in inima rugaciunile preotului ieromonah care zice: "Doamne primeste pe robul Tau... care cade la Tine cu neabatere. Ingradeste-l pe dansul cu puterea Sfantului Tau Duh... ca bine sa-ti placa tie intotdeauna. Cu ajutorul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si al tuturor Sfintilor...". Apoi, toti isi pleaca fruntile, iar ieromonahul se roaga din nou: Doamne, primeste pe robul Tau..., care a lasat poftele cele lumesti si s-a adus tie, Stapanului, jertfa bine-primita. Ridica de la dansul toata pofta trupeasca si gandurile cele nesocotite, ca prin lepadarea parului celui nesimtitor, sa lepede si necuvantatoarele cugete si fapte...".
Acum este momentul comuniunii duhovnicesti. Actul ritual incepe cu foarfecele. Pe analogul mai inainte asezat se afla Sfanta Evanghelie si foarfecele deasupra. Ieromonahul intinde mana spre Sfanta Evanghelie si zice: "Iata, fiule, Mantuitorul Hristos in chip nevazut sta aici de fata. Vezi, ca nimeni pe tine nu te sileste a veni la acest chip". Si el raspunde: "Asa, de buna voie!". Ieromonahul continua: "Ia foarfecele si mi le da"... El ia foarfecele de pe Sfanta Evanghelie si le da in mana ieromonahului, sarutand si mana, si instrumentul binecuvantat.La aceasta taiere se invoieste nu numai prin cuvant, ci si prin acest gest expresiv al sarutului, consimtind cu intreaga sa fiinta la desfacerea, la dezrobirea lui de patimi. Si de trei ori, in numele Sfintei Treimi, ia si incredinteaza foarfecele, participand astfel la savarsirea actului sacru. Iar ieromonahul zice: "Iata, din mana Mantuitorului Hristos le iei. Vezi dar Cui te fagaduiesti, de Cine te apropii?". Si rostind: "Binecuvantat este Dumnezeu, Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, Cel ce este binecuvantat in vecii vecilor". Apoi, preotul il tunde in forma ele cruce, ii schimba numele, ii da un nume nou pentru innoirea vietii si zice: "Fratele nostru (sau sora noastra) isi tunde parul capului sau, in numele Tatalui, amin; si al Fiului, amin; si al Sfantului Duh, amin. Sa zicem pentru dansul: Doamne miluieste"; iar obstea canta: "Doamne miluieste" (de trei ori).
Ce rost au foarfecele si lucrul cu ele ? Taierea patimilor, taierea voii, adica taierea, desprinderea de o lume constituita din obiceiuri si deprinderi vechi, legate de patimi, si intrarea intr-o alta, prin "Usa" numita Hristos, pe care o deschide Duhul; inradacinarea mai profunda, printr-o noua decizie, in radacina Hristos, in care am fost rasaditi cu totii prin Botez, Mir, Euharistie. Mai analitic, asa cum ne sugereaza atat rugaciunea de la tunderea noilor botezati, cat si cea de acum, de la intrarea in cin, precum rasar firele de par din cap, asa rasar gandurile din minte. Or, jertfirea sensibila a firelor din parul capului semnifica oferire. Sfantul Marcu Ascetul, privind faptura umana ca locas al Sfantului Duh, o talcuieste astfel: "Templul (personal) este Sfant, casa care este zidita de Dumnezeu. Iar altarul este masa nadejdii, asezata inlauntrul acestui templu. Pe aceasta masa se aduce, de catre minte, gandul intai nascut al fiecarui lucru sau imprejurari in care ajungem, ca un miel intai nascut, ca jertfa de ispasire pentru cel care-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un loc in partea dinlauntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inainte-Mergator (Evr. 6, 28), locuind de la Botez in noi, daca noi nu suntem crestini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este incaperea cea mai dinlauntru, cea mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Daca aceasta incapere nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea rationala si intelegatoare, noi nu putem cunoaste in mod sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca jertfele noastre de ganduri au fost primite sau nu. Deschizandu-se inima credinicioasa prin nadejdea amintita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute ale mintii si le arde in focul dumnezeiesc, despre care a zis: Am venit sa aduc foc pe pamant si cat as dori ca el sa fie aprins! (Luca 12, 49)".
Lucrarea duhovniceasca incepe, in chip viu, de la aceasta liturghie launtrica a mintii si a inimii, mai bine spus, a mintii in inima, care unifica faptura umana cu Dumnezeu si, prin aceasta, cu semenii si cu creatia. Cuvantul monah, de la monos, inseamna si "unificat launtric".
