2, 8 Si a sadit Dumnezeu Rai in Eden catre rasarit, si a pus acolo pre omul pre care l-a plasmuit.
O data cu gradina (paradeisos in greceste) unde Adam salasluia inainte de cadere atingem un subiect subtil si tainic, care este, in acelasi timp, si cheia necesara intelegerii intregii invataturi crestinesti. Raiul, asa cum vom vedea, nu este doar ceva ce a existat inainte de cadere; el exista chiar si acum, fiind vizitat de unii oameni inca traitori pe pamant; si este, de asemenea (intr-o forma oarecum diferita), telul intregii noastre vieti pamantesti -fericita stare la care ne straduim a ne reintoarce, cu care ne vom desfata in toata plinatatea (daca ne vom afla printre cei mantuiti) la sfarsitul lumii acesteia cazute.
Deci, intr-un anumit sens, cunoasterea noastra despre Rai este oarecum mai deplina decat cea despre lumea celor Sase Zile ale Facerii; dar in acelasi timp, Raiul are o fire tainica, ceea ce face foarte anevoioase afirmatiile "precise" despre el.
Sa vedem deci ce anume spun Sfintii Parinti despre Rai. Sfantul Ambrozie ne aduce aminte, in primul capitol al tratatului sau despre Rai, ca trebuie sa fim foarte precauti cand vorbim despre "locul" Raiului si despre firea lui:
"Apropiindu-ma de acest subiect, imi pare ca sunt cuprins de o neobisnuita ravna in incercarea de a limpezi cele despre Rai, despre locul si firea lui, pentru cei ce sunt dornici a le cunoaste. Lucru cu atat mai insemnat, cu cat Apostolul nu a stiut de era in trup ori in afara de trup, zicand totusi ca s-a rapit pana la al treilea cer (2 Cor. 12, 2). Si iarasi zice: Si stiu pre acest om - sau in trup, nu stiu, sau afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie - ca s-a rapit in Rai si a auzit negraite graiuri, care nu este slobod omului a le grai (2 Cor. 12, 3-5)... Deci, daca Raiul are o astfel de fire, incat insusi Pavel, ori cineva asemenea lui Pavel, abia de a putut sa-l zareasca, in viata fiind, si totusi n-a fost in stare sa-si aduca aminte de l-a vazut in trup ori in afara de trup; si, pe deasupra, a auzit graiuri pe care nu i s-a ingaduit sa le graiasca - de este asa, cum ne-ar fi cu putinta noua sa spunem locul Raiului pe care nu ni s-a dat a-l vedea si, chiar de am fi izbutit a-l vedea, ne-ar fi fost oprit a impartasi altora ceea ce am aflat? Si iarasi, intrucat Pavel s-a sfiit a se inalta pe sine din pricina inaltimii descoperirii, eu cat mai mult se cade noua a ne stradui sa nu fim prea grabnici a dezvalui ceva primejdios prin insasi descoperirea sa ! Deci nu ne este ingaduit a vorbi cu usuratate despre Rai."
Cu toate acestea, in ciuda greutatii de a vorbi despre el, stim totusi anumite lucruri despre Rai din talcuirea Sfintilor Parinti. Intai de toate, Raiul nu este doar ceva duhovnicesc ce poate fi zarit acum in vedenie, asa cum l-a zarit Apostolul Pavel (despre care vom vorbi mai jos); el este si o parte din istoria pamantului. Scriptura si Sfintii Parinti invata ca la inceput, inainte de caderea omului, Raiul se afla chiar aici pe pamant. Sfantul Ambrozie scrie:
"Ia seama ca Dumnezeu a asezat pe om [in Rai] nu pentru chipul lui Dumnezeu, ci pentru trupul omului. Netrupescul nu traieste intr-un loc. El l-a asezat pe om in Rai tot asa cum a asezat soarele in cer." Tot asa, Sfantul Ioan Gura de Aur invata: "Fericitul Moisi a lasat in scris si numele locului, ca sa nu poata fi inselate mintile oamenilor simpli de catre cei ce voiesc sa flecareasca zadarnic si sa spuna ca Raiul nu a fost facut pe pamant, ci in cer, si sa viseze si alte basme la fel cu acestea. [...] Iar cand auzi, iubite, ca a sadit Dumnezeu Rai in Eden catre rasarit, intelege cu cuviinta dumnezeiasca cuvantul a sadit, intelege ca "a poruncit". Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede ca Raiul a fost facut in locul unde a spus Scriptura. [...] Cuvantul l-a pus trebuie sa-l intelegem iarasi ca a fost spus in locul cuvantului "a poruncit sa locuiasca acolo"; pentru ca astfel si vederea Raiului, si petrecerea acolo sa-i pricinuiasca multa placere si sa-l indemne sa multumeasca lui Dumnezeu si sa-i fie recunoscator."
2, 9 Si a facut Dumnezeu sa rasara inca din pamant tot pomul frumos la vedere si bun la mancare, si pomul vietii in mijlocul Raiului, si pomul cunostintei binelui si raului.
Legatura intre Rai si pamant e inteleasa de Sfantul Efrem in chip atat de literal, incat spune anume in Talcuirea la Facere ca, fiind un loc cu copaci, a fost zidit in Ziua a Treia, impreuna cu restul creatiei vegetale.
Dar care poate fi legatura intre acest Rai pamantesc, in care cresc copaci, si Raiul vadit duhovnicesc pe care l-a vazut Sfantul Pavel ? Am putea afla un raspuns la intrebare in descrierea Raiului facuta de un Sfant Parinte cu o inalta viata duhovniceasca, Sfantul Grigorie Sinaitul, care a vizitat Raiul in aceeasi stare de vedenie dumnezeiasca precum Sfantul Pavel:
"[Raiul] cel din Eden este un loc foarte inalt [...], sadit de Dumnezeu cu tot felul de verdeata bine mirositoare. El nu este nici cu desavarsire nestricacios, nici cu totul stricacios, ci asezat la mijloc intre stricaciune si nestricaciune, incat este pururea incarcat cu roade si impodobit cu flori, avand neincetat si poame crude si poame coapte. Caci pomii putregaiti si roadele rascoapte cazute la pamant se fac huma bine mirositoare si nu imprastie miros de stricaciune ca plantele lumii. Iar aceasta se intampla din marea bogatie si sfintenie a harului, care covarseste acolo pururea." Din Vietile sfintilor si dreptilor cunoastem cazuri de fructe adevarate aduse de catre cei ce au fost inaltati in Rai - de pilda, merele aduse de Sfantul Eufrosin Bucatarul, care au fost mancate de catre credinciosii ce le socoteau a fi ceva sfant, cu o fire deosebita de cea a fructelor pamantesti obisnuite (Vietile Sfintilor, 11 Septembrie).
