Sfintii Parinti ne povatuiesc: "Daca te rogi numai atunci cand te-ai sculat la rugaciune, inseamna ca nu te rogi deloc." Trebuie sa ramanem cu Dumnezeu si sa fim uniti cu El fara incetare: Neincetat rugati-va! (I Tes 5, 17), spune Apostolul. Si ne indeamna sa socotim aceasta porunca obligatorie nu doar pentru monahi, ci pentru orice crestin. "Nimeni sa nu creada, fratii mei crestini, ca numai clericii si monahii au datoria de a se ruga fara incetare, iar mirenii - nu. Noi, crestinii, avem cu totii datoria de ramane intotdeauna in rugaciune.
Uitati-va ce scrie Filothei, Preasfintitul Patriarh al Constantinopolului, in Viata Sfantului Grigorie Sinaitul. Avea acest ierarh un prieten preaiubit, Iov pe numele sau, om foarte simplu, insa sporit in faptele cele bune, cu care stand odata de vorba, Vladica a zis ca fiecare crestin trebuie sa se nevoiasca in rugaciune intotdeauna, fara a o curma, precum le porunceste Apostolul tuturor crestinilor indeobste: Neincetat rugati-va! (I Tes. 5, 17), si precum spune despre sine , cu toate ca era imparat si trebuia sa poarte grija de toata imparatia sa: pururea am vazut pe Domnul inaintea mea (Ps. 15, 8), adica "totdeauna il vad in chip gandit pe Domnul in fata mea atunci cand ma rog". Si Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu ii invata pe toti crestinii si le spune ca se cuvine sa pomeneasca la rugaciune numele lui Dumnezeu mai des decat trag vazduh in piept.
Spunandu-i prietenului sau Iov acestea toate si multe altele, ierarhul a mai adaugat ca, supunandu-ne poruncilor Sfintilor, trebuie nu numai sa ne rugam noi insine totdeauna, ci sa-i invatam si pe ceilalti sa faca acelasi lucru - si pe monahi, si pe mireni, si pe intelepti, si pe cei simpli, si pe barbati, si pe femei, si pe copii, si sa-i indemnam sa se roage fara incetare.
Auzind acestea, batranului Iov i s-a parut ca sunt innoiri aduse credintei, si a inceput a se sfadi, raspunzandu-i ierarhului ca a se ruga totdeauna este treaba doar a ascetilor si a monahilor, care traiesc in afara lumii si a desertaciunilor ei, iar nu a mirenilor, care au atatea griji si treburi. Ierarhul a adus noi marturii si noi dovezi de netagaduit in sprijinul acestui adevar, insa batranul Iov nu s-a lasat induplecat. Atunci, Sfantul Grigorie, fugind de multa graire si de sfada, a tacut, apoi fiecare a mers la chilia sa.
Cand, dupa aceea, Iov se ruga de unul singur in chilia sa, i s-a aratat un inger trimis de Dumnezeu, Care voieste ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (1 Tim. 2, 4). Dupa ce l-a mustrat pentru ca s-a sfadit cu Sfantul Grigorie si s-a impotrivit unui adevar limpede, de care atarna mantuirea crestinilor, i-a poruncit din partea lui Dumnezeu ca de acum inainte sa ia aminte la sine si sa se fereasca a grai cuiva vreun cuvant impotriva acestei lucrari mantuitoare de suflet si a se impotrivi voii lui Dumnezeu chiar si in gandul sau, ca sa nu cuteze a mai tine vreun gand potrivnic acestei lucrari si sa nu-si ingaduie a cugeta altfel decat a zis Sfantul Grigorie. Atunci, batranul Iov, in marea sa simplitate, a alergat indata la Sfantul Grigorie si, cazandu-i la picioare, si-a cerut iertare pentru ca i s-a impotrivit si s-a sfadit cu el, si i-a descoperit toate cate ii spusese ingerul Domnului.
Vedeti acum, fratii mei, ca toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sunt datori sa se roage totdeauna in mintea lor cu rugaciunea: Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-mal, asa incat mintea lor si inima lor sa aiba totdeauna deprinderea de a rosti cuvintele acestea sfintite. incredintati-va, dar, cat de mult place omul astfel lui Dumnezeu si cat de bun este lucrul acesta pentru el, de vreme ce El, din iubirea Sa de oameni cea nemasurata, a trimis inger din cer ca sa ne vesteasca, incat nimeni sa nu mai aiba vreo indoiala in aceasta privinta."
