Sfantul Grigorie Palama cunoaste ca o treapta superioara teologiei negative un apofatism mai deplin si mai existential, realizat prin rugaciunea curata. E un extaz al tacerii interioare, o oprire totala a cugetarii in fata misterului divin, inainte de a cobori, in mintea astfel oprita de uimire, lumina dumnezeiasca de sus.
Deci inainte de a ne ocupa cu treptele superioare ale cunoasterii lui Dumnezeu prin tacere completa si prin vederea luminii dumnezeiesti, trebuie sa ne oprin asupra rugaciunii curate. Rugaciunea, ea insasi are mai multe trepte, fiecare corespunzand uneia dintre treptele urcusului duhovnicesc pe care se afla omul. Caci rugaciunea trebuie sa insoteasca permanent pe om in urcusul sau.
Facand abstractie de rugaciunea care cere bunuri materiale si care este o rugaciune inferioara, am putea judeca progresul in rugaciunea vrednica de lauda dupa doua criterii: dupa obiectul ei si dupa concentrarea mai mult sau mai putin desavarsita, si dupa starea de liniste a sufletului ce se roaga. In ce priveste primul criteriu, Evagrie recomanda ca mai intai sa te rogi "ca sa te curatesti de patimi, al doilea, ca sa te izbavesti de nestiinta si uitare; al treilea, de toata ispita si parasirea". In generalitatea lor, aceste trei feluri de rugaciuni deosebite dupa cuprinsul lor ar corespunde cu cele trei faze ale urcusului duhovnicesc: a purificarii, a iluminarii si a unirii. In ce priveste al doilea criteriu, pe orice treapta rugaciunea adevarata trebuie sa tinda a tine mintea nefurata de vreun gand, ori vreo grija; in masura in care reuseste sa alunge mai deplin si pentru mai multa vreme gandurile, e o rugaciune tot mai desavarsita. Rugaciunea cu adevarat desavarsita este rugaciunea curata, adica aceea pe care o face mintea cand a ajuns la capacitatea de a alunga usor si pentru multa vreme orice ganduri in vreme ce se roaga. Dar la aceasta capacitate ajunge omul numai dupa ce a dobandit libertatea de patimi, nici macar gandurile nevinovate nu mai trebuie sa tulbure mintea in vreme ce se roaga, in vremea rugaciunii desavarsite. De aceea, rugaciunea curata se face numai dupa ce mintea s-a ridicat de la contemplarea firii vazute si de la lumea conceptelor, cand mintea nu-si mai face nici o imagine si nici un concept. De aceea, socotim ca rugaciunea curata se cunoaste si dupa faptul ca nu mai are vreun obiect, ci, dupa ce a trecut peste toate in ordinea valorii lor tot mai inalte, mintea nu mai cere decat mila lui Dumnezeu, simtindu-L ca Stapanul de a Carui mila atarna.
S-ar mai putea adauga inca doua criterii cu care se masoara progresul rugaciunii: imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe culmile sale, rugaciunea e rugaciune curata prin faptul ca nu mai are nici un obiect si nu mai foloseste nici un cuvant, ci mintea adunata din toate este constienta ca se afla fata in fata cu Dumnezeu; de aceea se mai numeste si rugaciunea mintii.
Desigur, nici pe cele mai inalte culmi ale vietii duhovnicesti nu se poate afla mintea tot timpul golita de orice continut, chiar si de idei simple, nepatimase ale lucrurilor. Daca totusi i se cere celui ce se straduieste dupa desavarsire sa-si faca rugaciunea tot mai neintrerupt, aceasta e propriu-zis o pomenire tot mai neincetata a numelui Iui Dumnezeu sau al lui Iisus, insa nu cu excluderea ideilor nevinovate, ci paralel cu ele, ca un mijloc de mentinere a sa in curatie. Deci "rugaciunea neincetata" este altceva decat "rugaciunea curata sau mintala", in vremea careia mintea nu mai are nici o idee, nici un gand, afara de gandul fara forma la Dumnezeu.
Desigur, intre "rugaciunea neincetata" si "rugaciunea curata sau mintala" este o stransa legatura. Aceleasi putine cuvinte le foloseste si una, si alta. Pe urma, nu poate ajunge cineva dintr-o data la rugaciunea desavarsita, care este rugaciunea curata, daca nu s-a obisnuit sa aiba mereu pe Dumnezeu in cuget, daca nu i-a devenit o dulceata gandul la Dumnezeu. De aceea rugaciunea curata nu e decat flacara care se ridica din ce in ce mai des din focul rugaciunii neincetate.