O izbitoare experiere a Raiului se gaseste in Viata Sfantului Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopole (sec. IX). Trairea lui a fost descrisa chiar cu cuvintele Sfantului, de catre prietenul sau, Nichifor:
"Odata, intr-o iarna cumplita, cand Sfantul Andrei zacea pe o ulita din cetate inghetat si aproape mort, a simtit dintr-o data o caldura in launtrul sau si a vazut un tanar cu fata stralucind ca soarele, care l-a dus in Rai si in al treilea cer. "Cu voia lui Dumnezeu, am ramas vreme de doua saptamani intr-o dulce vedenie... M-am vazut intr-un stralucit si minunat Rai... in minte si in suflet ma uimeam de negraita frumusete a Raiului lui Dumnezeu si ma indulceam primblandu-ma prin el. Erau acolo multime de gradini, pline de copaci ce isi clatinau crestetul, desfatandu-mi ochii, iar din ramurile lor iesea o mireasma puternica... Frumusetea copacilor nu se putea asemui cu nici un copac pamantesc...in gradinile acelea erau nenumarate pasari cu aripi aurii, albe ca neaua si de felurite culori. Ele sedeau pe crengile copacilor Raiului, cantand asa de minunat, ca din dulceata cantarii lor mni-am iesit din sine-mi.""
Asadar, Raiul, desi la inceput era o realitate a pamantului acestuia, inrudit cu firea lumii de dinainte de caderea omului, este dintr-o "materie" diferita de materia lumii pe care o cunoastem astazi, asezata intre stricaciune si nestricaciune. Aceasta corespunde intrutotul firii omului de dinainte de cadere - caci "hainele de piele" pe care le-a imbracat cand a fost izgonit din Rai (asa cum vom vedea) arata, in chip simbolic, carnea cea grosolana cu care s-a imbracat atunci. De atunci, in starea sa grosolana, omul nu mai e in stare nici macar sa vada Raiul, pana ce nu i se deschid ochii cei duhovnicesti si este "inaltat" precum Sfantul Pavel. "Localizarea" prezenta a Raiului, care a ramas neschimbat in firea sa, se afla in taramul cel de sus, care pare, de asemenea, a corespunde unei efective "inaltari" de pe pamant; intr-adevar, unii Sfinti Parinti afirma ca si inainte de cadere Raiul era intr-un loc inalt, fiind "mai sus decat tot pamantul".
Despre cei doi pomi - cel al vietii si cel al cunostintei binelui si raului -vom vorbi mai tarziu.
2, 10-14 Si rau iesea din Eden ca sa ude Raiul, care de acolo se imparte in patru rauri. Numele unuia, Fison: acesta inconjura tot pamantul Evilatu-lui; acolo este aur. Si aurul pamantului aceluia este bun, si acolo este rubin si piatra verde. Si numele raului celui de-al doilea, Gheon: acesta inconjura tot pamantul Ethiopiei. Si raul cel de-al treilea, Tigru: acesta curge spre Assiria. Iara raul al patrulea, Eufrat.
Pasajul acesta arata ca, inainte de cadere, Raiul fusese localizat intr-un loc anume de pe pamant. Parintii opresc talcuirea pur alegorica a celor patru rauri. Sfantul Ioan Gura de Aur zice:
"Dar poate ca cei care vor sa vorbeasca dupa a lor intelepciune nu ingaduie iarasi ca aceste rauri sa fie rauri, nici apele sa fie ape, ci cauta sa convinga pe cei ce vor sa-si dea lor spre ascultare auzul sa-si inchipuie cu totul altceva. Noi insa, rogu-va, sa nu dam ascultare acestora, ci sa ne astupam urechile la glasul lor, sa dam crezare cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, urmand spusele ei."
Sfintii Parinti socotesc ca cele patru rauri sunt Tigrul, Eufratul, Nilul si Dunarea (sau, dupa altii, Gangele); deci tinutul Raiului pamantesc este leaganul civilizatiei antice. Sfantul Ioan Gura de Aur zice despre acest loc (intr-un alt tratat):
"Cunoaste de aicea ca Raiul nu a fost o gradinita cu o intindere neinsemnata. Iar din preaplinul raului care il uda, alte patru rauri se nasc." N-ar fi de nici un folos sa ne chinuim a intelege cum anume raul cel unic al Raiului s-a impartit in patru rauri care, asa cum le cunoastem astazi, au patru izvoare diferite. Lumea de azi este atat de deosebita de lumea de dinainte de cadere, sau chiar de cea de dinainte de Potopul din vremea lui Noe, incat asemenea probleme geografice nu-si mai au locul.
Dar lucrul cel mai greu de lamurit pentru mentalitatea noastra moderna, formata de conceptia literalista a stiintei, este felul cum Parintii pot vorbi fara a face deosebire intre Raiul ca localizare geografica (inainte de cadere) si Raiul ca salas duhovnicesc al dreptilor (in prezent). Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur, tot in tratatul citat, vorbeste despre faptul ca raul unic al Raiului era asa de bogat in apa fiindca era pregatit si pentru patriarhii, prorocii si ceilalti sfinti (incepand cu talharul de pe Cruce -L. 23, 43) care aveau sa-l locuiasca. Este vadit ca ideile noastre moderne au devenit mult prea dualiste: impartim prea usor lucrurile in "spirituale si materiale", pe cand realitatea Raiului se impartaseste de amandoua.
2, 15 Si a luat Domnul Dumnezeu pre omul pre carele l-a plasmuit si l-a pus in Raiul desfatarii ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca.
