Preotul, urmas al Apostolilor si persoana harismatica
Preotul, urmas al Apostolilor si persoana harismatica
Daca prin credinta in Acelasi Hristos si prin insasi lucrarea lui Hristos in Liturghie, prin Sfintele Taine, prin Cruce, prin icoane, Biserica ramane identica si tine pe credinciosii de azi si de totdeauna in Hristos Cel vesnic, aceasta unitate nu s-ar putea mentine fara preoti si episcopi, prin care se propovaduieste credinta de totdeauna si se savarsesc actele vazute prin care lucreaza Acelasi Hristos in mod nevazut.
Unitatea Bisericii in Hristos in fiecare timp si identitatea ei nu se sustin numai prin predicatori ai cuvantului care impreuna cu ascultatorii tind sa le inteleaga in mod diferit. Ea se mentine mai sigur prin Hristos Cel prezent cu puterea Lui prin actele simtitoare identice si vazute si primite de toti credinciosii de totdeauna, acte savarsite la fel de aceleasi subiecte umane pentru o comunitate de credinciosi si de aceleasi subiecte aflate in unitate pentru diferitele comunitati de credinciosi, unitate sustinuta intre subiectele unui grup de comunitati de un episcop si intre subiectele diferitelor grupuri de comunitati prin unitatea mai multor episcopi.
Sfintele Taine si celelalte acte sfintitoare vazute, prin care lucreaza efectiv in mod nevazut Acelasi Hristos in credinciosi, nu se savarsesc prin ele insele, ci au nevoie de subiecte omenesti vazute. Prin actele savarsite de preoti si episcopi lucreaza Acelasi Hristos.
Dar cum ar putea sfinti Hristos, prin actele savarsite de aceste subiecte, alte subiecte umane, daca n-ar fi sfintite de Hristos si subiectele savarsitoare ale acestor acte sfintitoare, prin alte subiecte sfintite inaintea lor, si aceasta intr-o succesiune neintrerupta pornita de la Apostoli? Acestia au fost sfintiti primii prin Duhul Sfant coborat asupra lor la Cincizecime, dar si prin suflarea antecedenta de Hristos Cel inviat, dar vazut asupra Apostolilor, suflare care a fost si o instituire declarata a lor in calitate de sfintitori ai crestinilor urmatori si ai subiectelor prin care se va face sfintirea lor (Ioan 20, 22-23). Aceasta este asa-zisa " succesiune apostolica" a episcopatului si a preotimii prin care se confirma identitatea mentinerii Bisericii si a omenirii crestine in harul Aceluiasi Hristos daruit lumii prima data prin Apostoli; dar si miscarea ei in Acelasi Hristos Care uneste in El pe toti credinciosii mereu altii in succesiunea timpului si cu alte probleme corespunzatoare fiecarei etape a timpului.
S-ar putea obiecta din partea unora, ca se poate ramane in Acelasi Hristos, dar in mod mai viu, numai prin cuvintele Lui sau despre El, fara episcopi si preoti, printr-un fel de consens democratic intre credinciosi. Dar in aceasta afirmatie se manifesta increderea oamenilor ca ei decid care este adevarul. Insa aceasta slabeste convingerea ca adevarul vine de la Dumnezeu, ca el a fost adus de Hristos de la Tatal si-l sustine in credinciosi prin Duhul dat de El. De aceea, sectele au inlaturat actele de sfintirea lor, in care se traieste in mod mai accentuat faptul ca ea vine de la Hristos, cu vointa Tatalui, prin Duhul.