era la sfinti asa-numita lucrare a mintii. Aceasta este insa masura celor desavarsiti, pe care noi nici cu gandul nu o putem atinge. in ce ne priveste, avem nevoie sa ne aducem aminte totdeauna de Dumnezeu, si atunci vom vedea ca Domnul este mereu cu noi, ca nu El ne paraseste si ne uita, ci noi il uitam si il parasim pe El, amintindu-ne de El numai atunci cand trebuie sa ne sculam la pravila de rugaciune, la impreuna-vorbirea noastra cu El de dimineata sau de seara. Dar si aceasta impreuna-vorbire va fi cu putinta doar daca si in restul timpului ramanem si suntem uniti mereu cu El. Aducerea-aminte de Dumnezeu trebuie sa fie imbinata si cu scurta chemare, rostita din cand in cand: "Doamne, miluieste!", "Doamne, mantuieste!" sau alta de acelasi fel, dupa cum ii este fiecaruia mai aproape de inima.
Ce ne poate ajuta sa ne aducem aminte fara incetare de Dumnezeu? spun ca maica rugaciunii este tacerea. "Tacerea cu buna intelegere este maica rugaciunii". Cu totii ne simtim de multe ori istoviti, pentru ca ne-am "scos" singuri sufletul prin palavragelile noastre, l-am epuizat prin "multa graire", impotriva careia ne previn Sfintii Parinti. Pentru a ne aduna sufletul si a goni gandurile, trebuie sa ne straduim a vorbi mai putin, mai ales a nu judeca si a nu barfi, ci a vorbi doar cele neaparat trebuincioase. Multa vorbire are asupra rugaciunii o lucrare cat se poate de vatamatoare, "intunecand-o", pe cand "iubitorul de tacere se apropie de Dumnezeu si, stand de vorba cu El in taina, e luminat de Dansul".
Ne este de acum limpede ca trebuie sa ne luptam cu gandurile si sa ne aducem inapoi mintea cand stam la rugaciune. Lucrul acesta insa este valabil nu numai in privinta pravilei de rugaciune, a rugaciunii ca impreuna-vorbire cu Dumnezeu, ci si a statornicei simtiri a petrecerii omului impreuna cu Dumnezeu, a necurmatei aduceri-aminte de El. Altminteri, nici cand ne facem pravila de rugaciune nu ne vom sili mintea imprastiata sa se intoarca spre Dumnezeu.
"Daca iti deprinzi mintea mereu sa nu se departeze de la tine", zice , "ea va fi aproape de tine si in vremea mesei. Iar daca ea hoinareste peste tot fara impiedicare, niciodata nu va ramane cu tine". Asadar, trebuie sa ne intoarcem mintea spre Dumnezeu nu doar cand stam la rugaciune, ci si cand ne pregatim, toata ziua si toata viata, pentru a sta de vorba cu El - si lucrul acesta va fi deja, ca atare, rugaciune. Trebuie sa il facem mai ales inaintea rugaciunii de dimineata sau de seara.
In afara tacerii "cu buna intelegere", pentru rugaciune ne pregateste si ascultarea. Iata ce spune despre asta acelasi Ioan Scararul: "Am vazut oameni ce straluceau prin ascultare si se ingrijeau pe cat le sta in putinta de pomenirea lui Dumnezeu savarsita cu mintea. Stand la rugaciune, acestia isi stapaneau mintea in scurta vreme si varsau siroaie de lacrimi, caci erau pregatiti prin sfanta ascultare".
Despre pregatirea pentru a sta inaintea lui Dumnezeu in rugaciune, Sfintii Parinti vorbesc astfel: "Noi, care mergem sa ne infatisam imparatului nostru Dumnezeu si sa stam de vorba cu El, nu trebuie sa purcedem nepregatiti in aceasta cale, ca nu cumva El, vazandu-ne de departe ca nu avem armele si vesmintele pe care se cade sa le aiba cei ce se infatiseaza imparatului, sa porunceasca slugilor Sale sa ne lege si sa ne arunce departe de fata Sa, iar cererile noastre sa le rupa si sa ni le arunce in fata".
Multi dintre noi incep sa se roage in timp ce termina de pieptanat sau de spalat, de pilda, ca si cum n-ar vedea nici o deosebire intre impreuna-vorbirea cu Dumnezeu si o treaba obisnuita. Totusi, nici cand i se schimba starea fizica omul nu ramane nepregatit: cand iese in ger, imbraca suba; cand iese in arsita, imbraca haine subtiri s.a.m.d. Iar noi, cand ne sculam la rugaciune, vrem sa incepem deodata lupta pentru ea cand nici macar pentru pregatirea de rugaciune nu ne-am luptat, nu am alungat din sufletele noastre tot ce este spurcat, tot ce este lumesc, si vrem sa aducem aceasta intinaciune inaintea fetei lui Dumnezeu odata cu cuvintele rugaciunii.