In acest verset, asa cum este talcuit de Parinti putem vedea cate ceva din indeletnicirea duhovniceasca a lui Adam in Rai. Inainte de cadere nu era trebuinta de lucrarea sau cultivarea vazuta a Raiului; este vorba de starea duhovniceasca a lui Adam. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie (invatand la fel cu Sfantul Efrem, in Talcuire la Facere 2):
"Sa-l lucreze. Ce anume lipsea in Rai ? Si de-ar fi fost trebuinta de lucrator, unde era plugul ? "Lucrul" lui Dumnezeu insemna lucrarea si tinerea poruncilor lui Dumnezeu, insemna a ramane credincios poruncilor... La fel cum a crede in Dumnezeu este lucrul lui Dumnezeu (Ioan 6, 29), tot lucru era si a crede poruncii ca, daca ar fi atins [pomul oprit], ar fi murit, iar de nu l-ar fi atins, ar fi trait. Lucrul era tinerea cuvintelor duhovnicesti... Sa-l lucreze si sa-l pazeasca, se zice. De cine sa-l pazeasca ? Nu erau talhari, nici trecatori, nici vreun rauvoitor. De cine dar sa-l pazeasca ? Sa-l pazeasca de sine insusi; nu sa-l piarda prin calcarea poruncii; sa pazeasca Raiul pentru sine, tinand poruncile." Sfantul Grigorie Teologul deschide o intelegere mai adanca a "lucrarii" din Rai:
"Fiinta pe care El a asezat-o in Rai... ca sa lucreze plantele cele nemuritoare, prin care poate ca se inteleg gandurile cele dumnezeiesti, atat cele simple cat si cele mai desavarsite."
Si, indeobste, Parintii cei nevoitori leaga "lucrarea" si "pazirea" de lucrarea duhovniceasca a rugaciunii. Astfel, Sfantul Nil Sorski, deslusind talcui-rea unui Parinte din vechime, Sfantul Nil Sinaitul, scrie: "Acest Sfant le-a citat acestea din vechime, ca sa lucrezi si ca sa pazesti, pentru ca Scriptura zice ca Dumnezeu, facand pe Adam, l-a asezat in Rai ca sa lucreze si sa pazeasca Raiul. Si aici Sfantul Nil Sinatul numeste rugaciunea lucrarea Raiului, iar paza - ferirea de cugetele cele rele dupa rugaciune."
Iar Sfantul Paisie Velicikovski, talcuind la randul sau cuvintele acestor doi Sfinti Parinti, scrie: "Din aceste marturii reiese ca Dumnezeu, zidind pe om dupa chipul sau si dupa asemanare, l-a asezat in Raiul desfatarii ea sa lucreze gradi-
nile cele nemuritoare, adica gandurile cele dumnezeiesti cele preacurate, mai inalte si desavarsite, dupa Sfantul Grigorie Teologul. Si aceasta nu inseamna altceva decat ca el, cel curat cu sufletul si cu inima, trebuia sa petreaca in rugaciunea harica, vazatoare, lucrata sfintit numai cu mintea, intr-o vedere preadulce a lui Dumnezeu, si cu barbatie sa o pazeasca ca lumina ochiului, ca pe un lucru al Raiului, ca ea niciodata sa nu se imputineze in suflet si in inima. De aceea, mare e slava sfintitei si dumnezeiestii rugaciuni a mintii, a careia margine si culme, adica inceputul si desavarsirea, sunt date de Dumnezeu omului in Rai: de acolo deci isi are ea inceputul sau."
2,16-17 Si a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicand: Din tot pomul care este in Rai cu mancare sa mananci, iara din pomul cunostintei binelui si al raului sa nu mancati dintr-insul; ca ori in ce zi veti manca din el, cu moarte veti muri.
Ispita de a vedea o alegorie in istorisirea despre facere si despre Rai nu e niciunde mai puternica decat in cazul celor doi pomi: unul al "vietii" si altul al "cunostintei binelui si raului". Totusi, intregul "realism" al talcuirii patristice la Cartea Facerii, ca. si faptul ca Raiul era (si este) intr-adevar o "gradina" cu copaci materialnici (sau pe jumatate materialnici), arata ca pomii erau chiar pomi; si, asa cum am vazut, Sfantul Grigorie Palama, vorbind in numele Sfantului Grigorie Teologul si al altor Parinti, accentueaza chiar acest lucru.
Deci, istorisirea ispitirii din Rai nu este o alegorie - o lectie duhovniceasca invesmantata in povestea despre o gradina - ci qjelatare istorica a ceea ce s-a intamplat cu adevarat cu stramosii dintai. Desigur, cele intamplate au fost in primul rand un fapt duhovnicesc, tot asa cum salasluirea lui Adam in Rai a fost in primul rand o salasluire duhovniceasca (asa cum vom vedea mai limpede in continuare); dar acest fapt a avut loc intr-adevar prin gustarea rodului din "pomul oprit".
Sfantul Ioan Damaschinul descrie foarte bine acest dublu aspect, mate-rialnic si nematerialnic, al salasluirii lui Adam in Rai: "Unii si-au inchipuit ca Raiul este materialnic, altii ca este duhovnicesc. Dar mie mi se pare ca, dupa cum omul a fost creat in acelasi timp trupesc si duhovnicesc, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost zidit trupesc si duhovnicesc in acelasi timp si avea o indoita infatisare. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si neasemuit de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct preadulce al contemplarii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si hranea; aceasta, pe buna dreptate, a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc de ea viata neintrerupta de moarte."
