Autorul scrierii numite "Scara", s-a nascut cu putin timp inainte de anul 579 si a trait pana in jurul anului 649. A fost deci contemporan cu sfantul Maxim Marturisitorul.. Autorul "Vietii" lui pe scurt, calugarul Daniil din Manastirea Raith, declara ca nu se cunoaste patria de origine a sfantului Ioan Scararul, dar Meletie, Arhiepiscopul Atenei, in "Istoria Bisericeasca" spune ca ar fi fost de obarsie din Palestina. Dupa Daniil din Raith, tanarul Ioan a intrat in Manastirea din Muntele Sinai la varsta de 16 ani. Din faptul ca pana la varsta aceea isi facuse o educatie solida in toate stiintele timpului, Veniamin Costache deduce ca trebuie sa se fi nascut dintr-o familie mai instarita. Aleasa lui pregatire in stiintele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul; iar petrecerea in muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Insa cu vremea, numele de Scararul, provenit de la calitatea de autor al "Scarii", le-a coplesit pe celelalte doua.
In manastire a avut ca povatuitor pe batranul Martirie, vreme de 19 ani. Dupa moartea acestuia, Ioan s-a retras intr-un loc izolat, numit Thola, la cinci mile de manastire, unde s-a inchinat vietii de linistire vreme de 40 de ani. Spre sfarsitul vietii a fost rugat sa primeasca postul de egumen al Manastirii Sinai. In timpul cat conducea si indruma pe monahii din manastire pe calea desavarsirii a alcatuit scrierea "Scara", la rugamintea egumenului Ioan al Manastirii Raith, aflata la 60 de mile de Manastirea Sinai, langa Marea Rosie, la locul celor 12 izvoare si 70 de finici, langa care si-au asezat pentru o vreme tabara izraelitenii, dupa iesirea din Egipt.
Ioan de Raith a cerut lui Ioan Scararul sa dea monahilor o regula scrisa dupa care vietuirea sa urce spre cer ca pe o scara asemenea celei vazute de Patriarhul Iacov in vis. Dar autorul "Scarii", descriind urcusul ca trecand prin treizeci de trepte, s-a gandit cu deosebire la cei treizeci de ani de viata ai Mantuitorului dinainte de inceperea activitatii publice. De aceea ea e impartita in 30 de "Cuvinte".
Primele trei "Cuvinte" sunt ca un fel de introducere in care se descrie lepadarea calugarului de lume prin intrarea in viata monahala, dezlipirea lui sufleteasca de lume (despatimirea) si instrainarea de ea. In Cuvantul IV se descrie prima virtute a calugarului, care este ascultarea.
Cuvintele V, VI si VII sunt inchinate pocaintei si anume: Cuvantul V, pocaintei in general, Cuvantul VI, necontenitei gandiri la moarte, ca sustinatoare a pocaintei, iar Cuvantul VII, plansului neincetat pentru pacate, pricinuitor al unei bucurii inalte. Inca din aceste Cuvinte, se vede ca Ioan Scararul nu priveste treptele urcusului ca niste stari care pot fi lasate in urma, ci ca niste stari permanente. Aceste stari sufletesti alcatuiesc un tot si el trebuie adancit continuu toata viata. Sau fiecare din aceste stari trebuie mentinuta si adancita, si in masura in care e mai adancita, le cuprinde tot mai mult si pe celelalte. Asa, despre ascultare, autorul zice : "Cei ce se supun cu simplitate in Domnul, strabat drumul cel bun, necunoscand in ei prin iscodire amanuntita, viclenia dracilor" (Cuv. IV, capit. 12). De aceea aproape despre fiecare treapta autorul spune ca cel ce o mentine si o desavarseste se poate desavarsi chiar si numai prin ea. Astfel autorul nu trateaza aproape nici una din trepte, fara sa pomeneasca si de altele, despre care va trata in mod special in "Cuvinte" ulterioare, sau despre care trata in "Cuvinte" anterioare. Vorbind despre ascultare, el vorbeste totodata despre smerenie si critica slava desarta (Cuv. IV, cap. 4 ; Cuv. IV, cap. 39), despre care se va vorbi mai special in urmatoarele "Cuvinte" (Cuv. XXV, Cuv. XXI).
