Starea cea mai de jos la care poate cadea omul este impatimirea. Un pacat repetat devine patima. Numele ei vine de la grecescul "pati", cat si de la latinescul "passiones", si ne spune ca patimasul ajunge la o stare de robie, de pasivitate.
Patimile sunt boli grave ale sufletului. Ele coplesesc vointa omului pacatos si-l aduc in starea de rob, purtat de patimi. In patimi se manifesta o sete fara de margini, care-si cauta stampararea si nu si-o poate gasi. Ea este setea dupa Dumnezeu intoarsa pe dos, pervertita. "Ca doua rele a facut poporul Meu, spune Dumnezeu prin proorocul Ieremia, pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa" (Ieremia 2, 13).
Ceea ce spune Sfantul Ioan Scararul de pilda despre lacomia pantecelui, "ca nu-l lasa pe om sa se sature, chiar de ar manca tot Egiptul si ar bea Nilul intreg", se potriveste la orice patima. Niciodata desfranatul nu se va satura de femei, betivul de alcool, fumatorul de tigari, iubitorul de arginti de bani, lenesul de odihna, mandrul de slava desarta si de laude. Si ajungand in contemporaneitate am putea adauga drogurile, pornografia, muzica satanica si urmarirea fara selectivitate si discernamant a emisiunilor de la televizor.
Omul, fara sa fie infinit, a fost creat asa incat sa fie insetat dupa infinit si sa fie capabil a se umple de infinit. "Ne-ai facut pe noi pentru Tine si nelinistit este sufletul nostru pana ce se va odihni in Tine", spune Fericitul Augustin. Sufletul capabil sa se umple de infinit, sa caute legatura cu Dumnezeu, incercand sa se umple cu lucruri finite si trecatoare, nu se alege cu nimic si setea lui ramane mereu nesatisfacuta.
Vechea literatura duhovniceasca a incercat sa stabileasca numarul patimilor, oprindu-se la cifra de opt, sau, atunci cand slava desarta este unita cu mandria, la numarul de sapte. Unele sunt patimi trupesti, altele sufletesti. Intre ele insa exista o interconditionare, asa cum exista si intre trup si suflet, neputandu-le desparti transant.
Evagrie Ponticul subliniaza originea somatica a celor doua patimi primordiale: lacomia pantecelui si desfranarea, care nu sunt altceva decat o deviere, o pervertire a vointei de a te hrani si a vointei de comuniune trupeasca pentru perpetuarea neamului.
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca toate patimile, chiar cele mai spirituale, ca slava desarta si mandria, isi au obarsia intr-un atasament de ordin afectiv fata de un lucru material.
Remarcabila este si stradania parintilor de a reduce numarul patimilor, enumerate de Evagrie cu sutele, la opt, apoi la trei si in sfarsit la o unitate: "iubirea de sine", "egoismul".
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "cine poseda egoismul poseda toate patimile". Aproape orice patima incearca sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte. Dar aceia cauta sa se apere, iar din aceasta aparare se naste o lupta, care adeseori nu se opreste la simpla aparare, ci merge la randul ei pana la tratarea celui dintai ca obiect.
Lacomia pantecelui si mandria reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista o conditionare stransa intre biologic si spiritual, un domeniu influentand pe celalalt atat in caderea, cat si in ridicarea omului.
Scriitorii ascetici socotesc ca, la cei mai tineri, lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. Caci ea pune in miscare pofta desfranarii si amandoua au nevoie de bani pentru a se satisface iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se intristeaza, precum daca vrea cineva sa i le rapeasca, sau sa le dobandeasca inaintea lui, se manie. La cei mai in varsta patima principala este mandria. De asemenea, slava desarta si mandria pot fi si ele un efect al lacomiei si al avutiei adunate.
Revenind la sistematizarea patimilor vom spune ca Sfantul Ioan Casian enumera opt ganduri ale rautatii: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, intristarea, lenea, slava desarta si mandria. Sau unindu-le pe ultimele doua, ajungem la cele sapte pacate de capetenie: lacomia, desfranarea, zgarcenia, mania, invidia, lenea si mandria.
Sfantul Ioan Teologul vorbeste de trei patimi, nascatoare a celorlalte, cu care il va ispiti diavolul si pe Mantuitorul pe muntele Carantaniei: iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire.
"Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (1 Ioan 2, 16). Virtutile cu care le neutralizeaza pe acestea orice crestin, si in mod deosebit calugarul, sunt: castitatea, saracia si ascultarea.
De fapt vom mai starui asupra faptului ca nu putem anihila patimile lasandu-le locul gol. ci inlocuindu-le cu virtutile contrare lor. Iar daca este sa reducem toate patimile la una singura, aceasta este iubirea de sine, egoismul. Pentru a ajunge la cauzele nascatoare de patimi si la modul in care acestea il inlantuiesc pe om, va trebui sa ne oprim, in treacat, la facultatile sufletului. in acest sens exista o diversitate de nuantari.