Unde s-a pastrat practicarea actelor de sfintire, ca putere venita de la Hristos, prin persoane sfintite si ele pentru savarsirea acestor acte, s-a pastrat si simtirea accentuata ca si cuvantul despre Hristos se propovaduieste din imputernicirea Lui si aceasta da o raspundere la fel de accentuata pentru pastrarea lui neschimbata de la Apostoli, exprimand continuu pe Acelasi Hristos integral ca Dumnezeu si om cu adevarat Mantuitor. Hristos Insusi a spus Apostolilor ca le va trimite pe Duhul Sau cel Sfant, pentru ca prin Acesta sa dea marturie neschimbata despre El sau despre plenitudinea Lui. Desi Hristos insusi i-a insarcinat pe Apostoli si pe urmasii lor chiar pentru predicarea cuvantului Evangheliei, El le-a fagaduit si puterea ce le-o va da pentru aceasta prin Sfantul Duh, de Care va fi El insusi nedespartit. Caci le-a spus:" Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata ludeea, in Samaria si pana la marginea pamantului" (Fapte 1, 8).
Deci Hristos Si-a ales pentru marturia adevarata ce voieste sa se dea despre El o seama de persoane deosebite, Apostolii, intarindu-i cu puterea Sa: " Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi" .cf-Ioan 20,21). Daca Hristos trimite pe altii, numai pentru ca El insusi a fost trimis si numai cei trimisi pot sa dea marturie adevarata despre El, asa si Apostolii si urmasii lor, episcopii, trimit pe alti episcopi si preoti numai pentru ca ei au fost trimisi, iar cei trimisi trebuie sa primeasca si ei o pregatire prealabila pentru ca sa poata da marturia adevarata despre Hristos, sa ierte pacatele in numele Lui (Ioan 20, 23) si sa savarseasca toate actele de sfintire a credinciosilor.
Nu comunitatea de la sine alege pe cei ce au sa dea marturie despre Hristos; nu de jos in sus vine cuvantul, ci de sus in jos, de la Duhul Sfant, pe care L-au primit episcopii anteriori incepand de la Apostoli. De ce ar mai avea nevoie de cuvant despre Hristos o comunitate care ar da ea puterea pentru acest cuvant? Constienti ca sfintenia nu poate veni de la ei, dar nevrand sa aiba nici preoti prin care sa le vina sfintenia de sus, protestanti si neoprotestantii au renuntat la actele de sfintire. Au ramas cu un Hristos nesfintitor prin Duhul Sfant.
Cei chemati sa fie episcopi, preoti si diaconi, primesc aceasta vrednicie prin actul numit hirotonie sau punerea mainilor, savarsita de alti doi sau trei episcopi pentru un episcop, si de un episcop pentru preot si diacon. Despre hirotonia primilor urmasi ai Apostolilor pentru propovaduirea lui Hristos si pentru sfintirea credinciosilor, ne da marturie Sfanta Scriptura. Ea ne arata cum hirotonia era actul vazut al comunicarii Duhului Sfant de la Apostoli la urmasii lor, in aceasta slujire. Astfel in Faptele Apostolilor se spune despre Pavel si Varnava: " Si hirotonindu-le preoti in fiecare biserica, rugandu-se cu posturi, i-au incredintat pe ei Domnului "in care crezusera" (Fapte 14, 23). Sau spune despre Pavel: "Si trimitand din Milet la Efes, a chemat la sine pe preotii Bisericii" (Fapte 20, 17). Si acestora, care se numeau atunci si episcopii "turmei" cuvantatoare a credinciosilor, Pavel le spune:" Drept aceea luati aminte de voi insiva si de toata turma, intru care Duhul Sfant v-a pus episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu scump Sangele Sau" (Fapte 20, 28). Socotindu-i pe acestia pastori, care au de pastorit o " turma" cuvantatoare, arata ca, chiar daca ii numeste si"presbiteri", nu erau simplu batrani, caci batranii se numesc in