In continuare, Sfantul Ioan Damaschin spune ca Adam, in Rai: "salasluia cu trupul pe pamant, dar cu sufletul traia impreuna cu ingerii, cultivand ganduri dumnezeiesti si hranindu-se cu ele. Era gol din pricina simplitatii sale si a vietii lui firesti; se urca numai catre Creator cu ajutorul fapturilor, bucurandu-se si veselindu-se de contemplarea lui." E vadit ca rostul salasluirii omului in Rai si al mancarii din "tot pomul" nu era simpla saturare de desfatarile acelui loc minunat, ci cautarea si tanjirea dupa ceva mai inalt; insasi prezenta pomului cunostintei binelui si raului si a poruncii de a nu manca din el arata o provocare si o incercare prin care omul trebuia sa treaca inainte de a urca mai sus. Iata cum infatiseaza Sfantul Ioan Damaschin suirea catre desavarsire pusa inaintea lui Adam in Rai:
"Caci spune Dumnezeu: Din tot pomul care este in Rai cu mancare sa mananci. Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica : "Suie-te prin toate fapturile la Mine, Facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu mine fa-o intarire vietuirii tale. in chipul acesta vei fi nemuritor." [...] Caci l-a facut faptura insufletita, aflat aici sub stapanire, dupa randuiala vietii de acum, dar avand a fi mutat in alta parte, adica in veacul ce va sa fie; iar plinirea tainei este indumnezeirea sa prin inclinatia catre Dumnezeu. Se indumnezeieste prin participarea la iluminarea dumnezeiasca, si nu prin transformarea sa in fiinta dumnezeiasca." Deci Raiul - si, de fapt, intreaga viata pamanteasca a omului - a fost facut de Dumnezeu "mai intai ca o scoala si ca un loc de invatatura a sufletelor omenesti", cum zice Sfantul Vasile. Omului i s-a dat, intru inceput, o cale de urcare din slava in slava, din Rai la starea de locuitor duhovnicesc al cerului, prin incercarea si ispitirea pe care Dumnezeu ar fi putut sa i le trimita, incepand cu porunca de a nu gusta doar din pomul cunostintei binelui si raului. Omul a fost asezat in Rai intr-o stare aflata oarecum intre cea cereasca, unde numai cei curat duhovnicesti se pot salaslui, si cea a pamantului stricacios - care a aparut, cum vom vedea, din pricina caderii sale.
Deci ce anume a fost pomul cunostintei binelui si raului, si de ce i-a fost oprit lui Adam ? Dupa talcuirea clasica a Sfantului Grigorie Teologul, Dumnezeu i-a dat lui Adam in Rai: "o Lege, ca o materie asupra careia sa lucreze voia sa libera. Legea era o porunca despre plantele de care sa se impartaseasca, si despre singura de care sa nu se atinga. Aceasta era pomul cunostintei; insa nu fiindca ar fi fost rau de la inceputul sadirii lui; nici era oprit fiindca Dumnezeu ne-ar fi pizmuit pentru el - nu cumva sa-si porneasca vrajmasii lui Dumnezeu limbile spre aceasta, ori sa se asemuiasca sarpelui. Dar ar fi fost bun daca s-ar fi impartasit de el la vremea cuvenita; caci pomul acela, pe cat imi pare, era contemplatia, la care numai cei care au ajuns la deplinatatea deprinderii pot patrunde fara primejdie, dar care nu e bun pentru cei care sunt inca ceva mai simpli si lacomi cu pofta; tot asa cum nici hrana tare nu este buna pentru cei inca fragezi, avand nevoie de lapte." Iar Sfantul Ioan Damaschin scrie:
"Pomul cunostintei binelui si raului este discernamantul unei contem plari multiple, adica cunoasterea propriei firi. Ea este buna pentru cei desavarsiti si pentru cei ce s-au statornicit in contemplatia dumnezeiasca, pentru ca vesteste prin ea insasi maretia creatorului. Ea este buna, de asemenea, si pentru cei care nu se tem de cadere, prin aceea ca au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contemplatii. Nu este insa buna pentru cei care sunt tineri si mai lacomi cu pofta, pentru ca ne-avand sigura ramanerea in mai bine si nefiind statorniciti cu tarie in contemplarea singurului bine, grija de propriul trup ii atrage si ii smulge spre ea."'
Rezumand invatatura ortodoxa despre cei doi pomi ai Raiului, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie: "Pomul vietii era in mijlocul Raiului ca o rasplata; pomul cunostintei, ca o pricina de lupta si stradanie. Daca ai tinut porunca privitoare la acest pom, dobandesti rasplatire. Si o, minune ! Pretutindenea in Rai infloresc tot felul de pomi, pretutindeni se umplu de roada; numai in mijloc sunt doi pomi care sunt pricina de lupta si nevointa."
Iata o tema adanca, strans legata de firea noastra omeneasca. De fapt, vedem chiar in viata oamenilor de azi ceva de felul ispitirii de care a avut parte Adam. Desi Adam inca nu cazuse - si in aceasta privinta starea lui se deosebea de starea noastra prezenta - totusi starea lui era asemanatoare cu cea a unui tanar de saisprezece, saptesprezece sau optsprezece ani, care a fost crescut in bunatate, dar ajunge la varsta cand trebuie sa aleaga singur daca va fi bun sau nu. Astfel se face ca, avand libertate, trebuie sa alegem.
Trebuie sa vrem in mod constient sa facem binele. Nu poti pur si simplu sa fii bun fiindca iti spune cineva sa fii bun. Mai devreme sau mai tarziu, in libertatea ta, trebuie sa alegi cu dinadinsul binele, altfel el nu va face parte din tine. Lucrul este valabil pentru oricine, cu exceptia, desigur, a copilului ce moare foarte de mic.
Deci, cand omul ajunge la varsta barbatiei, este momentul sa faca aceeasi alegere pe care a facut-o Adam - fie sa aleaga in mod liber sa faca binele, fie sa faca greseala de a se face partas raului, partas vietii de pacat.
Sfintii Parinti spun ca pomul cunostintei binelui si raului este doar pentru oamenii maturi. Avand libertate, nu e cu putinta sa nu avem cunostinta despre rau. Singura alegere este intre a cunoaste raul prin greselile altora sau prin ridicarea noastra deasupra lui. Spre a deveni crestini maturi si ane statornici in calea savarsirii binelui, fiecare dintre noi trebuie sa stie despre rau. Trebuie sa stie ce anume este ceea ce a ales sa nu faca. Iar aceasta cunoastere o poate avea fara a cadea in pacate mari - daca voieste sa ia pilda de la ceilalti. Daca atunci cand altcineva savarseste un pacat cumplit esti in stare sa-l vezi aproape ca pe propria experienta, si daca esti in stare sa vezi urmarile acelui pacat, atunci il poti face sa devina parte a experientei tale fara a cadea in pacat.