De aceea, desi in general scrierea descrie cele opt patimi si modul de a le vesteji si de a le inlocui cu virtutile contrare, totusi nu le descrie nici in ordinea clasica cunoscuta si nici nu le reduce numai la caracterul lor general, ci le trateaza intr-o ordine intrucatva schimbata si sub diferite aspecte. Cresterea duhovniceasca are caracterul unui urcus mai mult in sensul unei intensificari in spiritualitatea totala si caracterul unui urcus pe trepte diferite in sensul unei treptate iesiri in relief cand a unora, cand a altora din aspectele diferite ale virtutilor cuprinse potential in starea totala a sufletului ce se misca spre Dumnezeu.
Se poate spune ca autorul socoteste ca preocuparea principala a calugarului in ce priveste trecutul trebuie sa fie pocainta pentru pacate, iar grija lui in prezent si in tot viitorul trebuie sa fie ascultarea, singura care il fereste de alte pacate.
Pacatele reprezinta coborarea spiritului la lume si la trup, caderea din legatura cu Subiectul dumnezeiesc, nesfarsit in viata si in iubire ; adica, caderea lui la preocuparea cu obiectele si ingustarea si ingroparea lui potrivit cu marginirea si grosimea lor. In toata scrierea e o mare credinta in suflet si o valorificare a infranarilor si durerilor trupesti, inclusiv a mortii, ca mijloace ale cresterii duhovnicesti. Desprinderea de pacatele din trecut si ferirea de cele viitoare e temelia pe care are sa se cladeasca toata cresterea spirituala a omului. Ea consta propriu-zis intr-o curatire sufleteasca si trupeasca, care face pe om transparent pentru Dumnezeu, capabil de legatura cu Dumnezeu.
Dupa cele 7 "Cuvinte", care se ocupa cu lepadarea de lume, cu ascultarea si pocainta pentru pacate, urmeaza cateva "Cuvinte" care trateaza despre virtutile legate de ascultare si de pocainta : despre nemaniere si blandete (Cuv. VIII), despre netinerea de minte a raului (Cuv. IX), despre clevetire (Cuv. X), despre vorbarie si tacere, care stau in legatura pozitiva sau negativa cu clevetirea (Cuv. XI), despre minciuna, care sta si ea in legatura cu clevetirea si cu multa vorbire (Cuv. XII), in sfarsit despre trandavie (Cuv. XIII), care e ca un fel de cauza a vorbariei, a clevetirii si a minciunii. Toate acestea sunt opuse ascultarii si pocaintei pentru pacate, sunt ghiulele legate de picioare in mersul spre curatirea spirituala, care pozitiv se infaptuieste prin smerenia ascultarii si prin pocainta.
In ordinea obisnuita a patimilor, dupa lacomia pantecelui e pusa desfranarea, iar dupa ea iubirea de arginti, apoi mania, intristarea si trandavia, dupa care urmeaza slava desarta si mandria. In "Scara", precum am vazut, trandavia e pusa inaintea lacomiei pantecelui si a iubirii de arginti, la fel mania (si opusa ei, nemanierea), pentru ca sunt vazute in legatura lor negativa cu ascultarea, care e virtutea de capetenie a calugarilor. Cand se au in vedere crestinii in general, se poate pune inainte lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, pentru impiedicarea de la satisfacerea acestora si intristarea pentru lipsa materiilor lor si apoi trandavia ca descurajare de pe urma silintelor fara succes de a le satisface.
In "Scara" deci, abia dupa trandavie e pusa ca efect lacomia pantecelui (Cuv. XIV). Imediat dupa ea se vorbeste despre curatie, inteleasa in mod principal ca neprihanire trupeasca, dat fiind ca lacomia pantecelui aduce dupa ea desfranarea (Cuv. XV).