In general spiritualitatea rasariteana recomanda urmatoarele conditii pentru ca mintea sa ajunga la starea rugaciunii curate:
1) Ca mintea sa se intoarca de la lucrurile din afara in launtrul sau, spre "inima" sa, parasind orice obiect. Prin minte se intelege desigur lucrarea mintii, revarsata spre lumea sensibila, cum explica Sfantul Grigorie Palama, iar inima, spre care trebuie sa se intoarca, nu e decat centrul sau, unde aflandu-se nu mai priveste in afara, spre lucruri, ci spre Dumnezeu. Mintea, intorcandu-se in inima, se intoarce "acasa", se spune in Metoda lui Michifor din Singuratate. Diadoh zice acestui centru, cand "camarile mintii", cand "adancul inimii". Iar cand prin "minte" intelege lucrarea ei, atunci centrul ei este numit inima, si cand prin minte intelege fiinta mintii, atunci centrul este numit "adancul mintii", sau "camarile inimii" etc.
2) Sa mentina in preocuparea ei numai cateva cuvinte adresate lui Iisus, adica pomenirea Lui staruitoare, ca mijloc care o ajuta sa se stranga din imprastiere si o indrumeaza spre tinta cea unica la care trebuie sa ajunga, o data ce chiar si rugaciunea cea mai curata tot trebuie sa pastreze gandul prezentei lui Iisus.
La Diadoh al Foticeii aceste cuvinte se reduc numai la doua, adica la strictul esential pentru a tine gandul la Iisus ca stapan al nostru: "Doamne Iisuse". Mai tarziu la aceste cuvinte s-au mai adaugat cateva. Prin ele nu se exprima o cerere partiala, caci aceasta ar da mintii un obiect, o forma definita, ci numai cererea generala a milei lui flristos, sau simtirea necesitatii milei Lui. Iata cuprinsul obisnuit al acestei scurte rugaciuni: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Ele cuprind, deodata cu constiinta prezentei lui Iisus, constiinta pacatoseniei proprii si a trebuintei de a fi miluit de Iisus. Ele exprima un raport al dependentei omului nu de o forta impersonala, ci de mila iubitoare a Persoanei supreme. Aceasta simtire nu are trebuinta de concepte pentru a fi traita, ci creeaza si sustine o stare unitara, simpla, existentiala, e umilinta in fata milostivului Iisus.
Prima cerinta se leaga in mod necesar de a doua. Daca mintea poate renunta la imagini si la concepte, nu poate renunta in general la o lucrare si la o simtire oarecare
afara de scurte momente de tacere sau de rapire interioara obtinute la capatul rugaciunii. De aceea, daca i se taie mintii iesirile in afara si e silita sa se intoarca spre centrul sau, "spre inima", trebuie sa i se dea un alt continut; adica acel continut unic in care vrem sa se adune. De aceea spune Diadoh: "De patima molesitoare si aducatoare de toropeala vom scapa de ne vom tine cu tarie cugetul nostru intre hotare foarte inguste, cautand numai la pomenirea lui Dumnezeu. Caci numai intorcandu-se mintea la caldura ei va putea sa se izbaveasca fara durere de acea imprastiere. Cand ii inchidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. Trebuie sa-i dam pe Doamne Iisuse. Prin intoarcerea mintii, adica a lucrarii ei, in inima, sau in adancul ei, avand ca preocupare necontenita scurta rugaciune adresata lui Iisus, se obtin mai multe lucruri:
a) Mintea (lucrarea ei), nemaipetrecand in privirea lucrurilor externe, nu mai e primejduita sa fie furata de ganduri patimase. Astfel, mintea isi biruie nestatornicia si imprastierea, devenind unitara si concentrata sau simplificata.
b) Prin aceasta concentrare si prin numele lui Iisus isi fereste si launtrul sau de ganduri pacatoase. Uneori se spune ca trebuie pazita inima, ca sa nu intre in ea ganduri patimase, sau trebuie curatita de gandurile ce o stapanesc. Dar Diadoh al Foticeii a explicat ca aceasta inima in care pot intra ganduri patimase nu e inima propriu-zis, ci regiunile din preajma inimii, deci, in general, interiorul sufletului. in el cauta sa patrunda "duhurile de jos", cum zice Sfantul Grigorie Palama, din subconstientul patimas. Pazirea inimii, in acest sens, inseamna sa nu lasi nesupravegheata vreo parte a sufletului, sau vreo miscare a trupului. in alt sens, pazirea inimii inseamna in fond pazirea mintii, ca ea sa nu plece din inima.
c) Dar, chiar daca nu pot intra in inima insasi, gandurile acestea, ingramadindu-se in jurul ei, nu o mai lasa sa se deschida. Punandu-se ca un nor de jur imprejurul ei, ea pierde obisnuinta de a mai privi deschis spre cer. Acesta a devenit pentru ea o simpla virtualitate, care nu-si mai face simtita existenta.