Iar acest asezamant interior va trebui sa se manifeste si in afara, prin imbracarea monahului intr-un vesmant nou, un acoperamant protector nou. El vadeste, astfel, o interioritate ce se deschide in afara ca o "porfira intelegatoare". O innoire deplina, semnificata, precum s-a observat, si prin schimbarea numelui.
Imbracarea
Monahul primeste vesmintele vocatiei lui. Arhiereul, preotul, diaconul, primesc si ei vesmintele harului si slujirii de care s-au invrednicit prin hirotonie. La Cincizecime, Sfintii Apostoli s-au imbracat cu putere de Sus (Luca 24, 29). Totul purcede insa de la botez, de la "nasterea cea din apa si din duh". Atunci s-a rostit: "Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru". Tunderea si schimbarea imbracamintei, precum si ritualul monastic, sunt in legatura organica, reprezentand o activare intensiva a darului baptismal, pentru care calugaria a fost numita uneori "al doilea botez" (cel dintai care a exprimat opinia aceasta este Sf. Dionisie Areopagitul, in Ierarhia biserceasca).
De aceea si prima haina este o camasa alba, asa cum este cea de la botez. Este "haina veseliei", reflex al "luminii de pe Tabor", menite a stinge tristetea mohorata a patimilor.
Se da apoi Crucea pe care o va purta cu constiinta permanentei jertfiri de sine; a unei "mortificari de viata facatoare" si ca "arma impotriva diavolului".
Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptunghiulara (30 x 20 cm.), cu o cruce si cu celelalte instrumente ale rastignirii Domnului in mijloc, incadrate de doi serafimi. Pe margine, de jur imprejur, este scris: "Luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea usoara". Primindu-l, monahul este instiintat: "Fratele nostru... primeste paramanul spre logodirea marelui si ingerescului chip"; il va purta legat de spate.
Apoi, Dulama (anteriul), haina a pocaintei, care este semnificata prin culoarea ei neagra.
Braul, amintind si de luptatorii din arena, care, printr-o asemenea cingatoare, isi concentrau puterile. Monahul isi incinge mijlocul cu "puterea adevarului", spre mortificarea trupului si innoirea duhului.
Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, vestind Evanghelia pacii. Intreaga viata a calugarului este o "alergare" spre acest tel al pacii, al isihiei, al nepatimirii inimii. Al "nepatimirii fata de tot si al compatimirii cu tot ce coexista", precum invata Sf. Parinti.
Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea de ganduri rele, "platosa a dreptatii".
Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului", indeosebi al deznadejdii.
Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand razele luminii dumnezeiesti necreate, care au stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. E imbracaminte a nestricaciunii, a sfinteniei, si totodata semnul acoperamantului parintesc pentru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhovnicul ii ia sub aceasta mantie la intrarea in cinul monahal.
Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata prin har, devine stravezie, diafana, lumina inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).
Metaniile, numite in "Randuieli...", potrivit Sfantului Apostol Pavel, "sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes. 6, 17). Acest lantisor de bobite leaga inima de Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii. Ele tin sufletul in stare de veghe, chemandu-l indeosebi la rugaciunea numita si a inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin numele Domnului, purtand prezenta Lui, sufletul care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta. Un poet al nostru, Vasile Voiculescu, lucrator al rugaciunii lui Iisus, vorbeste astfel, ca din partea Domnului: "Oricand gandesti la Mine cu iubire; E-o clipa din a doua Mea venire...".
Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepadarea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea, primeste si Faclia, cu rostirea cuvintelor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor...". Si crucea, si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se. Iar amandoua aduna in una Vinerea Patimilor cu Duminica invierii, spatiu duhovnicesc in care se lucreaza si se implineste viata ascetului.
Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe robul Tau... in curtea Ta cea duhovniceasca, si-l numara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare..., cu ceata cuvantatorilor de Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce cauta a fi printre "binecuvantatii Parintelui ceresc".
Urmeaza cursul Sfintei Liturghii. La citirea Apostolului se adauga si pericopa potrivita acestui eveniment, amintind de imbracamintea crestinului cu ..platosa dreptatii..., pavaza credintei" (Ef. 6, 14 si 16). Sfanta Evanghelie are acum in centrul ei "crucea si jugul lui Hristos" (Matei 10, 37-38; 11, 28-30). Iar in ectenii, Biserica se roaga pentru noul monah, "sa se lepede" de "omul cel vechi" si "sa se imbrace" in "omul cel nou", zidit dupa chipul lui Dumnezeu. La vremea cuvenita, pregatita anume, monahul cel nou se impartaseste cu dumnezeiescul Trup si Sange al Mantuitorului.
