Parintele Benedict Ghius - Despre insingurare si comuniune
Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12)
Si pe harta duhovniceasca a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altadata numai de calugari, au inceput a fi cunoscute si folosite de o lume mai larga. Bunurile spirituale agonisite cu migala, vieti de-a randul in incinta manastirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au inceput sa traiasca din ele si oamenii din lume.
Privind lucrurile mai aproape, ai impresia ca, asa cum dezlegarile la marile probleme de stiinta intai in laborator sunt descoperite si apoi incep sa circule prin lume, tot asa dezlegarile la marile probleme spirituale ale umanitatii intregi in aceste manastiri, in aceste minunate campuri de experienta spirituala, sunt descoperite, si abia dupa aceea pornesc sa circule, sa arda si sa rodeasca in lume.
Unul dintre aceste bunuri spirituale manastiresti, care astazi a inceput sa circule des prin lume, e bunul insingurarii; caci manastirile, daca sunt ceva, inainte de toate sunt cetati de insingurare.
Am ales sa meditam in ceasul de acum ce este bunul acesta al insingurarii; sa meditam, cu alte cuvinte, ce au dat lumii manastirile, dandu-i insingurarea?
Voi imparti ce am sa spun in trei momente:
I. Ce trebuie sa intelegem prin insingurare?
II. Cum au trait sfintii si pustnicii crestini insingurarea aceasta?
III. Ce infatisari a luat si ia insingurarea la oamenii din lume?
Asadar, mai intai, ce trebuie sa intelegem prin insingurare?
Iata, in adevar, oameni in toata firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toata viata, petrec pana la cincizeci de ani din existenta lor suspendati de un stalp, traiesc in pesteri zeci de ani, laolalta cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se fereca in lanturi pana la moarte, ba unii dintre ei se poarta ca sicum si-ar fi pierdut mintile; si toate acestea pentru ca i-a vrajit insingurarea. Sa fie oare insingurarea o simpla nascocire, rodul unei fantezii de nebuni?
Cu cat reflectez mai mult, cu atat mi se pare mai limpede ca insingurarea e oarecum in insasi fiinta starii noastre de oameni. Trecatori ca si lumea, cum stim ca suntem, si calatori spre tara invierii, e lucru de elementara intelepciune sa dam vremelniciei intreaga ei valoare de vremelnicie - se va vedea mai incolo in ce sens -, dar nimic mai mult; iar realitatilor cu adevarat vesnice, ce ne domina, tot pretul lor viu de vesnicie, si nimic mai putin. Trairea plina, intr-o existenta puternica a acestei intelepciuni, este, dupa cat pot intelege, adevarata indreptatire a insingurarii si forma ei de inceput: aceea de fundamentala optiune de nediscutat.
Exista, asadar, de la inceput, o desprindere barbateasca in lucrul insingurarii, dar nu fara izbutirea unui echilibru in insasi aceasta desprindere.
E drept, se poate cineva insingura de sila, resemnat si trist, consimtind la insingurare ca la un rau necesar. Dar te poti insingura cu drag, de buna voie, imbratisand insingurarea ca o dovada de iubire ce raspunde la daruirea Marii Iubiri ce te cheama. Ar fi o naivitate negresit sa se insele cineva asupra sangerarilor reale ce se cer la orice stadiu de insingurare, dar dragostea e samanta adevarata din care odrasleste floarea insingurarii. Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea-putere dumnezeiasca, mai tare ca moartea, singura in care sunt cu putinta jertfele si daruirile cele mai intregi.
Nu putem tagadui, fireste, maretia insingurarilor facute in cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru stiinta etc.; dar, cand aceste insingurari raman inchise fata de suprema insingurare, toata maretia lor ia figura primejdioasa a unei micsorari de sine si ciuntiri de care e bine sa ne putem (sti) libera, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevaratelor impliniri.
Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficientei, poate nu va dispretui acest semnificativ pasaj - scris de un mare sfant si mistic rasaritean, care spune cam acelasi lucru: Daca omul care-si subtiaza mintea, ca sa patrunda in tainele tuturor firilor, intru toata cunostinta, este bogat in pricepere si intelegere, intru toata cunostinta, dar are sufletul intinat de stricaciunea pacatului si din toata stradania lui nu a agonisit indemn catre implinirea cea mai de pe urma a sufletului sau ci, dimpotriva, i separe ca acolo unde sta e limanul izbavirii, se cuvine a sti ca lumea nu are pe nimeni mai de plans decat acesta. Fiindca inseamna ca numai pana la nadejdile marunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silintele lui intru necontenita cercetare a celor ale lumii.