Desigur ca si Adam ar fi putut face la fel. Daca s-ar fi impotrivit ispitei, ar fi vazut ca era doar o ispita, ca nu totul era desavarsit si ca cineva se straduieste din rasputeri sa-l prinda. Apoi, venindu-i a doua ispita, ar fi vazut ca sarpele (sau orice altceva ar fi folosit diavolul) se straduieste sa-l faca sa cada. Ar fi inceput sa-si dea seama ca exista ceva precum raul: o rea-vointa ce-l face sa doreasca a pierde Raiul. Prin aceasta ar fi putut ajunge la cunoasterea raului si, pana la urma, ar fi gustat din acel pom.
Pomul insusi reprezinta cunoasterea raului, caci mancarea din el insemna calcarea poruncii. Adam a aflat despre rau prin neascultare. A ales calea pacatului si astfel a descoperit, printr-o amara experienta, ce inseamna a fi rau, apoi a te cai de acel rau si a te intoarce la bunatate.
Iata dar calea aleasa de Adam; din pricina ei intreaga noastra fire s-a schimbat. Orice om este liber - la fel ca Adam - dar noi ne-am nascut deja in pacate. Chiar copiii mici sunt plini de tot felul de lucruri rele. Cu toate acestea, adevaratul rau nu-si intra in drepturi pana ce omul nu alege in mod constient sa fie rau. Iar aceasta e alegerea maturitatii.
Deci, intr-un anume sens, fiecare gusta din acest pom; altminteri, se abti ne sa manance si merge pe calea bunatatii. Din nefericire, este aproape cu neputinta sa supravietuim fara a cadea in aceste rele, chiar cand nu exista vreo pricina de cadere. Vedem acum raul pretutindeni in jurul nostru si avem dascali si Sfinti Parinti care sa ne tina pe calea binelui. Omul poate fi crescut in crestinism - precum Sfantul Serghie din Radonej sau alti sfinti, care au intrat in manastire din copilarie - si poate fi inconjurat numai de exemple bune. Poate vedea urmarile raului in altii si poate alege sa nu faca si el la fel.
Teoretic, se poate. Insa realitatea cruda ne arata ca, de obicei, se intampla sa gustam din pom, pacatuind noi insine.
2,18-20 Si a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem ajutor asemenea lui. Si a plasmuit Dumnezeu inca din pamant toate fiarele tarinii si toate pasarile cerului, si le-a adus la Adam sa vaza ce nume le va pune; si tot sufletul viu, cum l-a numit Adam, acesta este numele lui. Si apus Adam nume tuturor dobitoacelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului; dara lui Adam nu s-a aflat ajutor asemenea lui.
Nici in acest pasaj nu trebuie sa cautam "contradictia" pe care unii eruditi rationalisti socotesc ca au gasit-o, desi textul descrie facerea animalelor dupa facerea omului, contrazicand ordinea creatiei din primul capitol. Subiectul acestui pasaj este numirea animalelor de catre Adam si doar in treacat textul pomeneste faptul ca animalele fusesera mai inainte facute de Dumnezeu si ca nu erau un "ajutor asemenea" pentru Adam, ajutor care nu putea fi decat cineva de aceeasi fire cu el (adica femeia, cum se arata in versetul urmator). Animalele sunt "aduse" la Adam fiindca locul lor nu este in Rai, ci in pamantul din afara; Raiul este randuit numai salasluirii omului - o inainte-ara-tare a faptului ca numai omul, dintre toate fapturile pamantesti, e destinat imparatiei ceresti, in care se putea inalta, din Rai, prin tinerea poruncilor lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin scrie ca Raiul era: "un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul lui Dumnezeu. in el nu locuia nici o fiinta necugetatoare, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti." Iar Sfantul Ioan Gura de Aur invata: "intregul pamant se daduse lui Adam, dar Raiul era salasul lui cel indragit.
Putea si sa iasa afara din Rai, dar pamantul din afara Raiului fusese randuit nu spre locuinta omului, ci a dobitoacelor necugetatoare, a celor cu patru picioare, a fiarelor salbatice si a taratoarelor. Salasul imparatesc si domnesc al omului era Raiul., Iata de ce au adus Dumnezeu animalele lui Adam - fiindca erau despartite de el. Ca robii nu totdeauna stau inaintea stapanului, ci numai cand este trebuinta de ei. Numindu-se animalele, indata s-au scos din Rai, si singur Adam a ramas in Rai."