greceste "gerontes". Si pastorirea nu e numai predica, ci grija in toate privintele de turma cuvantatoare, asa cum Hristos care Se socoteste si El" Pastor" (Ioan 10, 11), nu e simplu invatator, ci si Sfintitor al celor ce cred in El. In toate cetatile, deosebiti de popor, erau preotii, uneori avand pe Apostoli langa ei. In Antiohia, nascandu-se discutia daca taierea imprejur e sau nu obligatorie pentru crestini, s-a randuit ca Pavel si Varnava " sa se suie la preotii din Ierusalim pentru aceasta intrebare" (Fapte 15, 2). Se vede ca acestia aveau o mare autoritate. La Ierusalim ei au fost primiti "de Apostoli si de preoti", carora le-au vorbit despre rezultatele misiunii lor. Aceasta arata ca preotii hirotoniti de Apostoli se bucurau impreuna cu Apostolii de autoritatea de a decide in chestiuni de credinta, ca unii care invatasera in mod deosebit de la Apostoli cele privitoare la credinta. Caci se spune in continuare: " Si Apostolii si preotii s-au adunat ca sa cerceteze despre acest cuvant" (Fapte 15, 6). E vorba de Sinodul Apostolic de la Ierusalim, la care, impreuna cu Apostolii, au participat si episcopii care se numeau la inceput si preoti. Acest sinod a hotarat sa nu impuna crestinilor taierea imprejur. Iar Pavel si Sila, ucenicul lui, trecand prin multe cetati din Asia Mica invatau pe credinciosi " sa pazeasca invataturile randuite de Apostoli si de preotii din Ierusalim" (Fapte 16, 4). Preotii sau episcopii din Ierusalim aveau atata autoritate, incat stabileau interpretarile cuvenite ale invataturii lui Hristos.
Ca cel hirotonit de un Apostol ca episcop primea prin hirotonie un har deosebit de ceilalti credinciosi, o spune Sfantul Apostol Pavel catre Timotei:" Te indemn sa tii aprins harul lui Dumnezeu care este intru tine, prin punerea mainilor mele" (II Tim. 1, 6). Timotei a primit harul hirotoniei de la Pavel, dupa ce a invatat de la el " dreptarul cuvintelor sanatoase" pe care Pavel il obliga sa-l pazeasca (II Tim. 1, 13). Nu de la vreo comunitate a primit Timotei acest dreptar. Datorita hirotoniei, in Timotei salasluieste Duhul Sfant, ca si in Pavel (II Tim. 1, 14).
Dar cei hirotoniti de Pavel ca episcopi aveau puterea sa randuiasca la randul lor alti episcopi si preoti. O spune aceasta Sfantul Pavel catre Tit:" Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati, precum ti-am randuit" (Tit 1, 5). Incepea astfel randuiala succesiunii apostolice. Dar prin succesiunea aceasta trebuie sa se asigure pazirea neschimbata a invataturii apostolice. De aceea, Sfantul Apostol Pavel cere lui Tit sa aseze ca episcop sau preot pe cel ce poate " sa se tina de cuvantul cel credincios al invataturii si sa fie destoinic si sa indemne la invatatura cea sanatoasa" (Tit 1, 9). Numai asa se putea asigura identitatea Bisericii in timp si unitatea ei in spatiu. Trebuia ca noii episcopi si preoti sa tina, dupa indrumarea Sfantului Pavel, invatatura apostolica despre Hristos cel adevarat, "pentru ca multi sunt razvratiti, graitori in desert si inselatori ... invatand pentru castig rau cele ce nu se cuvin", influentati mai ales de cei dintru taierea imprejur (Tit 1, 10, 11). Acestora " trebuie sa li se inchida gura", iar credinciosilor sa li se dea puterea "sa nu dea ascultare basmelor iudaicesti" (Tit 1, 11, 14), care nu recunosc pe Hristos ca Dumnezeu, si de aceea nici nasterea Lui din Fecioara si nici puterea mantuitoare a Crucii Lui. Prin toate acestea se asigura pastrarea exacta a invataturii despre Hristos, nerelativizarea ei subiectiva.