Totul trebuie dus pana la capat. Nimic nu poate trece, in adevar, inaintea marii inflacarari, inaintea Marii Iubiri atottiitoare. E singura iubire cu care ne putem impaca total, si fara micsorare de noi insine. Si asta pentru ca, in fond, pentru Ea si dupa chipul Ei, suntem facuti. E singurul dialog in care ne aflam cresterea intreaga, neinselatoarea implinire.
In ce sta insingurarea pentru implinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire insasi: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa, si pe femeia sa si pe copiii sai, si pe fratii si surorile sale, ba inca si viata sa, nu poate sa fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neimblanzit comentariu: Cine va vrea sa-si mantuiasca (crute) sufletul sau, il va pierde. Iar cine isi va pierde sufletul sau pentru Mine, si-l va mantui (Luca 9, 24).
Omeneste vorbind, insingurarea, in aceste conditii, pare ceva de neinchipuit, de neajuns. Si totusi. Istoria tuturor sfinteniilor e numai "pierderi de suflet", de toate marimile si toate felurile, in cinstea acestui "pentru Mine", al Sfintei Iubiri. In ce priveste chipurile ei, insingurarea nu e mai putin stranie: a fi prezent in lume, fara a fi din lume (Ioan 17, 16), e desigur o paradoxala forma de insingurare. Dar iarasi cine poate sa spuna noianul de nume inscrise in "Cartea vietii", pe calea aceasta?
Ca insinguratul e un puternic al lumii, sub toate infatisarile ei, este, asadar, de netagaduit. intr-o vreme cand toata cultura si indeletnicirea oamenilor sunt intoarse spre aici, spre pamant, spre gatirea si pregatirea lui mai buna, mai justa, mai omeneasca, chemarea la insingurare are, prin urmare, toti sortii sa apara ca un strigat de nebunie, sau, cel putin, ca ceva foarte neactual.
La acest deznadajduitor impas sa se reduca oare toata problematica insingurarii?
Exista insa si o alta fata a lucrurilor, care merita sa fie tot atat de bine cunoscuta. Viata sihastrilor si a marilor insingurati nu sta in ura de oameni si de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui sa se cunoasca, intr-o egala masura, si iubirea, gingasia sihastrilor fata de fapturile lui Dumnezeu din lume; ca sa se vada ca ura lor reala fata de lume e altceva decat josnica ura a sufletelor de rand.
Si, fiindca pildele sunt mai lamuritoare, iata una din nesfarsitul lor sirag:
A fost intrebat un ucenic: Ce este inima milostiva? Si a raspuns awa: Adierea inimii omului pentru toata zidirea: pentru oameni si pasari si pentrujivini si pentru draci si pentru oricefaptura, incat la amintirea si la vederea lor curg ochilor lacrami. Din multa si puternica milostivire care le stapaneste inima si din prea marea lui impreuna-patimire, i se face inima mica si nu poate indura, auzi sau vedea vreo vatamare sau cat de mica stanjenim facandu-se fapturilor. Si pentru aceasta, atat pentru dobitoace cat si pentru vrajmasii adevarului si pentru cei ce-l vatama, el aduce rugaciuni in lacrimi, in tot ceasul, ca sa se pazeasca si sa se ierte lor (Sfantul Isaac Sirul). Iar awa Agaton zice: As fi voit sa aflu pe un bubos si sa iau trupul lui si sa-i dau lui trupul meu (Pateric).
Dragostea adevarata, respect, mila gingasa fata de faptura, pe de o parte, refuzul lumii, ura neimblanzita fata de lume, pe de alta. E, dupa cat se vede, antinomia clara, crucea vie din care traiesc marii insingurati. Si, intr-un fel, o adevarata enigma, omeneste de nedezlegat.
Dar, in insingurarea aceasta, nu suntem lasati numai la puterile noastre. Si iata de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai putin, refuzul categoric de a iubi si de a primi lumea, dupa felul ei de-a fi, lumesc si pacatos, ci, dimpotriva, intalnirea cu lumea in lumina sfintitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei in lumina lui Dumnezeu.
