Pacatul a inceput prin indoiala: punerea la indoiala a creditului divin. "Oare, a zis Dumnezeu cu adevarat?" Aici a avut loc prima fisura in unitatea launtrica originara, indoiala e in ea insasi inceputul dedublarii, al duplicitatii. Iar faptul ca satan se adreseaza separat unuia din membrii cuplului uman, ii dezvaluie precis intentia sfasierii comuniunii, in cele din urma indoiala se va si transforma de-a dreptul in negatie: "Nu veti muri" va duce la renuntarea sau tagaduirea binelui unic, obiectiv, bine din care purcedem toti, bine caruia toti trebuie sa ne dedicam, sa-i fim fideli.
Punctul de sprijin al pacatului va consta tocmai in aceasta estompare pana la negatie a binelui, a lumii, concomitenta insa cu auto-adorarea, cu adorarea eului. Alegerea eului ca centru, ca punct de plecare al existentei. Luand cunostinta de sine, eul se indragosteste de sine, se repliaza asupra-si. Nu in jertfire de sine, ci jertfire siesi. O inversiune a jertfei, facand din eu o autonomie radicala, nu numai morala, ci si "ontologica" (P. Ricoeur). Ispitind nu asemanarea la care e chemat, ci egalitatea, identitatea cu Absolutul. Un auto-idol: "Eu insumi idol m-am facut" (Sfantul Andrei Criteanul), perversiune narcisista prin divinizarea eului.
Raul raneste lumea launtrica, inteligibila a eului, mintea si inima pentru ca el insusi vine dintr-o lume spirituala, din lumea angelica. Nu trupul intineaza sufletul ci invers, gandul cel rau. Biserica se roaga: Doamne, lumineaza-mi gandul cel ascuns al inimii. "Pacatul e o boala a mintii", zice Sfantul Ioan Damaschin. O pierdere a clarviziunii spirtuale, a "scopurilor" (Sfantul Maxim Marturisitorul), a destinului; pacatul tinde sa se instaleze in centrul existentei, acolo de unde purcede dragostea si adevarul si sa le perverteasca, inceputul, pus spiritual de indoiala si mandrie, e alimentat in sfera sensibila de placere, de "ispita placerii" iubita pentru ea insasi, de acele "flori ale raului" (Baudelaire).
Evident nu e tot una a te iubi pe tine insuti cu a te darui. Starea de jertfa, e fireasca noua, dar nu e facila; e o "usa stramta"; e renuntare la sine in favoarea celuilalt; e nemultumire de sine in vederea ascensiunii. Iar rodul pe care-l aduce jertfa e abia la capatul drumului, de unde se contureaza iarasi un nou inceput de jertfa, in schimb iubirea de sine, "filaftia" cum o numesc Sfintii Parinti, arunca de la inceput momeala placerii si genereaza in chip uimitor o suita de fete si nuante de placeri sesizate in experienta duhovniceasca si denumite plastic si sugestiv de nevoitorii vietii duhovnicesti: iubire de slava, incantare si trambitare de sine, cinstire sau trufasa incredere in sine, automultumire, mila sau crutare de sine etc.
Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, "filaftia" e in primul rand "pasiunea catre trup, o "tandrete irationala catre trup". Irationala desigur, nefiind vorba de acea atentie fireasca pentru trup prin care crestinul poate sluji curat lui Dumnezeu si semenilor, ci de acea pasiune iubita pentru ea insasi, si care se tradeaza astfel prin impartirea, scindarea si stricaciunea pe care o aduce cu sine in unitatea noastra launtrica. "Caci daca binele este de la natura unificator al celor despartite si cuprinzator al lor, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, raul este desigur despartitor al celor ce sunt unite si stricacios" . "Filaftia" da o lovitura de moarte legii universale a unitatii si produce lumea disolutiei, a faramitarii. "Aceasta e legea "filaftiei", cometeaza un ganditor ortodox, "o lege contrara legii naturii si harului, ceva care imparte si dizolva, care ajunge la razboi si la tiranie. Ea imparte neamul omenesc orizontal, geografic si vertical.
Societatea nu poate sa dainuiasca fara contrariul "filaftiei", fara renuntarea de sine. Daca nu voim sa contribuim cu partea noastra de renuntare, va trebui sa platim tributul incomparabil mai greu al sangelui si al razboiului. Toti suntem datori unii altora". Dezechilibrul provocat de "filaftie" afecteaza intreaga lume a valorilor, a scopurilor, viata de suprafata a simturilor, ca si intreaga viata sociala.