Sfintii Parinti talcuiesc numirea animalelor de catre Adam in mod cu totul literal, vazand in ea aratarea stapanirii omului asupra lor, netulburata lui armonie cu ele, ca si o intelepciune si intelegere, la intaiul om, care intrece cu mult toate cele cunoscute omului de atunci incoace. Iata ce scrie Sfantul Efrem despre aceasta:"Cuvintele le-a adus la Adam arata intelepciunea lui Adam si pacea care se afla intre animale si om inainte ca omul sa calce porunca. Caci ele au venit impreuna inaintea omului, ca inaintea unui pastor plin de dragoste; fara teama, dupa fel si dupa chip, au trecut in cete pe dinaintea lui, nici teman-du-se de el, nici tremurand unul inaintea celuilalt... Nu este cu neputinta omului sa afle cateva nume si sa le tina minte; dar a afla intr-un singur ceas mii de nume, si a nu da ultimelor numite numele celor dintai, intrece puterea firii omenesti si este lucru foarte anevoios... Aceasta e lucrare dumnezeiasca, iar daca a fost facuta de om, i-a fost data lui de catre Dumnezeu." Cu alte cuvinte, acesta a fost semnul unei adevarate intelepciuni dumnezeiesti in Adam. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie:
"Dumnezeu face aceasta voind sa ne dea dovada de multa intelepciune a lui Adam. [...] Dar lucrul acesta s-a facut nu numai ca sa aflam intelepciunea lui Adam, ci ca sa ni se arate, prin punerea numelor, ca omul este stapanul lor. [...] Gandeste-te cat de mare era intelepciunea lui Adam, ca sa poata pune nume atator neamuri de pasari, de taratoare, de fiare, de dobitoace, si tuturor celorlalte animale, domestice si salbatice, celor care traiesc in apa, celor care ies din pamant, intr-un cuvant, tuturor animalelor, si sa puna fiecarui neam de animale numele propriu si potrivit. [...] Gandeste-te si la aceea ca au venit la Adam cu toata supunerea, ca la un stapan, ca sa primeasca nume si leii, si panterele, si viperele, si scorpiile, si serpii, si toate celelalte fiare mai salbatice decat acestea. Si omul nu s-a temut de nici una dintre ele. [...] Numele date atunci animalelor dainuiesc pana astazi, iar Dumnezeu au intarit aceasta, ca sa ne aducem aminte necontenit si de cinstea pe care a primit-o omul de la inceput de la Stapanul universului, cand toate animalele ii erau supuse, si sa ne aducem aminte si de pierderea cinstei aceleia. Sa ne aducem aminte de toate acestea, ca sa punem pe seama omului vina ca, prin pacat, si-a taiat puterea ce o avea asupra animalelor." Intrucat omul are in sine ceva din firea animalelor, asa cum am vazut, iar aceasta fire animala a ajuns sa stapaneasca in el din pricina caderii, numirea animalelor de catre Adam arata si stapanirea de la inceput amintii omului asupra firii sale josnice, patimase. Sfantul Ambrozie scrie:
"Fiarele tarinii si pasarile cerului care au fost aduse la Adam sunt simtirile noastre cele dobitocesti, caci fiarele si dobitoacele infatiseaza feluritele patimi trupesti, fie ca sunt dintre cele mai aprige, ori dintre cele mai blande... Dumnezeu ti-a dat puterea de a fi in stare sa deosebesti prin lucrarea unei judecati chibzuite felurile oricaror lucruri, ca sa poti ajunge sa-ti faci o parere despre toate. Dumnezeu le-a chemat pe toate la vederea ta, ca sa poti sa-ti dai seama ca mintea ta este deasupra tuturor acelora."
2, 21-22 Si a pus Dumnezeu somn in Adam, si a adormit; si a luat o coasta dintru ale lui si a plinit cu carne locul ei. Si a facut Dumnezeu coasta care a luat-o din Adam muiere, si a adus-o pre ea la Adam.
Poate ca nici un alt loc din Cartea Facerii nu ne este in mai mare masura o piatra de incercare pentru talcuirea intregii carti, precum acest scurt pasaj despre facerea Evei din coasta lui Adarri. Daca il intelegem "asa cum e scris", cum faceau si Sfintii Parinti, atunci nu ne va fi greu sa intelegem si restul cartii in acelasi fel. Dar, daca ne va fi greii sa-l intelegem asa de simplu - iar mintile noastre moderne se razvratesc aproape instinctiv fata de o astfel de talcuire simpla -, fara indoiala ca vom gasi multe alte locuri din Cartea Facerii pe care ne va fi greu sa le intelegem la fel ca Parintii.
Pasajul le este piatra de poticnire si celor care doresc sa impuna conceptia evolutionista asupra obarsiei vietii si omului. Conform acestei conceptii, omul - cel putin in privinta trupului - descinde din animalele inferioare; deci "tatal" primului om trebuie sa fi fost o fiinta neomeneasca, strans inrudita cu maimutele superioare. Temeiul acestei conceptii evolutioniste este acela ca omul si orice alta vietuitoare s-au dezvoltat din organisme mai primitive, prin legi naturale cunoscute acum (sau presupuse) de catre stiinta; a accepta evolutia primului barbat din animalele inferioare si apoi a-i face rost de o sotie prin minunea luarii uneia dintre coastele sale - iata un lucru pe care, cu siguranta, nici un evolutionist nu l-ar putea accepta. Daca Adam "a evoluat natural" din animale, atunci si Eva trebuie sa fi facut la fel; dar, daca primesti istorisirea minunata despre facerea Evei asa cum e descrisa in Facere, prin insusi acest fapt te deschizi intelegerii tuturor celor Sase Zile ale Facerii in chip patristic, iar nu in chip naturalist.
Ce anume spun Sfintii Parinti despre facerea Evei ? Sfantul Ambrozie scrie: "Femeia a fost facuta din coasta lui Adam. Ea nu a fost facuta din acelasi pamant din care a fost el plasmuit, ca noi sa putem intelege ca firea trupeasca a barbatului si a femeii este aceeasi, si ca este o singura obarsie a inmultirii neamului omenesc. Din aceasta pricina, nici nu s-a facut barbatul o data cu femeia, nici s-au facut la inceput doi barbati si doua femei, ci intai un barbat si apoi o femeie. Dumnezeu au voit ca firea omeneasca sa fie asezata ca una. Astfel, inca de la inceperea stirpei omenesti, El a alungat putinta sa se iveasca mai multe firi osebite... Cugeta la faptul ca n-a luat o parte din sufletul lui Adam, ci o coasta din trupul lui, adica nu suflet din suflet, ci os din oasele mele si carne din carneamea se va numi aceasta femeie." Sfantul Chiril al Ierusalimului, incercand sa-i faca pe crestinii incepatori sa inteleaga nasterea lui Hristos din fecioara, scrie:"Din cine s-a nascut Eva la inceput ? Ce maica a zamislit-o pe cea fara de maica ? Ci Scriptura zice ca ea s-a nascut din coasta lui Adam. Nascu-tu-s-a dar Eva din coasta barbatului fara de maica, si sa nu se nasca copil fara de tata din pantece de fecioara ? Ca datoare era cu recunostinta partea femeiasca catre barbati: ca din Adam s-a nascut Eva, nefiind zamislita de maica, ci oarecum adusa la viata doar de catre barbat."