De ce acest refuz de a primi lumea, "dupa chipul lumii"? - se va zice. Fiindca lumea a invatat sa se iubeasca pe sine numai intru cat e trecatoare, intamplatoare, realitate a mortii si a pacatului.
Sihastrii nu puteau sa nu urasca aceasta lume. Pentru cardasia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu pacatul, au urat-o cu pasiune. Au iubit insa zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atata avant; si, sub pasii si ploaia rugaciunii lor, firea isi agonisea mult suspinata izbavire. Dar mai e ceva. Nici ura lor fata de pacatosenia lumii si nici dragostea lor de faptura n-ar fi capatat atata avant si putere, daca n-ar fi avut inaintea ochilor dumnezeiasca pilda a Domnului. Dumnezeu in pustiu si insingurare ii dezvaluie toata puterea ei de subjugare.
Ceva asemanator trebuie spus si in cazul de fata: pentru pricinile aratate, nu ne putem intelege deloc cu lumea decat prin Dumnezeu. Trebuie sa pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea insingurarii, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti.
Si acum, dupa ce am vazut si latura de ura si latura de dragoste cuprinse in lucrul insingurarii, ca si conditia ei de capetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea sa stim, desigur, in ce fel au trait sfintii insingurarea aceasta. Practic si omeneste, drumul insingurarii l-au deschis sfintii, oameni ca si noi. Si ei ne pot servi drept pilda. Pentru ca, daca chipurile insingurarii pot fi multe, intensitatea ei, inaltimea ei nu poate fi decat una: aceea a sfintilor.
E drept ca icoana vie a insingurarii e pilda vietii Domnului. A lasat o puternica intiparire in inimile noastre.
Ca om, Mantuitorul de toate S-a golit, de bunavoie, pana la ultima limita. Asijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pamantului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatalui nu L-au putut inlantui. El e numai adevarata sluga a slugilor si aceasta intelege El sa ramana: independent de toate, perfect, liber, generos, linistit si puternic.
Vorbind dupa modelul omenesc, ai zice ca fiecare smerire, fiecare despuiere de buna voie a Domnului, in loc sa insemneze o pogorare spre nimicnicie, o saracire, e dimpotriva ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multa libertate, o imbogatire. Dar e infricosatoare taina vietii Domnului si sub toate laturile ne depaseste.
Numai cand au venit sfintii, oameni ca noi, insingurarea a ajuns mai a noastra. Sunt pline cartile sihastrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de nopti intregi in rugaciuni, de meditatii si neinchipuite infranari, toate numai ca sa se poata rupe din lumea pacatului din jurul lor si de lumea din ei, sa-si ia zbor liber heruvimul launtric si sa guste, in blanda insingurare a linistii, bucuriile de negrait ale unirii sfinte. Dar ce n-au indurat sihastrii ca sa raspunda Marii Iubiri o data ce si-au dat seama ca acest raspuns coincide cu insasi suprema lor implinire ca oameni?
Desprinderii, cuprinsa in lucrul insingurarii, sihastrii ii zic departare si ura de lume, iar echilibrului in desprindere -izbutirea insingurarii - ii spun dragoste si liniste in Dumnezeu. Ca marea majoritate dintre ei au izbutit e lucru sigur; cateva destainuiri ar putea sa dea o ideea despre felul cum s-au insingurat ei: Ce este lumea? a intrebat un ucenic; si a raspuns Parintele: O desfranata este lumea; care ai pofta frumusetii ei trage pe toti care si-au intors privirea la dragostea ei. Numai cand cineva se va nevoi, mai inainte de moarte, a iesi din intunericul acestei lumi, afla toata amaraciunea ascunsa in dulceata ei. Drept aceea, atata vreme cat va fi ascuns in lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu numai pe urmasii ei, pe fiii ei, ii tine legati de ea, ci chiar si pe cei dornici de saracie, pe sihastri, si pe cei ce au rupt legaturile ei si s-au ridicat deodata deasupra ei.
Negresit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihastrii s-au desprins prin departarea in pustie, saracie, castitate, post si infranare. A mai ramas insa ceva: lumea pe care o purtau in ei; adica cugetarea la lume, slava desarta, mandria, lenea, osandirea, dispretuirea si celelalte care traiesc in inima si dupa fuga din lume.
Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor si deplina liberare launtrica, e o adevarata scara cu o larg-cuprinzatoare inlantuire de trepte, scara de la pamant la cer.
Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu se cade a petrece intru odihna mintii. Dar fara de saracie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gandurilor, iar fara de linistirea simtirilor nu va incerca pacea mintii. Asijderea, fara rabdarea in ispite nu va castiga cineva intelepciunea Duhului; si subtirimea cugetarii nu o va ajunge, fara citire cu durere. Fara de potolirea gandului, mintea nu poate pomi catre ascunse taine; si fara de nadejdea cea din credinta, sufletul nu poate pomi, cu indrazneala, impotriva ispitelor. Si iarasi, fara de luminoasa cunoastere a ceea ce este acoperamantul lui Dumnezeu, inima nu poate nazui spre Dansul, si fara infruptarea cu buna stiinta din patimile Hristosului, sufletul nu va avea impartasirea cu Dansul.
Mult se vor mira cei obisnuiti a crede ca rutina indobitocita este viata pustnicilor, citind aceasta podoaba de fina psihologie intru cercetarea cugetului la toate incheieturile lui:
Pune semn si intru tine mereu ia seama sa vezi care patimi au slabit si care s-au intarit; care din ele au pierit si s-au departat cu totul si care au inceput a tacea, nu din cauza departarii de prilejurile ispitei, ci din sanatatea sufletului tau; asijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, si nu din lipsa prilejurilor, si ia aminte de nu vezi cumva la launtrulputrejunii ranei tale, ca aprins a creste ca o came noua pacea sufletului. Din aceasta iti este cu putinta sa cunosti masura sufletului tau.
Dar acestei scari a insingurarii, pe care a privit-o lacob in vis, cine sa-i spuna toata felurimea liberului ei suis, si cum sa-i hotaram la amanunt toata necuprinderea desfasurarii?
In schimb, ii stim bine cele doua praguri.
Intaiul prag, pragul care patrunde in cer, se numeste iubire, fiindca Dumnezeu este Iubirea insasi, iar toata duhovniceasca dragoste si straduinta, de-a dreptul scoborand din ea, se sprijina pe pamant, de pragul milosteniei. Orice fapta de milostenie este, asadar, in sine, o impartasire aievea din Iubirea-Dumnezeu si o unire in sfanta dragoste:
Lucrarea cea cuprinzatoare a milei duce inlauntru, prin suflet, la impartasirea dumnezeirii. Alta cale nu este spre dragostea cea duhovniceasca - carepre chipul cel nevazut il sadeste in suflet - daca nu incepe cineva prin a fi milostiv. Iara miscarea aceasta, prin insingurare, suind de la pamant la cer si scoborand inapoi, impreuna cu ingerii, este rugaciunea. Nici o asceza nu poate rodi fara rugaciune, precum nici o rugaciune fara truda trupului si cainta inimii. Toata rugaciunea in care nu se osteneste trupul si nu se necajeste inima, drept lepadare se socoteste.
La capat, insingurarea si nepatimirea ei sfarsesc in extaz, in rapiri, in vedenia Domnului:
Si puterea aceasta a dulcetii lui Dumnezeu si infocarea dragostei Lui care arde in inima si mistuie toate patimile sufletului si trupului, o simte cineva cand in toate firile zidirii si in tot lucrul ce se intampla lui cugeta cu intelegere si face socotire duhovniceste. Atunci, printr-o multa buna stiinta si dumnezeiasca purtare de grija, incepe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire si deodata se imbata cu dansa ca si cu un vin. Si cu cat se nevoieste a vietui bine, si a se pazi si a lucra intru citire si intru rugaciuni, cu atat se imputerniceste si adeverita se face in el purtarea aceasta. Cu adevarat, cu adevarat, o fratilor, unuia ca acesta ise intampla uneori de nu-si mai aduce aminte ca poarta trup si nu mai cunoaste ca se afla in lumea aceasta.
Odata ajuns la aceasta treapta, iata ca pustnicului i se intampla un lucru neasteptat. in adevar, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu insingurata, de felul acesta, recastiga, in dragoste sfanta -prin Dumnezeu si de la Dumnezeu -, si pe oameni si intreaga faptura. Si lucrul acesta este foarte important:
Nu pot castiga, dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Cand cineva ar castiga dragostea, atunci acela, odata cu dragostea, cu insusi Dumnezeu se imbraca.
Dar semnul celor ce au ajuns la desavarsire, acesta este: daca ar fi dati, in fiecare zi, de nenumarate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satura.