In "Cuvantul" urmator (XVI) se vorbeste apoi despre iubirea de arginti si tot in el despre milostenie, care trebuie opusa patimii lacomiei de bani si de avutie. Iubirea de arginti nu se opune, in calitatea ei de iubire de obiecte materiale si trecatoare, numai legaturii cu Dumnezeu ca Persoana de nesfarsita iubire, ci si legaturii nestingherite cu subiectele omenesti, cu semenii nostri. Aci autorul arata ca lepadarea de lume si aspra infranare si suportarea bucuroasa a greutatilor nu inseamna o dispretuire a oamenilor si nici macar a lumii, ci o legatura curata cu oamenii si o privire curata a lucrurilor, ca fapturi ale lui Dumnezeu, in orizontul sensului lor infinit si a valorii lor netrecatoare in Dumnezeu. "Barbatul neagonisitor e curat in rugaciune. Dar cel iubitor de agoniseala se roaga chipurilor materiale". Cel din urma nu intra cu mintea dezmarginita in legatura cu Subiectul dezmarginit in puterea si in iubirea Lui, ci se margineste intre granitele obiectelor si toate le atrage in marginirea sa egoista, creind ziduri si dusmanii intre sine si semenii sai. Iubirea de arginti e poarta inchisa in fata oricarei spiritualizari, inteleasa ca relatie iubitoare cu Dumnezeu si ca patrundere adanca si iubitoare in sensul si in realitatea tuturor fapturilor, persoane si lucruri. "Iubirea de arginti este si se numeste radacina tuturor relelor (pacatelor). Caci ea a pricinuit ura, furtisaguri, pizmuiri, despartiri, dusmanii, vrajba, tinerea de minte a raului, nemilostivirea si uciderea" (Cuv. XVI, cap. 23).
Indata dupa iubirea de arginti si de opusa ei, milostenia, se vorbeste in "Cuvantul" XVII despre nesimtire, sau despre moartea sufletului. Caci iubirea de arginti invartoseaza de fapt sufletul, il impietreste, ii ia mobilitatea simtirilor de mila, de intelegere, de zbor in iubirea de Dumnezeu si de deschidere spre semeni, alte izvoare actuale sau potentiale ale iubirii. Nu fara rost, dupa aceasta inchidere in nesimtire se trateaza despre un mijloc de a o birui, care e "cantarea bisericeasca impreuna cu altii" (Cuv. XVIII). Aceasta ajuta la priveghere (Cuv. XIX). Iubirea de arginti asociata cu alipirea patimasa la lume, la viata de placeri, daca nu e infranata, naste lasitatea, sau lasitatea o naste pe aceea. De aceea despre ea se trateaza in "Cuvantul" imediat urmator (XX).
Se poate spune astfel ca pana aci scrierea s-a ocupat cu 2 teme, sau mai bine zis cu 2 grupe de teme : in primul rand cu desprinderea generala de lume in ceea ce are ea pacatos, cu pocainta pentru pacatele savarsite din alipirea la lume si cu ascultarea pentru evitarea pacatelor viitoare, dar si cu un sir de pacate mai partiale, care se opun pocaintei si ascultarii. In al doilea rand, cu modul trupesc al alipirii la lume, adica cu lacomia pantecelui, cu iubirea de avutie, cu nemilostenia si cu nesimtirea, provenite din cele dintai, si cu milostenia si cantarea in comun lui Dumnezeu, care se opun egoismului trupesc al acelor patimi.
Urmeaza ca o a treia tema, sau grup de teme, incantarea omului de sine insusi : slava desarta, mandria, hula (Cuv. XXI, XXII, XXIII), care sunt o alta forma mai subtire, mai diavoleasca a egoismului, a desprinderii din legatura cu Dumnezeu si cu semenii ca izvoare ale iubirii si deci ale vietii. Acestora li se opune blandetea si la o treapta mai inalta, simplitatea si nevinovatia (Cuv. XXIV), dar mai ales smerita cugetare (Cuv. XXV).
Se trateaza in sfarsit ca o a patra tema, sau grup de teme, despre darul deosebirii sau al dreptei socoteli, la care ajunge omul eliberat de patimi (Cuv. XXVI). Aceasta e o intuitie clara a binelui ce trebuie facut in fiecare imprejurare si a raului ce trebuie evitat, care de multe ori se mascheaza in bine. Ea se naste din faptul ca sufletul si-a castigat o stare de nepatimire, de judecata cumpanita, obiectiva, nelasandu-se inselat de cine stie ce preferinta patimasa ascunsa, in judecarea si alegerea faptei ce trebuie facuta. Ea sta, de aceea, in legatura cu o liniste a sufletului, cu o netulburare a lui de vreo ispita sau pasiune (Cuv. XXVII). Numai in linistea aceasta se poate mentine sufletul intr-o rugaciune curata si prelungita (Cuv. XXVIII). Linistea aceasta e un aspect al nepatimirii, care la randul ei e o inundare a sufletului de lumina si de curatenia cereasca (Cuv. XXIX). Acum ies la iveala in toata puterea lor : credinta, nadejdea si dragostea ca legaturi culminante ale sufletului cu Dumnezeu (Cuv. XXX). Cu deosebire iubirea reprezinta treapta prin care scara se reazima pe deschizatura cerului, prin care primeste Hristos pe cei ce s-au curatit si s-au pocait in bratele Sale, sau la pieptul iubirii Sale nesfirsite. Caci in iubire, ei sunt deplin uniti cu Hristos pentru totdeauna.