De aceea peste orice satisfactie si placere, polul dureros al pacatului apasa incomparabil mai greu in cumpana vietii noastre. Cand simturile pun stapanire pe om, zice Sfantul Maxim Marturisitorul, atunci mintea lucreaza impotriva ratiunii si devine "sursa durerii sufletesti". Provoaca acea ruptura adanca si multipla intre minte si inima, intre suflet si trup, intre om si om si intre crestin si Dumnezeu. Si orice ruptura e durere. Iar durerea prin ea insasi ne spune ca noi nu mai suntem in paradis, in ordinea binelui Acul vietii penduleza acum intre bine si rau. "Iubirea de sine uraste tot", zice Sfantul Ioan Damaschin, "ea uraste chiar ceea ce pretinde ca iubeste, adica pe sine insasi".
Adam si Eva au simtit dintru inceput pierderea dureroasa a unitatii launtrice in mustrarea constiintei: "s-au ascuns din fata lui Dumnezeu". Un singur gand strain in armonia valorilor si dezbina, si ramane de nesters in pofida oricarei "catharsis" umana. "A suferi trece; a fi suferit, niciodata". Situatie cu totul noua, care va deveni ca un "pacat originar", ca o alta "origine", secundara in creatie, si va genera lumea multiforma a gandurilor si a patimilor, a grijii si a nelinistii, a razboiului nevazut din adancul sfletului nostru omenesc. Cum se exprima si Origen, autorii gandurilor necurate si ai patimilor sunt demonii. "Pacatosul", zice el, "e plin de duhuri necurate dupa analogia pacatelor". De aici expresia "ubi peccata, ibi multitudo". De altfel cand Mantuitorul intreaba pe indracitul din Gadara: "Care iti este numele?", acesta raspunde: "Legiune, caci suntem multi" (Marcu V, 9). In genere, Sfintii Parinti recunosc ca "sunt atatia demoni cate patimi". Semn al proliferarii raului si al faramitarii fapturii noastre omenesti in "parcele izolate" ("Le mal ne compose pas", observa Claudel).
O asemenea divizare launtrica dezradacineaza mintea si intuneca discernamantul, aceasta "lumina adevarata a constiintei" (Diodoh al Foticeii), o face nesigura in alegerea binelui si adevarului. Locul adevarurilor stabile ii iau solutiile relative lunecoase. Nu mai sintem o "casa zidita pe stanca", ci una zidita "pe nisip". Inima pierde "dragostea incoruptibila", pierde sensibilitatea spirituala, dulceata binelui curat, si devine locas al patimilor; "din inima ies cugetele rele, ucideri, adultere" (Matei XV, 19), ca si cele mai acute dureri si nelinisti. "Tot raul este o boala a sufletului", zice Sfantul Vasile cel Mare; iar Sfantul Ioan Casian zice: "Gandul ascuns descompune inima", caci un asemenea gand ne scoate din "ritmul fiintei". Descompune unitatea puterilor: "Nu fac binele pe care-l voiesc ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela-l savarsesc" (Rom. VII, 19), si "trupul pofteste impotriva duhului" (Gal V, 17).
In comuniune cu Dumnezeu ma deschid in infint: "binele e manifestarea". Am sentimentul plenitudinii si al progresului nesfarsit. "Binele nu are hotar", zice Sfantul Grigorie de Nyssa; e neincetata jertfa si neincetat triumf in adevar. Orientat spre mine, redus la subiectivitate, devin inaccesibil vreunei relatii dincolo de mine si incerc gustul apasator al limitarii si al starilor de limita, al contingentei "Demoniacul e insul care se inchide in el insusi" (Kierkegaard). Chiar atunci cand sacrul e sesizat, rememorat, Dumnezeu e vazut tot subiectiv, egocentric, antropomorf. Fie ca partiniror al interesului meu, fie ca despot, avid de jertfe, gen "moloh". Sau ceva si mai ciudat: proiectia in afara a eului auto-idol preface lumea insasi intr-o varietate de idoli. Cum s-a remarcat, "idolatria nu e decat o proiectie a individualismului. Ea poarta masca iubirii dar nu stie nimic despre iubire. Caci nu e de ajuns sa iubesti; toata lumea iubeste aici jos pe cineva. E vorba de a sti daca fiintele si lucrurile pe care le iubim sint pentru noi usi care ne duc spre lume si spre Dumnezeu, sau oglinzi care ne intorc spre noi insine".