Sfantul Ioan Gura de Aur, desi ne avertizeaza ca cuvintele "au luat" trebuie intelese intr-un fel potrivit cu Dumnezeu, Care nu are "maini", arata limpede interpretarea literala pe care o da acestui pasaj:
"Mare este puterea acestor cuvinte ! intrec orice intelegere omeneasca ! Nici nu poti intelege altfel adancimea acestor cuvinte, decat daca privesti totul cu ochii credintei [...] A pus Dumnezeu somn in Adam, si a adormit. Ceea ce a pus in Adam nu a fost nici numai somn adanc, nici somn obisnuit. Dar pentru ca inteleptul si mesterul Ziditor al firii noastre avea sa scoata una din coastele lui Adam, de-aceea, ca sa-l faca pe Adam sa nu simta durere, ca nu cumva aducandu-si aminte de fiinta care i-a pricinuit durere sa se uite cu dusmanie la cea plasmuita din coasta lui si sa o urasca, Dumnezeu a adus peste Adam atata somn, un somn adanc, poruncind sa fie cuprins ca de un fel de amortire, ca sa nu simta deloc ce se intampla cu el. [...] Ci, luand o mica parte din plasmuirea gata facuta, a facut cu ea o fiinta desavarsita. Cat de mare e puterea lui Dumnezeu, Marele Mester! Din partea aceea foarte mica a facut atatea madulare, a creat atatea simturi si a facut o fiinta intreaga, deplina si desavarsita, in stare sa stea de vorba cu Adam si, avand cu el aceeasi fire, sa-i aduca si multa mangaiere." Intr-un alt tratat, acelasi Parinte scrie:
"Cum oare n-a simtit Adam durerea ? Cum oare nu a suferit ? Ca si un fir de par smulgand din trup, durere simtim, si chiar din somnul cel mai adanc ne trezeste durerea. Ba inca mai mult, un madular asa de mare se scoate, o coasta se smulge, si cel adormit nu se trezeste ? Ci fara silnicie a luat Dumnezeu coasta, nu smulgand-o, ca nu cumva sa se trezeasca Adam. Scriptura, vrand sa arate grabirea lucrarii Ziditorului, zice: A luat." Iar Sfantul Efrem scrie:
"Omul care pana acum fusese treaz, bucurandu-se de stralucirea luminii si necunoscand ce este odihna, este acum intins gol la pamant si dat in stapanirea somnului. Se poate ca Adam sa fi vazut in somn chiar ceea ce se intampla cu el. Iar dupa ce i s-a scos coasta intr-o clipita de ochi, si tot intr-o clipita i-a luat locul carnea, cand osul cel gol a luat infatisarea deplina a unei femei si toata frumusetea ei - atunci Dumnezeu a adus-o si a infatisat-o lui Adam."
Toate s-au petrecut in chiar ziua facerii omului, Ziua a Sasea. Pentru mintile noastre marginite, zidirea barbatului si femeii este la fel de neinchipuit, de miraculoasa, de "spectaculoasa" pe cat toate celelalte zidiri ale lui Dumnezeu care s-au facut intru inceput.
2, 23-24 Si a zis Adam: Iata acum os din oasele mele si carne din carnea mea; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat. Pentru aceea va lasa omul pre tatal sau si pre muma sa si se va lipi de femeia sa, si vor fi amandoi un trup.
Aici Adam numeste pe prima femeie, tot asa cum numise mai inainte animalele, si arata totodata ca este de o fire cu el, din pricina obarsiei ei nemijlocite din trupul lui, aratand si asezamantul casatoriei, caci intru prorocie a vazut mai dinainte ca unirea casniciei va fi trebuitoare din pricina caderii. Talcuind acest loc, Sfantul Efrem scrie:
"Iata acum: adica cea care a venit la mine dupa animale nu este asemenea lor; ca ele din pamant s-au ivit, dar ea este os din oasele mele si carne din carnea mea. Adam a zis aceasta fie in chip prorocesc, fie, cum am spus mai inainte, dupa vedenia avuta in somn. Si precum in acea zi toate animalele si-au primit nume de la Adam dupa felul lor, tot asa si osul facut femeie l-a numit nu cu numele ei deosebit, Eva, ci cu numele de femeie, numirea intregului fel." Despre acelasi loc Sfantul Ioan Gura de Aur zice:
"Cum i-a venit in minte lui Adam sa rosteasca aceste cuvinte ? De unde stia viitorul ? De unde stia ca are sa se inmulteasca neamul omenesc ? De unde stia ca au sa traiasca impreuna barbatul si femeia ? Ca numai dupa calcarea poruncii a trait barbatul cu femeia; pana atunci traiau in Rai ca ingerii; nu erau aprinsi de pofta, nu erau luptati de alte patimi, nu erau supusi nevoilor firii, ci au fost facuti cu totul nestricaciosi si nemuritori, ca nici de imbracaminte nu aveau nevoie. [...] Spune-mi, de unde i-a venit lui Adam in minte sa rosteasca aceste cuvinte ? Oare toate acestea nu ne arata ca inainte de neascultare Adam avea har prorocesc, ca le vedea pe toate cu ochi duhovnicesti ?" Iata, dar, ca Adam nu era doar un mare intelept - un mare vazator al realitatii lumii, caruia i s-a dat iscusinta de a numi animalele; era si un proroc care vedea viitorul.
2,25 Si erau amandoi goi, si Adam si femeia lui, si nu se rusinau.
Adam si Eva au fost facuti, asemeni intregii zidiri dintru inceput, in floarea tineretii si frumusetii, avand de la inceput deosebirile fiecarui sex, ce urmau a le fi necesare in starea lor cazuta, dar inca nu exista dorinta, nici ganduri patimase intre ei. Aceasta, dupa parerea Parintilor, este cea mai limpede aratare a nepatimirii lor inainte de cadere si a faptului ca, mai presus de toate, cugetele lor erau indreptate catre slava lumii ceresti. Sfantul Efrem scrie: "Ei nu se rusinau, caci cu slava erau invesmantati." Acelasi lucru il invata si Sfantul loan Gura de Aur: "Nu intrase inca pacatul si neascultarea; erau imbracati cu slava cea de sus, de aceea nici nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa a intrat si rusinea si au cunoscut ca sunt goi. Iar Sfantul loan Damaschin scrie: "Asa de nepatimasi a voit Dumnezeu sa ne faca! Caci aceasta este culmea cea mai de sus a nepatimirii."