Iar ca episcopii si preotii ce se succed prin hirotonie, incepand de la Apostoli, nu sunt randuiti numai pentru mentinerea invataturii apostolice despre Hristos, ci si spre savarsirea Tainelor prin care Hristos isi comunica harul iertarii pacatelor si al sfintirii si mantuirii, ne spune Hristos insusi cand da Apostolilor si urmasilor lor puterea de a boteza (Matei 28, 19), de a ierta pacatele (Ioan 20, 23), de a continua sa se impartaseasca prin ei cu Trupul si Sangele Sau, sub chipul painii si vinului binecuvantate de ei (Luca 22, 19, 20; I Cor. 11, 24-25). La aceste fagaduieli trebuie adaugat indemnul dat in Epistola lui Iacob celor bolnavi de a chema pe preotii Bisericii sa se roage pentru ei, ungandu-i cu untdelemn in numele Domnului, asigurandu-i ca prin rugaciunea din credinta a acelora si a bolnavilor insisi, Domnul insusi ii va mantui, ii va ridica din boala si le va da iertarea pacatelor (Iac. 5, 14-15).
Din toate acestea se vede ca Hristos, prin actele savarsite de preoti si episcopi nu numai invata, ci si lucreaza in temeiul unui har deosebit dat lor, printr-o transmisiune care-i face continuatorii invataturii si lucrarii Lui prin Apostoli, asigurand prin aceasta ramanerea generatiilor de credinciosi in unirea cu El, Cel neschimbat si lucrator in toate timpurile, si prin aceasta si intre ei insisi " ca toti sa fie una" intru El (Ioan 17, 11) si uniti intre ei prin iubire (Ioan 15, 17).
Dar lucrarea aceasta invatatoare, neschimbata si sfintitoare nu o face Hristos prin aceia, daca nu sunt prevazute cu un har deosebit si subiectele prin care se face. Si lucrarea aceasta o savarseste Hristos, nu atat prin cuvantul despre El, cat prin rugaciunea catre El. De aceea, toate Tainele savarsite prin preot constau in mod principal din rugaciuni. Fiindca rugaciunea realizeaza dialogul intre om si Dumnezeu, adica comunicarea de la om la Dumnezeu si invers, cum nu o face cuvantul de invatatura decat in masura in care are si el insusi duhul rugaciunii. Desigur, e vorba de "rugaciunea credintei" omului, ca Dumnezeu il asculta si va raspunde la cererea lui. Dar rugaciunea fara creanta in sensul acesta, nu e propriu-zis rugaciune, ci cel mult expresia unei meditatii sau speculatii, care nu-l scoate pe om deplin din singuratatea lui, cum nu-l scoate nici cuvantul.
Adevarul ca preotia se da prin transmisiune deosebita si continua de la Apostoli a Duhului lui Hristos, cu indatorirea propovaduitii invataturii despre Acelasi Hristos pe care L-au propovaduit Apostolii, dar si cu puterea de a savarsi, insotite de rugaciuni, actele prin care Hristos isi continua lucrarea simtitoare si mantuitoare, s-a pastrat prin traditia Bisericii Ortodoxe pana azi. Sfantul Ioan Gura de Aur spune:" Daca n-ar fi Duhul Sfant, n-ar fi pastori si invatatori (adevarati, cum se subintelege) in Biserica. Caci acestia se fac prin Duhul, cum zice si Pavel: " Intru care Duhul Sfant v-a pus episcopi" (Fapte 20, 28) (Omilia 14, la Cincizecime, P.G. 50, 458). "Caci aceasta este hirotonia: se pune mana barbatului, dar Dumnezeu lucreaza totul si mana Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hirotoneste, daca se hirotoneste cum trebuie ... Caci daca n-ar fi arvuna Duhului, nu am avea preoti. Nici n-ar putea fi aceste hirotonii fara acea venire (a Duhului)" (Omil. 14 la Fapte, P.G. 60, 180).
Constiinta ca prin hirotonia savarsita de el se da celui ce se hirotoneste insusi harul dumnezeiesc pentru slujirea preotiei, o exprima si azi arhiereul, care prin rugaciunile savarsite la hirotonie cere lui Hristos sa daruiasca El celui ce se preoteste harul slujirii preotesti: " Caci nu prin punerea mainilor mele peste dansul, ci prin puterea indurarilor Tale se da celor vrednici ai Tai harul". Iar acest har e cerut pentru preot, ca " sa se faca vrednic a sta fara prihana inaintea jertfelnicului Tau, a propovadui Evanghelia imparatiei Tale, a lucra cu sfintenie cuvantul adevarului Tau, a aduce jertfe si daruri duhovnicesti, a innoi pe poporul Tau prin baia nasterii celei de a doua".