Deci ultimele cinci trepte reprezinta umplerea sufletului de lumina, de pacea, de puterea si de iubirea lui Dumnezeu, ca roduri ale eforturilor de pe treptele inferioare, prin care s-a desprins in general de lume, de alipirea la ea prin lacomia de toate felurile, ca si de inchiderea in sine prin mandrie. Despre iubire, autorul "Scarii" zice : "Cel ce incearca sa vorbeasca despre dragoste, incearca sa vorbeasca despre Dumnezeu insusi. Dar a vorbi despre Dumnezeu prin cuvinte, e primejdios si gresit celor ce nu iau aminte. Cuvantul despre iubire e cunoscut ingerilor, dar si acelora, prin iluminarea dumnezeiasca. Dragostea e Dumnezeu. Iar cel ce voieste sa dea definitia Acestuia, e ca cel ce, orb fiind, numara nisipul din adancul oceanului" (Cuv. XXX, cap. 2). Iar despre nepatimire zice : "Cel ce s-a invrednicit de nepatimire, il are, cat este in trup, pe Dumnezeu insusi in sine, ca carmaci in toate cuvintele, faptele si gandurile sale. De aceea simte inauntru, prin iluminare, voia Domnului, cum ar auzi un glas, si se afla ridicat mai presus de toata invatatura omeneasca" (Cuv. XXIX, cap. 15). "Dragostea, nepatimirea si infierea se deosebesc numai prin numiri. Precum lumina, focul si flacara se unesc intr-o singura lucrare, asa sa le intelegi si pe acestea" (Cuv. XXX, cap. 4). Nepatimirea este "cerul pamantesc" (Cuv. XXIX), adica pamantul umplut de lumina si de lucrarea cereasca a Sfantului Duh, este fiinta omeneasca schimbata la fata, ca trupul Domnului pe Tabor. Ea e "desavarsirea fara capat" a celor desavarsiti,- ea nu ajunge niciodata la o margine, caci sporeste neincetat in nepatimirea sau in curatirea nesfarsita a bunatatii si iubirii lui Dumnezeu.
Intr-un cuvant, urcusul spre Dumnezeu al omului credincios e un urcus spre delicatetea si sensibilitatea fara sfarsit a omenescului din el.
Daca in celelalte scrieri duhovnicesti ale sfintilor parinti sfaturile privitoare la curatirea de patimi sunt in general risipite in sentinte amestecate cu reflexiuni despre inaltimea puterii si iubirii lui Dumnezeu, despre contemplarea Lui in natura, despre dulceata unirii cu El, "Scara" consta, in partea covarsitoare a ei (in 27 de Cuvinte), in oranduirea sistematica a acestor sfaturi, potrivit urcusului duhovnicesc al omului credincios si intr-o foarte concreta precizare a lor. Ea este prin aceasta o calauza concreta a celui ce vrea sa creasca duhovniceste. Poate de aceea ea lasa impresia unei povatuiri foarte riguroase, sau chiar este foarte riguroasa. Totusi ea nu e lipsita nici de o larga intelegere a neputintei omenesti si a marii varietati a gradelor de putere cu care sunt inzestrate fiintele omenesti. Sa dam un exemplu : "Unii fericesc pe cei ce s-au lepadat de lume, cu o simtire de fameni din fire, ca pe unii ce s-au izbavit de tirania trupului; dar eu fericesc pe cei ce se fac fameni in fiecare zi, care se taie imprejur pe ei insisi cu gandirea ca cu un cutit"( Cuv. XV, cap. 167) , adica ii fericeste pe cei ce sunt mereu ispititi si mereu biruiesc ispita, mai mult decat pe cei ce nu mai simt ispita. Sau mai mult : "Am vazut pe unii cazand fara de voie si am vazut pe altii voind sa cada cu voia, dar neputand. Si i-am deplans pe acestia mai mult decat pe cei ce cad in fiecare zi ca pe unii ce doresc mirosul urat, dar nu-l pot simti" (Cuv. XV, cap. 18). Ea asigura si pe mireni ca se pot mantui printr-o viata moderata, dar cinstita : Toate lucrurile bune ce le puteti face, faceti-le. Nu defaimati pe nimeni, nu furati de la nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu mintiti pe nimeni..., patimiti cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala... De veti face asa, nu veti fi departe de imparatia cerurilor" (Cuv. I, cap. 38).