Sa rezumam acum starea lui Adam in Rai cu cuvintele unui Parinte mai apropiat de vremurile noastre, Sfantul Serafim din Sarov: "Adam a fost facut a fi de nevatamat de lucrarea oricareia dintre stihiile zidite de Dumnezeu in asemenea masura, incat nici apa nu-l putea ineca, nici focul nu-l putea arde, nici pamantul nu-l putea inghiti in adancurile sale, nici vazduhul nu-l putea vatama cu vreo lucrare oarecare. Toate ii erau supuse lui, ca unui ales al lui Dumnezeu, ca unui imparat si stapan al fapturii. Si toate il admirau ca pe o cununa cu totul desavarsita a zidirilor lui Dumnezeu. Din suflarea de viata, insuflata atunci in fata lui Adam din atoatefacatoarea gura a Atotziditorului si Atottiitorului Dumnezeu, Adam atat s-a inteleptit, ca din veac nu a mai fost vreodata, si abia de va mai fi sa fie candva pe pamant vreun om mai intelept si mai insemnat decat el.
Cand Domnul i-a poruncit sa dea nume celorlalte fapturi, el a dat fiecareia in parte un astfel de nume, incat cuprindea deplin toate inzestrarile, toata puterea si toate insusirile osebite pe care le avea fiecare dupa darul lui Dumnezeu, daruit de el in clipa zidirii. Datorita acestui dar suprafiresc al harului lui Dumnezeu, trimis lui prin suflarea cea de viata, a putut Adam sa vada si sa inteleaga pe Domnul umbland prin Rai, sa priceapa cuvintele lui si impreuna-vorbirile sfintilor ingeri si graiul tuturor animalelor, al pasarilor si al taratoarelor traitoare pe pamant, si tot ceea ce acum pentru noi, din pricina caderii din har si a pacatoseniei, ne este ascuns, iar lui Adam, pana la cadere, ii era atat de limpede. Domnul Dumnezeu a daruit si Evei aceeasi intelepciune, aceeasi tarie si atotputernicie, precum si toate celelalte insusiri bune si sfinte." Intr-o oarecare rtiasura, omul se poate si astazi intoarce la ceva din starea Raiului prin harul lui Dumnezeu, cum se poate vedea din vietile multor sfinti, pline de minuni de necrezut oamenilor lumesti. De pilda, Viata Sfantului Gheorghe (23 aprilie) care a ramas nevatamat in mijlocul celor mai cumplite munci, ne aduce aminte de invulnerabilitatea lui Adam in Rai.
Totusi, in starea sa cazuta, omul nu poate ajunge decat sa intrezareasca o sclipire din starea lui Adam; numai in veacul viitor ne va fi redat Raiul in toata plinatatea sa, si atunci (daca vom fi printre cei mantuiti) vom vedea ce anume este (si a fost) starea ingereasca. Sfantul Grigorie al Nyssei scrie:
"Harul invierii nu trebuie inteles altfel decat ca o reasezare a oamenilor in vechea stare pe care au avut-o inainte de caderea in pacat. intr-adevar, harul pe care-l asteptam este reintoarcerea la viata cea dintai, cand va fi adus din nou in Rai omul ce fusese scos de acolo. Asadar, daca viata celor reasezati se aseamana cu cea a ingerilor, atunci e limpede ca viata de dinainte de pacat era un fel de viata ingereasca. De aceea si reintoarcerea vietii noastre la vechea ei stare ne face asemenea ingerilor." In scrierile ascetice ortodoxe, unde telul avut necontenit in vedere este reasezarea noastra in Rai, firea neprihanita si nepatimasa a lui Adam inainte de cadere este ridicata la rangul de model si tel al nevointei ascetice. Chiar la inceputul invataturilor de suflet folositoare, Avva Dorothei scrie:
"intru inceput, dupa ce a zidit Dumnezeu pe om si l-a impodobit cu tot felul de fapte bune, l-a pus pe el in Rai, precum zice dumnezeiasca Scriptura, dar i-a dat si porunca sa nu manance din pomul ce era in mijlocul Raiului. Si asa se afla acolo, intru rugaciune si vedere duhovniceasca, intru toata slava si cinstea, iar simtirile ii erau intregi dupa fire, precum s-a zidit. Pentru ca dupa chipul sau au facut Dumnezeu pe om, adica nemuritor si singur stapanitor, impodobit cu toate faptele bune. Cand insa a calcat porunca si a mancat din rodul pomului din care i se poruncise sa nu manance, atunci a fost izgonit din Rai si a cazut din starea cea din fire in cea afara de fire, adica in pacat, in iubire de slava si iubire de poftele lumii acesteia si in celelalte patimi, stapanindu-se de dansele si robindu-se lor prin calcarea poruncii."
Constientizarea faptului ca starea lui Adam in Rai era starea fireasca a omului, si cea la care nadajduim a ne reintoarce, cu harul lui Dumnezeu, este unul dintre imboldurile cele mai puternice ale nevointei ascetice. Aceasta constiinta este deci de cel mai mare folos practic pentru crestinii ortodocsi care nadajduiesc sa mosteneasca imparatia lui Dumnezeu. O data cu caderea omului, Raiul a incetat sa mai fie o realitate a acestui pamant, fiind asezat intr-un loc neajuns; dar, prin harul lui Dumnezeu, pus la indemana crestinilor prin Hristos, al Doilea Adam, avem inca nadejdea de a ajunge la el. De fapt, prin Hristos nu numai ca suntem in stare sa redobandim starea lui
Adam de dinainte de cadere, ci si sa ajungem la o stare inca mai inalta: starea la care Adam ar fi ajuns de nu ar fi cazut.
Cum oare, chiar in starea noastra cazuta, sa nu ne aducem aminte de Rai si de caderea noastra din el, din firea inconjuratoare ? Nu este greu sa vedem la animale patimile peste care trebuie sa fim stapani, dar care ne-au luat cu totul in stapanire; si cum sa nu vedem in murmurul cel plin de pace al codrilor (unde atatia nevoitori si-au aflat adapost) amintirea Raiului de verdeata lasat noua la inceput spre salasluire si hrana, si existand inca pentru cei in stare sa se inalte, impreuna cu Sfantul Pavel, spre a-l zari ?