Dar puterea ce i se da preotului spre propovaduirea cuvantului si spre savarsirea Tainelor, care constau in mod principal din rugaciuni, nu-l separa de poporul credincios, aducandu-i prin ea insasi o treapta mai inalta a mantuirii. El primeste aceasta putere ca o datorie, nu spre un profit personal; ca o datorie pentru poporul credincios. Pe acesta il are in vedere Dumnezeu prin slujirea la care e chemat preotul. Desigur, daca isi implineste aceasta indatorire cu constiinciozitate, el se va bucura de o rasplata mai mare de la Dumnezeu. Caci cel ce a primit spre lucrare mai multi talanti, daca-i lucreaza pe toti, se va bucura in imparatia cerurilor de un castig mai mare, provenit din osteneala mai mare pusa in lucrarea lor (Matei 25, 19-30). Dar poate risca si sa risipeasca talanti mai multi, si ca urmare sa aiba parte de o pedeapsa mai mare de la Dumnezeu.
Darul preotiei nu-i aduce preotului prin el insusi un grad superior in mantuire si pentru faptul ca preotul nu e in general singur in rugaciunile ce le face, ci aproape totdeauna insotit de rugaciunile credinciosilor, deci si rezultatul rugaciunilor lui atarna si de rugaciunile lor. Preotul are numai rolul de initiator si animator al rugaciunii credinciosilor. Ba chiar acest rol il au uneori si credinciosii in alt inteles: ca cerere a rugaciunii preotului pentru ei. Rugaciunile lui sunt foarte impletite cu ale poporului, desi fiecare are o alta pozitie in ele. De aceea, atat rugaciunea preotului, cat si rugaciunea credinciosilor e necesara. E un fel de dialog continuu intre preot si credinciosi, spre a chema impreuna, prin rugaciunile lor imbinate, pe Dumnezeu. Preotul isi incepe aproape totdeauna rugaciunea lui cu expresia "Domnului sa ne rugam,!", prin care invita si pe credinciosi sa se asocieze rugaciunii lui (a preotului). Iar credinciosul raspunde cu voce tare macar cu" Doamne miluieste !" si apoi isi insuseste tacut cuvintele de rugaciune ale preotului. Credinciosul nu ramane surd si pasiv la rugaciunile preotului. Acest dialog are loc aproape tot timpul si in Sfanta Liturghie, care e savarsita de preot, dar nu fara participarea activa a credinciosilor, chiar daca uneori aceasta e exprimata cu voce tare prin cantaret. Preotul implineste prin aceasta si rolul de unificator al credinciosilor in rugaciune.
Preotul lucreaza singur, neinsotit de credinciosi, numai actele Tainelor si Ierurgiilor, intrucat el binecuvinteaza poporul cu crucea, el scufunda crucea in apa ce se va sfinti, el stropeste cu apa sfintita pe credinciosi si diferitele unelte si mediul vietii lor, el scufunda pe cel ce se boteaza in apa, el unge cu Sfantul Mir pe cel ce primeste aceasta Taina, el da dezlegarea de pacate celui ce se spovedeste, el pune cununa pe capetele celor ce se cununa, el impartaseste pe credinciosi cu Trupul si Sangele Domnului. Acestea sunt acte care nu pot fi decat ale unuia si de aceea sunt ale preotului, ca cel investit in mod deosebit cu harul preotiei. Dar si la aceste acte e necesara o primire activa a lor din partea credinciosilor. Credinciosii rostesc inainte de impartasanie unele rugaciuni pe care le rosteste si preotul inainte de impartasirea sa, aratand vointa lor de a se impartasi. Binecuvantarea o primesc credinciosii cu multumire catre Dumnezeu. Sfintirea apei de catre preot e insotita de o rugaciune pe care o urmareste in mod tacut si poporul.