Adeseori palavragim pe drumul catre biserica, si intrand in ea continuam sa facem acelasi lucru. Daca mergem singuri, ne gandim la treburile noastre si tot nu facem nimic pentru a ne pregati de intrarea in biserica; iar daca suntem cu multi cunoscuti, indata incep discutiile, judecatile, barfele, si inceputul slujbei ne gaseste nepregatiti (inca e bine daca prindem inceputul), fara armele si vesmintele pe care trebuie sa le aiba cel ce se infatiseaza imparatului celui Mare.
"Iata, Mirele vine in miezul noptii, si fericita este sluga pe carele o va afla priveghind" - spusele acestea privesc nu numai , ci si obisnuita noastra infatisare inaintea lui Dumnezeu, cand avem deplina posibilitate de a ne pregati si totusi niciodata nu facem asta. "Cel care, indeletnicindu-se cu o treaba, o continua si atunci cand a venit vremea rugaciunii, ajunge batjocura dracilor, pentru ca planul acestor talhari este sa fure de la noi o vreme prin alta". "In timpul rugaciunii sa nu cercetezi nici macar lucrurile duhovnicesti de trebuinta. Iar daca nu vei face asa, vei pierde ceea ce este mai bun".
Dar care este lucrul de capetenie in pregatirea pentru rugaciune, caruia trebuie sa-i dam cea mai mare atentie? "Cand mergi sa te infatisezi Domnului, tot vesmantul sufletului tau sa fie tesut din firele sau, mai bine zis, din chezasia nepomenirii raului. De nu va fi asa, nu vei primi de pe urma rugaciunii nici un folos". Aceasta ne-pomenire a raului trebuie neaparat sa fie cu noi, altfel rugaciunea noastra nu va avea nici o reusita. Si totusi, noi incepem rugaciunea de multe ori avand rautate impotriva cuiva, in care caz rugaciunea noastra este sortita esecului - "cererea noastra va fi rupta". Asa facem de obicei.
Sfintii Parinti ne cheama: "Sculandu-te din iubirea de lume si din iubirea de placeri, leapada grijile, dezbraca-te de ganduri, leapada-te de trup, pentru ca rugaciunea nu este altceva, fara numai instrainare de lumea cea vazuta si de cea nevazuta". "Toata grija lumeasca acum sa o lepadam", se canta in . "Sa lepadam grija", adica sa uitam de tot ce facem spurcat si rau in aceasta viata. "Precum imparatului pamantesc ii este urat cel ce, infatisandu-i-se, ii intoarce spatele si sta de vorba cu vrajmasii lui, si Domnului ii este urat cel ce primeste ganduri necurate cand I se infatiseaza la rugaciune".
Luati orice carte de rugaciuni: acolo, dupa cuvintele: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" suntem indemnati sa lasam deoparte orice gand, sa ne linistim sufletul si abia atunci sa purcedem la rugaciune.
Nu trebuie doar sa ne pregatim pentru rugaciune: trebuie si sa ne pazim in urma ei. De obicei ni se pare: "Uite ca m-am rugat, mi-am facut treaba, si gata". Lucrurile nu stau insa asa. "Ia aminte la tine insuti cu trezvie dupa rugaciune, si vei vedea ca cetele dracilor pe care i-am biruit se straduie dupa aceea sa ne intineze cu inchipuiri necurate". Cel mai mult ne lupta dupa rugaciune patima maniei. "Cand te vei ruga cu trezvie, in scurta vreme vei fi luptat ca sa te manii, fiindca asa au obicei vrajmasii nostri".
Adeseori, venind acasa de la biserica dupa primirea Sfintei impartasanii, omul se cearta deodata cu toata lumea, intr-adevar, se poate spune: vrajmasii omului sunt casnicii lui (Mt. 10, 36), desi aici nu in intelesul evanghelic. Pe multi, lucrul acesta ii arunca in : "Totuna daca m-am rugat sau nu m-am rugat - la ce bun sa mai merg la biserica.." Asta nu se va intampla insa daca ne vom pazi, mai ales de manie, dupa rugaciune. Trebuie sa ne pazim pentru ca Domnul, dupa cum spune Ioan Scararul, va cere de la noi roadele rugaciunii noastre, iar roade nu vom avea daca nu ne vom pazi. Asadar, lucrand asupra rugaciunii, suntem datori:
1. Sa ramanem mereu cu Dumnezeu prin agonisirea tacerii cu buna chibzuinta si ascultarii cu buna chibzuinta. 2. Cand ne punem la rugaciune, sa lasam orice grija lumeasca si sa pastram nepomenirea raului. 3. Dupa rugaciune, sa ne pazim de manie si de celelalte patimi, ca sa nu fim raspunzatori inaintea Domnului pentru pierderea roadelor rugaciunii.