In general, "Scara" e o imbinare intre asprimea sfaturilor pentru cei tari si inaintati duhovniceste, si blandetea contrara pentru cei mai putin tari si pentru incepatori. Aceasta imbinare se arata si in expresiile paradoxale in care autorul e mare mester. Astfel, in ea se vorbeste de "plansul pricinuitor de bucurie" (Cuv. VII), de "ura nepatimasa" a lumii (Cuv. III, cap. 19), de "nevointa aspra, stramtorata si usoara" (Cuv. I, cap. 18), de "trista si stralucitoarea smerita cugetare" (Cuv. I, cap. 3), de "nefricoasa simtire a mortii" (Cuv. VI, cap. 16), de "pocainta ca lipsirea neintristata de orice mingaiere trupeasca" (Cuv. VII, cap. 5). In general autorul se dovedeste un subtil cunoscator al complicatelor stari sufletesti la care ajung feluritele firi ale oamenilor. Scrierea lui este o extraordinar de bogata analiza a tuturor acestor stari. Ea intrece tratatele moralistilor francezi, prin bogatia, profunzimea analizelor, dar mai ales prin puterea de angajare a sufletelor pe calea indreptarii si a desavarsirii.
Caracterul practic, precis, complex si in general aspru si eficient al remediilor recomandate pentru desavarsirea omului de aceasta scriere, a facut sa fie considerata ca cel mai potrivit ansamblu de reguli pentru normarea vietii monahale. In cele mai multe din practicile vietii calugaresti se stravad dispozitiile "Scarii".
Sa mentionam ca la cele 30 de "Cuvinte", adresate calugarilor, autorul adauga un "Cuvant catre pastor", adica, catre parintele povatuitor al calugarilor, mai ales al celor incepatori, dat fiind ca in toate cele 30 de "Cuvinte" adresate calugarilor se presupune calauzirea lor de catre un astfel de povatuitor, sau de egumenul manastirii. Acest "Cuvant" poate fi in multe privinte o calauza pastorala si pentru orice preot. "Nu e invatator vrednic de admiratie cel ce face intelepti pe copiii invatati, ci pe cei neinvatati si neintelepti" (Cap. V). "Daca ai ochi in stare sa prevada furtunile pe mare, spune-o aceasta limpede celor aflati in corabie. Iar de nu, vei fi pricinuitorul scufundarii corabiei, odata ce ti s-a incredintat de toti carma ei".
Ultima parte a acestui "Cuvant" e o lauda a lui Ioan, egumenul Raithului, care ceruse egumenului de la Sinai sa intocmeasca aceasta regula pentru viata calugareasca.
Iata cum descrie Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, valoarea ei pentru viata calugarilor, ca si polivalenta sensurilor ascunse in cuvintele ei in "Cuvantul inainte" al traducerii romanesti a "Scarii" tiparita de el la 1814 : "Alcatuirea cartii este foarte iscusita si foarte inalta si subtire la noime (intelesuri). Ca nascatorul ei, desavarsit fiind intru toate invataturile filozofiei cei din afara, s-a facut asemenea si intru fapta buna (virtutea) cea lucratoare si intru cea vazatoare pe cat este cu incapere (cu putinta) firii omenesti, dupa ce s-au dat la viata sihastreasca (isihasta, a linistirii). De unde a cunoscut cu lucrul toate razboaiele si toate viclesugurile si toate maiestriile si toate mestesugurile dracilor si toate lucrarile patimilor, ale celor trupesti si ale celor sufletesti. Asisderea si toata starea faptelor celor bune (a virtutilor) si asezarile si indemanarile si neindemanarile si obiceiurile oamenilor prea cu deamaruntul si prea cu subtiratatea. Pentru aceea ca un prea luminat intru amandoua si prea iscusit a scris invataturile sale asa de subtiri si cu greu de inteles, urmand intru alcatuirea ritoricii pre sfantul Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, cat si cei ce au adaugat scoliile pre la multe locuri cu indoiala zic : "Mi se pare ca aceasta zice parintele". Pentru aceasta vazand-o cat este de grea si de lesne fiestecui de inteles, ne-am silit in tot chipul cat s-a putut a se talmaci mai luminat si mai descoperit, uneltind limba potrivita vremii si neamului romanesc".