Desi rugaciunile tuturor Tainelor si cele mai multe ale Sfintei Liturghii sunt si trebuie sa le rosteasca preotul, unele dintre ele le rosteste preotul in numele credinciosilor. Chiar Epicleza, ca invocare a Sfantului Duh, pentru prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, o face preotul in numele comunitatii:" inca Te rugam si cu umilinta la Tine cadem: trimite Duhul Sfant peste noi si peste aceste daruri ... ". Iar darurile de paine si vin sunt aduse de credinciosi.
Rugaciunile credinciosilor trebuie incheiate cu ecfonisele preotului. Dar si laudele din ecfonisele preotului sunt insusite de credinciosi, prin cuvantul " Amin". Exista o neincetata conlucrare intre preot si popor, in roluri care nu se confunda. Lucrarea preotului nu e izolata de a poporului, desi nu se confunda cu a acestuia. Preotul nu e stapan al poporului, dar nici nu-si are puterea lucrarii sale de la acesta, ci de la Dumnezeu, insa pentru popor, pentru folosul acestuia, si de aceea acesta nu trebuie sa asiste pasiv la lucrarea preotului, sau a lui Hristos prin preot, ci intr-o continua deschidere, cu bucurie si multumire pentru ea sau pentru cererea ei. Hristos nu lucreaza asupra unor busteni, ci isi indreapta lucrarea prin preot spre oameni liberi, a caror deschidere la lucrarile Lui o voieste.
Daca rugaciunea este manifestarea cea mai puternica a credintei, iar fara credinta nu se poate pune cineva in legatura cu Dumnezeu, credinciosii trebuie sa se asocieze cu rugaciunea credintei lui la rugaciunea credintei preotului, ca prin rugaciunea preotului si prin actele lui sa lucreze Dumnezeu asupra credinciosilor, asa cum am vazut ca spune Sfantul Apostol Iacov: " De este cineva bolnav, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el... Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav, il va ridica, si de va fi facut pacate, se vor ierta lui" (Iacov 5 14-15).
Dar ce este credinta ? Ea este o siguranta despre existenta lui Dumnezeu, asemenea celei despre un lucru vazut. Este ca o vedere a lui Dumnezeu Cel nevazut. Vederea aceasta este intemeiata pe necesitatea ratiunii de a admite o Putere suprema constienta, ca creatoare si sustinatoare a tuturor, iar credinta in Hristos Dumnezeu este intemeiata pe minunile si invierea Lui, marturisite cu pretul vietii de catre Sfintii Apostoli. Siguranta credintei in existenta lui Dumnezeu sau in dumnezeirea lui Hristos, include si siguranta in vointa si puterea Lui de a asculta cererea ce I se face si de a o implini daca este spre binele celui ce o face. Cu cat e mai neclintita aceasta siguranta, cu atat rugaciunea provenita din ea este mai implinita.
Are Dumnezeu nevoie de aceasta credinta a preotului si a credinciosului pentru a implini rugaciunea preotului pe care si-o insuseste credinciosul ? Sau in trebuintele obisnuite are nevoie de credinta lui pentru a-i implini rugaciunea? Dumnezeu nu are nevoie, dar ceea ce daruieste El, nu poate sa fie insusit de cel ce cere decat facandu-se subiect al starilor si faptelor care i se daruiesc si care au ceva din puterea dumnezeiasca. Iar subiect al acestor stari si lucrari nu se poate face cineva decat printr-o unire neconfundata cu Dumnezeu insusi, Subiectul originar al acestor daruri. Nu pot reveni la sanatate sau la linistea constiintei ca sunt iertat de pacate, fara sa ma impartasesc de puterea de viata si de linistea lipsei de pacate a lui Dumnezeu. Credinta e conditia unirii mele cu Dumnezeu, Care este viata si ea se intareste prin rugaciune: " Cel care crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui" (Ioan 7, 38). Raurile vietii dumnezeiesti vor curge din acela prin credinta.