De aceea, la inceput, mintea ce vrea sa se intoarca spre inima gaseste anevoie locul ei. Trebuie sa lupte mult cu gandurile din jurul ei, ca sa-si faca drum spre ea si s-o deschida. Adica mintea isi recastiga greu obisnuinta de a privi prin inima spre Dumnezeu, de a se preocupa cu El, de a-si redeschide ochiul a carui functiune este sa vada cele spirituale. Cand lucrarea mintii obisnuita sa se ocupe cu cele exterioare si-a recastigat obisnuinta de a se preocupa cu Dumnezeu, cand s-a intors adica deplin in interior, in inima, deschizand-o pe aceasta, atunci ea se intalneste acolo fata in fata cu Dumnezeu, fara ca sa-L vada prin vreo imagine, sau sa-L cugete printr-un concept, ci traind prezenta Lui direct, sau simtindu-se in prezenta Lui. Patrunzand in inima, da de Iisus Hristos aflat acolo de la Botez. Cu alte cuvinte, lucrarea constienta a mintii patrunde in supra-sau trans-constientul nostru, in care se afla harul lui Iisus Hristos, si pune in lucrare marile comori de acolo si capacitatea de a sesiza realitatile dumnezeiesti. Caci se pune intr-o comunicare vie cu Hristos insusi, Izvorul tuturor puterilor si intelesurilor mai presus de fire.
Rugaciunea curata sau mintala nu mijloceste o cunoastere a lui Dumnezeu prin fapturi, ci prin adancurile sufletului propriu, prin "inima". Aceasta e propriu-zis o simtire directa a Lui, caci omul uita si de inima atunci cand, adunat in ea, se simte in prezenta lui Iisus Hristos, in atmosfera imparatiei cerurilor, aflata in launtrul sau. Sfantul Isaac Sirul spune ca atunci inceteaza din minte chiar si miscarea rugaciunii, caci e rapita de dumnezeirea si de maretia Stapanului, a Carui prezenta minunata e simtita. El spune: "Deci rugaciunea se intrerupe in vremea rugaciunii din miscarea ei si mintea e prinsa si scufundata in uimirea rapirii si uita de dorinta din cererea ei".
d) Starea aceasta se mai numeste deschidere a inimii si pentru faptul ca ea este strabatuta de dragostea fata de Iisus. Si pana nu incepe sa simta mintea o placere de a pomeni staruitor numele lui Iisus, cautand totodata spre cele din launtru, e semn ca inca nu a aflat "inima", sau ca aceasta nu s-a deschis. Dar ajunge ca mintea sa faca acest efort de intoarcere in sine si de pomenire a numelui lui Iisus in mod staruitor. Caci facand asa, insusi Domnul da la o parte zidul inimii si Se arata, atragand mintea la Sine, sadind in ea iubirea fata de El. Sau: Harul insusi cugeta atunci impreuna cu sufletul si striga impreuna cu el: Doamne Iisuse Hristoase. Caci numaidecat avem trebuinta de ajutorul Lui ca, unind si indulcind El toate gandurile nostre cu dulceata Sa, sa ne putem misca din toata inima spre pomenirea lui Dumnezeu si Tatal nostru".
Pentru ca cele doua cerinte esentiale mai sus amintite, care se potrivesc oarecum si rugaciunii neincetate, sa poata fi realizate mai usor, s-a cautat in lumea monahismului rasaritean sa se gaseasca si anumite metode, care constau intr-o sprijinire a efortului mintii de a se intoarce in interior prin anumite procedee in care e angajat si trupul. Aceste procedee se bazeaza in general pe interdependenta sufletului cu trupul, sau pe unitatea miscarilor lor. Precum starile sufletesti se prelungesc in atitudinile exterioare si in miscari trupesti, asa gesturile si pozitiile exterioare, daca sunt insotite de concentrarea gandului asupra lor, au o influenta considerabila asupra starilor sufletului. Un suflet smerit face trupul sa ingenunche, dar si o ingenunchere insotita de concentrarea gandului la Dumnezeu provoaca o stare de smerenie in suflet. Spiritualismul abstract al unei parti a crestinismului apusean, manifestat pe terenul practicii religioase, e nefiresc. El a fortat atitudinile lui, realizandu-se numai printr-o oprire silita a valului de simtire care, nascandu-se in suflet, porneste spre trup, sau, nascandu-se printr-o atitudine trupeasca, se intinde asupra sufletului.