In relatie cu semenii, daca aproapele, omul de langa mine, trebuie sa fie pentru mine o descoperire si o inaltare, o teofanie, caci dupa Sfintii Parinti, "vazut-ai pe aproapele tau, ai vazut pe Domnul Dumnezeul tau", pacatul face din semenul meu, barbat sau femeie, un instrument, un obiect al satisfacerii dorintelor mele. Situatie care avariaza periculos de grav in primul rand "celula societatii", familia. Unitatea sacra barbat-femeie e tot mai rar o imagine a jertfei si a implinirii. Sensul procreator al unirii e adesea ignorat, unirea intre parteneri fiind sustinuta doar de o "memorie afectiva", fiziologica. Conceperea si nasterea vor purta o funesta amprenta a pacatului, cum zice psalmislul: "intru faradelegi m-am zamislit si intru pacate m-a nascut maica mea" (Ps. L, 5).
Ceva mai grav, aproapele e privit adesea ca obstacol in cale intereselor egoiste, ca sursa de primejdii si de conflict J. Milton suferea adanc dupa orbire ca nu mai gutea contempla "chipul dumnezeiesc al aproapelui", in schimb pentru filozoful J. P. Sartre, aproapele, celalalt, e de-a dreptul iadul: "Ceilalti, iata iadul." ("L'enfer c'est Ies autres.")
P. Evdokimov observa ca in greceste cuvintele simbol si diavol provin din aceeasi radacina, pentru ca apoi sa devina total opuse; simbol mesager al valorilor e punte de unire intre lumi, in timp ce diavolul e divizorul, agentul descompunerii. "Satan ne-a faramitat", vor spune Sfintii Parinti.
O si mai ciudata metamorfoza provoaca pacatul in raporturile cu lumea. Apare o noua categorie in gindire: "ideea de posesie". Lumea nu mai e contemplata ca dar primit si ofranda de daruit Darul sau "imprumutul" divin, bun comun al tuturor, devine posesie, conceputa si traita individualist, egoist. Iubirea oblativa devine iubire posesiva, sete de a acapara si de a poseda cu tot riscul consecintelor ei personale si sociale; impartirea in clase, exploatarea, nedreptatea sociala, pacate cunoscute sub denumirea biblica de "strigatoare la cer", lovind cerul in inima, in dragoste.
Cat timp pentru mine creatia e o lume a darurilor si eu un iconom credincios al ei, eu vad in toate un motiv de a multumi si lucra si o cale de a-mi descoperi si darul si dragostea mea. Totul e al tuturor, intocmai ca dragostea care, in infinitatea ei, vrea si are posibilitati sa faca din toate dovezi ale ei si mereu cu o anumita prospetime, cu un inedit. Iar progresul meu, in iconomia creatiei e fara limita: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune" (Matei XXV, 21).
Dimpotriva, cand lumea nu mai e conceputa ca un dar oferit si mie si semenilor mei deopotriva, pentru existenta si fructificare, ci ca o posesie exclusiva, inalienabila si obsedanta, aceasta inversiune a jertfei catre mine, produce o stranie si tragica metamorfoza. Orientat numai catre mine si catre obiectul posesiei mele, aria gandirii se ingusteaza. Bunul pe care-l posed nu-l mai vad in valoarea lui universala si ca un mijlocitor al dragostei si confirmarii in adevar, prin aproapele meu. Acum, acest obiect este "al meu" si numai al meu. Il jertfesc total eului meu, ca unui suveran absolut Si totusi trebuie sa jertfesc si eu cuiva caci prin firea mea sunt o fiinta in dialog. A nu te darui nimanui e tot una cu moartea. Dar daca "bunul meu" nu e o cale pe care sa ma intalnesc si sa comunic cu altii, atunci e un punct terminus, in care se opreste spiritul meu, care-mi subjuga, imi acapareaza constiinta, energiile, timpul, pana la posesie; incit nu mai pot recunoaste la un moment dat o distinctie intre posesor si posesie; daca "obiectul" e in serviciul meu sau eu jertfesc obiectului imposibil de tras o granita intre cele doua stari.
Cine nu-si da seama cum cineva sau ceva din lume se preschimba si devine in chip succesiv si fascinant cind in posesia mea, cand in "idolul" meu! Aici e riscul si echivocul grav al posesiei; ma poate preschimba din posesor in posedat, ma arunca intr-o lume depersonalizata, imi desfigureaza autentica mea fata de "chip" si "fiu" al Parintelui ceresc, intr-un sens asemanator observa si un ganditor contemporan ca toate obiectele care umplu lumea sunt o bucurie pentru spiritul care le descopera pana in clipa in care, in loc sa miste inainte activitatea noastra, o retin si o paralizeaza. Orice lucru din lume sau ne uimeste sau ne raneste. Dar tocmai aceasta ambiguitate ne arata ca raul e de dincolo de lume. Raul e demoniac si nu uman, e inuman. Esenta creaturii, cu atat mai mult a omului, este si ramane in substanta ei harica deci indestructibila. Dovada, indracitii insisi puteau fi vindecati.