In timpul rugaciunii amvonului i se da lui, celui nou venit printre monahi, o Sfanta Evanghelie, pe care el o tine in mana, impreuna cu crucea. Si, mergand fratii pe rand, dupa ce se miruiesc si iau anafora, vin la el, saruta Sfanta Evanghelie si crucea si, intrebandu-l care ii este numele, el spune noul sau nume. Iar ei zic: "Sa te mantuiesti in Domnul, frate, rugandu-te si pentru mine !". Numele cel nou "il trece in noua identitate... intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel". Iesind cu crucea si lumanarea aprinsa, stie ca paseste pe cararea "veacului celui nou", in lumina "celei de a opta zile".
In loc de concluzii, care este mesajul actual al monahismului ? Imbratisarea voturilor monahale dezvaluie o vocatie particulara, de exceptie. Aceasta nu cultiva insa in nici un chip individualismul, care ar fi tocmai opusul acestei chemari; suportul n-ar mai fi harul, ci mandria luciferica. Vocatia monahala reprezinta un dar al Duhului Sfant. Precum spune P. F. Patriarh Teoctist: "Idealul vietii noastre este inaltimea muntelui stralucitor al desavarsirii, care este Mantuitorul nostru Iisus Hristos... Una din caile ce duc la El este cea monahala, care nu-i fara primejdii, mai ales pornind pe ea fara indrumare, dar care isi are frumusetile ei nebanuite pentru cel ce merge pe ea cu toata hotararea si statornicia".
Esential, pentru monah, este sa devina o constiinta a sensului Bisericii, "sacrament al imparatiei lui Dumnezeu", pe o cale proprie, dar care, precum s-a spus, nu-l separa de oameni. Despartit, intr-un anume fel, de toti, el se uneste in Duhul cu toti. Pe piscurile vietii duhovnicesti, privirea este tot mai cuprinzatoare. Aceasta o dovedeste rugaciunea cea mai inalta a teologiei. "Cand la rugaciune se uneste mintea cu inima - spune un imbunatatit monah al nostru -, atunci, cu darul lui Dumnezeu, s-a facut zamislirea rugaciunii celei duhovnicesti, adica am ajuns la cea mai inalta treapta, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la cea mai inalta treapta sunt: o caldura harica puternica in partea inimii, un permanent dor si ravna pentru Dumnezeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata zidirea, o bucurie duhovniceasca negraita, plina de smerenie si netemere de moarte" (din "Convorbiri duhovnicesti cu Parintele Cleopa Ilie", in volumul Convorbiri duhovnicesti al Ieromonahului Ioanichie Balan).Talcuind iubirea, un monah, intrebat in ce chip s-ar manifesta criza umana cea mai grava, criza apocaliptica, a raspuns: "Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin".
Monahul, un om unificat interior si exterior, dezvaluie lumii experienta vietii duhovnicesti. El este un martor al Crucii si invierii, urmand lui Hristos si murind pentru lume, spre a invia in viata vesnica . (Sf. Varsanufie). De aceea, gandirea teologica a monahilor nu este abstracta, scolastica, ci o teologie a experientei, o marturie a intalnirii cu Dumnezeu. El leapada cele coruptibile, pentru a le afla si a se imbraca in cele incoruptibile". Monahii inteleg profund sinergia intre Revelatie, istorie si sensul istoiei care, cu toate sinuozitatile ei, trebuie sa fie in convergenta cu telul ultim: imparatia lui Dumnezeu, a binelui, a adevarului, a sfinteniei, a frumusetii depline. Teologi ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Ioan Gura de Aur, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Grigorie Palama au fost monahi si teologi, in acest sens.
Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in adevarul etern, cu o neclintita certitudine ontologica, purtand viu in duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul absolut si unic, sunt o permanenta binecuvantare, intalnindu-i - sunt si astazi asemenea exemplare - simti, recunosti, prin si impreuna cu ei,- ca in Hristos "stii de unde vii si incotro mergi" (Ioan 8, 14). Ei impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei forta, lumina binefacatoare, regeneratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, "lipsite de nadejde si fara Dumnezeu in lume" (Ef. 2, 12). Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte, ziditoare, dupa chipul lui Dumnezeu-Ziditorul, Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.