In general insa se considera ca sufletul, unul in esenta, are trei facultati principale: mintea sau ratiunea, ca potenta a tuturor actelor de cunoastere si cugetare; pofta sau sentimentul, ca potenta a tuturor dorintelor si poftirilor; potenta sau vointa irascibila a actelor de curaj, de barbatie, de manie buna sau rea.
Socotind ca cele doua puteri, sau facultati din urma se inrudesc intre ele, deosebindu-se de minte, s-ar putea spune ca sufletul are doua parti: partea rationala (mintea) si partea irationala (care cuprinde impreuna cu alte facultati vitale mania si pofta). Partea, sau puterea, rationala ar trebui sa conduca partea irationala.
Sfantul Ioan Damaschinul spune: "Trebuie sa se stie ca rationalul prin fire conduce irationalul. Puterile sufletului se impart in: putere rationala si putere irationala. Puterea irationala are doua parti: una care nu asculta de ratiune, adica nu se supune ratiunii, alta care asculta si se supune ratiunii. Partea neascultatoare si nesupusa ratiunii se imparte in facultatea vitala, care se numeste puls, facultatea seminala, adica de nastere si facultatea vegetativa, care se numeste si nutritiva. Acesteia din urma ii apartine si facultatea de crestere, care da forma corpurilor. Aceste facultati nu se conduc de ratiune, ci de natura. Partea care asculta si se supune ratiunii se imparte in manie si pofta. indeobste, partea irationala a sufletului se numeste pasionala si apetitiva. Trebuie sa se stie ca miscarea impulsiva apartine partii sufletului supusa ratiunii".
Unii parinti apun ca singura mintea este nemuritoare, mania si pofta functionand doar pana ce traieste omul. De si sufletul este simplu. Calist Catafygiotul considera sufletul ca fiind minte, ratiune si duh, dupa asemanarea Sfintei Treimi.
Posibilitate nasterii patimilor este data de existenta afectelor naturale (numite de Sfantul Maxim Marturisitorul patimi conforme firii). Patimile condamnabile si contrare firii sunt rezultatul miscarii neoranduite a afectelor. Nevoia de mancare, de bautura, de odihna, toate afecte (patimi conforme firii) pot fi puse in miscare impotriva firii.
In acest sens spune Evagrie ca s-au nascut cele doua patimi primordiale: nevoia fireasca de mancare pentru intretinerea vietii a dus, prin supralicitarea ei, la lacomie a pantecelui: iar fireasca comuniune trupeasca dintre barbat si femeie, necesara perpetuarii neamului omenesc, a dus la desfranare. "Caci raul, spune Sfantul Maxim, este abaterea lucrarii puterilor sadite in fire de la scopul lor". E drept ca. dupa acelasi sfant Parinte, inainte de cadere n-ar fi existat nici afectele nepacatoase.
Prabusirea in patimi incepe printr-o influenta a diavolului asupra mintii, in care seamana confuzie: "Nu, nu veti muri!, ii spune Sarpele femeii, dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul." (Facere 3, 4-5).
Mintea, ratiunea, fiind buimacita va scapa de sub control simtirea (inima), care devenind precumpanitoare, va atrage mintea in subordinea ei. Iar vointa, potenta irascibila, slabanogita din barbatia ei, va alerga in bratele placerii, fugind de durere. Partea irationala a sufletului va covarsi partea rationala.
Patimile reprezinta asadar o precumpanire a simturilor din om asupra spiritului. Mintea intra intr-un minus de activitate, abdica de la rolul ei conducator, iar pofta si mania trec peste marginile lor firesti. Acestea din urma, atrase de lumea vazuta si de farmecele ei. fac sa se rastoarne balanta dintre lucrarea mintii si a simturilor. in favorul lor. Prin simturi mintea isi poate urmari preocuparile ei de cunoastere spirituala, dar si pofta isi poate urmari dorintele ei.
Simtirea inteleasa ca pura perceptie a simturilor este in sine nevinovata si poate fi luata in serviciul mintii. Abia cand prin ea lucreaza pofta de placere, devine simtire in inteles pacatos.
Scrierile duhovnicesti ortodoxe dau, ca mod de starnire a patimilor, schema urmatoare: satana arunca in mintea noastra un gand de pacat, asa zisul atac, pe care-l putem numi si momeala. El este prima rasarire a gandului ca am putea savarsi o fapta pacatoasa, infatisandu-se mintii ca o simpla posibilitate. El inca nu e un pacat, pentru ca noi n-am luat deocamdata fata de el nici o atitudine. Uneori acest gand poate fi ca un foc ce se starneste dintr-o data.
Dupa gand, pana la fapta pacatoasa sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul enumera patru: atacul, insotirea, consimtirea si infaptuirea. Sfantul Ioan Damaschin numara sapte trepte: atacul, insotirea, patima, lupta, robirea, consimtirea, faptuirea. Decisiva este clipa in care ia atitudine cugetarea noastra. Daca alungam gandul din prima clipa, am scapat. Daca stam de vorba cu el, si ne indulcim din el, am inceput sa pacatuim. Caderea isi urmeaza drumul si daca ne insotim cu gandul pacatos, ajungem la fapta. De aceea in spiritualitatea ortodoxa are mare importanta paza mintii.