Raul e dependent si parazitar; parazit al binelui, din care isi trage si energia si un fel de "mesaj" disimulat. El e desemnat de constiinta ca rau, tocmai in compartie cu binele. Poate fi transmutat in serviciul binelui ca tentator si pasibil chiar a fi schimbat in bine: "Dumnezeu a schimbat raul vostru in bine" (Fac. L, 20), sau: "unde s-a inmultit pacatul acolo a prisosit harul" (Rom. V, 20). Raul e tolerat pentru ca poate fi biruit. El e un supravietuitor invins, avand doar iluzia fiintei, in timp ce faptele lui sunt moarte, spre moartea insasi a lui, caci judecata ii va aduce sentinta definitiva a "mortii a doua".
Prin protoparinti si printr-un fel de contaminare, raul s-a generalizat, fapt definit in religie prin "universalitatea pacatului stramosesc"; totusi in experienta concreta constatam ca el nu reprezinta pentru noi un act mecanic sau fatal. Raul e o experienta personala. Asa cum accesul la bine si adevar e personal, cere osteneala, sacrificiu, uneori cadere, sau prin har si osteneala: biruinta.
De altfel, jertfa este aceea, asa cum se poate constata pe viu, care reprezinta etalonul dupa care masuram intensitatea variabila a raului in persoana noastra umana. Experienta comuna ne arata ca cu cat suntem mai adanc raniti si stapaniti de iubirea de sine, de a acapara si poseda, cu atat si suferinta este mai mare; si a noastra - in neliniste, criza de constiinta, pierdere sau esec; si a celor din jurul nostru - in nedreptati, oprimari, lipsuri. Si invers: cu cat constiinta noastra se apropie mai mult de starea autentica, harica a renuntarii si jertfirii de sine, cu atat suferinta descreste, se transmuta in bucurie, in liniste spirituala si pace constructiva, atat inlauntru cat si injur.
In sfarsit trebuie spus ca, chiar in moarte, consecinta extrema a pacatului (Rom. V, 23), nu raul are ultimul cuvant. Pacatul a introdus tragismul mortii, desi in moarte pacatul insusi isi afla un sfarsit. Pentru constiinta crestina insa aceasta problema se pune in termenii urmatori: intrucat omul solidar cu toata faptura e o fiinta temporala, in ce sens Adam putea fi nemuritor - posse non mori? Unde s-ar afla cu alte cuvinte in destinul lui punctul de jonctiune intre temporalitate si nemurire? Desigur, in conditia lui spirituala. Dar cum?
Temporaliatea inseamna dupa Sfanta Scriptura implinirea vocatiei fapturii intr-un anume timp dat, intr-un interval, intr-o perioada, in exprimarea Noului Testament, un eon sau veac. Fiecare eon in planul vesnic al lui Dumnezeu poarta o misiune a lui si in acelasi timp il si pregateste pe altul viitor, asa cum treapta unei scari deschide posibilitatea suirii la cealata treapta.
Pe masura inaintarii spirituale noi si luam cunostinta de misunea veacului de acum, il implinim si intrezarim ceva in transfigurare din conditiile celui de dincolo; ne pregatim pentru dobandirea lui. Mai mult, ne e data chiar o pregustare a lui, cum spune Sfantul Apostol Pavel: "Din puterile veacului viitor" (Evr. VI, 5), o arvuna in vederea mostenirii depline, cum zicea Sfantul Simeon Noul Teolog. Chiar si mai concret: cum a anticipat Domnul invierea ca taina a veacului viitor, prin Schimbarea Sa la fata. Or, contemplarea sau dobandirea unei arvune a veacului viitor e deja o gustare a nemuririi. Cand ti s-a intredeschis o "poarta a cerului" (Fac. XXVIII, 17) fie si pentru putin, moartea si-a pierdut caracterul ei absolut. Sfarsitul, care coincide cu incheierea unei vechi conditii, nu mai e atunci moarte, ci trecere - "paste", e transfigurare si un nou inceput in celalalt eon. In acest orizont, "pascal" sesizam noi sensuri nemuririi lui Adam. Aceasta cu atat mai mult cu cat tot in Duh pascal, de jertfa si inviere, a invins si Domnul insusi moartea.