"Ca atata de multe si mult impietrite chipuri are intru dansa si atata multime de noime si de pricini (de teme), prin care poate sa indrepteze si pre omul cel dinauntru si pre cel din afara al celui ce o va unelti (folosi) cu sarguinta si cu luare aminte, cat putem a zice : ca mai cu lesnire este a numara cineva stelele cerului decat sa le povesteasca pre acestea cu deamanuntul. Pentru aceasta cu indrazneala zicem : ca precum painea este decat toate celelalte bucate mai de nevoia trupului, asa este cartea aceasta celui ce pofteste mantuirea sa, decat toate alte carti parintesti. Si precum luna pre stele, asa si aceasta pre acelea covarseste. Si precum decat celelalte simtiri care sunt intru om, vederea este mai lucratoare, asa aceasta este mai lucratoare decat acelea la mantuirea omului. Ca aceasta povesteste toate prea sfintele voi ale lui Dumnezeu, mult decat acelea mai minunat si mai luminat. Si este nu numai monahilor, ci si mirenilor prea bun indreptariu si canon prea cu deamanuntul, care povatuieste pre toti catre cele cuviincioase. Si aduce pre cei ce o citesc pre dansa, prin invataturile ei cele intelepte catre umilinta si catre plansul cel curatitor de toate intinaciunile cele trupesti si sufletesti. Ca nu este cu putinta a povesti limba omeneasca dupa vrednicie darurile ei cele minunate cu care rasplateste ea cititorilor si indragitorilor ei".
"Si cititi-o des si cu luare aminte, ca negresit ea este oarecare toiag mozaicesc, prin care veti putea desface marea vietii acesteia cei mult invaluite si a patimilor celor inviforatoare, si fara de primejdie o veti trece si pre faraon cel gandit, adica pre diavolul, intru dansa il veti vedea cufundat, ca si Israel cel de demult pre Egipteni. Ea este mana simtirilor sufletului celor amarate de patimile si de valurile vietii acesteia ; liman care izbaveste pre cei ce scapa la cetirea ei si-i slobozeste de cufundarea in pacatele cele mult inconjuratoare si-i face pre dansii sa inoate fara de primejdie apele vietii acesteia cele mult turburate spre pamantul fagaduintei intru care tot sufletul cel iubitoriu de Dumnezeu intrand poate sa secere manunchele fericirii cei dea pururea vecuitoare ; scara aceea pre care a o au vazut Iacov cel de demult, al careia capatai ajunge pana la ceriu, intru carea Dumnezeu este intarit, pre carea ingerii sa pogoara ca niste duhuri slujitoare pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea, iar sufletele celor ce se mantuiesc printr-insa sa suie si Dumnezeu le primeste si intru imparatia Sa le salasluieste ; care poate sa traga pre suflet dintru adancul pacatelor, precum acela apa din fundul marii si sa le puie inaintea lui Dumnezeu curatite de toata intunecimea".
Insemnatatea pe care a avut-o "Scara" in viata calugarilor si chiar a mirenilor, a facut ca fragmente din ea sa fie citite si la slujbele dumnezeiesti, mai ales in postul mare. Obiceiul acesta a inceput in sfantul Munte Athos. De aceea in Trioadele folosite acolo sunt presarate fragmente din "Scara". Acest obicei s-a intins apoi si in manastirile romanesti. Lecturilor acestor fragmente li s-a acordat o importanta atat de mare, incat textul lor a fost cu timpul inclus si in colectiile numite "Proloage".
"Dar "Scara" a iesit curand din biserici si manastiri pentru a intra si in casele clericilor si credinciosilor", spune I. P. S. Mitropolit Nicolae Corneanu, intai in manuscrise grecesti si slavone, apoi in traduceri romanesti. "Manuscrisele slavone vechi, de pe la mijlocul veacului XV, unele intocmite cu deosebita arta, prezinta o importanta deosebita".
De aci se vede ca "Scara" s-a copiat cu deosebita sarguinta in lumea calugareasca, dar si-a avut o raspandire si in lumea larga a credinciosilor.