Dar nu numai atat. In linistea insingurarii in Dumnezeu, ni se dezvaluie totodata si frumusetea, icoana dumnezeiasca din fapturi:
Cand te-ar umbri si pe tine puterea linistii, intai te intalnesti cu bucuria care fara de pricina iti stapaneste, cand si cand, sufletul, si-atunci ti se deschid ochii si descoperi taria zidirii lui Dumnezeu si frumusetea fapturilor, dar aceasta, dupa masura curatiei tale. Iar daca mintea ti-arfi intruna tintita intru vederea minunii acesteia, atunci si ziua si noaptea intruna ai fi intru uimirile cele slavite ale lui Dumnezeu.
In rezumat, predania pustniceasca a insingurarii e clara:
Daca la Dumnezeu nu ajungi decat prin dezlipirea totala de tot ce nu-i Dumnezeu, in fata Lui nu te gasesti insa niciodata singur si micsorat. In adevar, dupa ce ai renuntat pentru El la toate cate sunt, descoperi in El si prin El toate fiintele si lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fara nici o compensatie se schimba atunci in bucuria posedarii tuturor fara nici o lipsa, dupa modelul lui Dumnezeu insusi. (Maurice Blondel)
La stadiul acesta, omul e cu adevarat, asa cum zice Evagrie Ponticul (Cuvant despre rugaciune, cap. 124, Filocalia, vol. I): Dezlipit de toate, dar si unit cu toate.
Ar spune unii, poate, ca insingurata dragoste a sihastrilor pentru fapturi e - cu tot focul ei de netagaduit - indreptata mai mult spre latura spirituala, contemplativa, a creatiei. Ca aceasta e lumea si specialitatea lor. Dar nu este asa. in felul lor, Parintii n-au fost numai contemplativi, ci erau si oameni de actiune. Asa incat, prin insingurare, ei ne-au daruit, iubind, mai mult; in realitate, ei ne-au daruit o cheie a unor bogatii nebanuite, o atitudine fundamentala, un principiu al multor aplicatii viitoare, pe care inca nu le intrezarim.
Spus pe scurt, in insingurare, ei ne-au daruit insusi secretul dezlegarii uneia din cele mai fundamentale probleme universal-crestinesti, si anume secretul problemei: cum sa fii prezent in lumea aceasta, cu actiunea ta, fara sa fii din lume.
Cu simtul lor adanc si lucid, marii insingurati au vazut clar, in adevar, ca un singur lucru au de facut: o angajare totala si definitiva in ordinea lui Dumnezeu. Si au facut lucrul acesta cu toata vointa lor de uriasi nebanuiti.
Nimeni nu i-a facut sa sovaiasca, nici o lepadare nu i-a costat prea mult, nici o sfasiere proprie nu i-a induiosat; era in joc implinirea inchipuirii lui Dumnezeu din insasi inima lor si pentru aceasta nici o stradanie nu a fost prea grea, nici o jertfa prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, pacatos si parelnic unitara, de fapt sparta din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiasca a lumii si s-au integrat vanjos, necurmat si exclusiv in adevarata si unica randuiala a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: linistea, in despuierea cu totul de lume si in dragostea aprinsa de Dumnezeu, de la Care si prin Care au primit inapoi si faptura in dragoste si in slujire. In ei frumusetea lui Dumnezeu a biruit frumusetea lumii, infratind si intregind totul. Stiu, vom muri, dar cata splendoare (Daniel Turcea). Dar ce infatisari ia insingurarea la oamenii din lume, in lumea mirenilor?
Insingurarea nu este buna pentru toata lumea, numai in chip teoretic. Exista o predanie a insingurarii chiar in lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespartite in mireni si monahi, si care in insingurarea lor de paganitate aveau constiinta ca ceea ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in mijlocul lumii (Epistola catre Diognet), si pana la crestinii insingurati de azi, pierduti in necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie sa fii duhovnic ca sa-i descoperi, aceasta predanie a insingurarii staruie vie.
Exista in predania rasariteana un amanunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul insingurarii. In tot omul, pentru marii insingurati ai rasaritului, e intrupat un inger, un heruvim in devenire.
E probabil ca, sub lumina cuvantului ca dupa inviere veti fi ca ingerii lui Dumnezeu, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din noi - in trairea rasariteana a sfintilor - a luat figura mai dinamica a unui inger in devenire intrupat in fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a ramas si ramane caracteristic predaniei rasaritene. Il regasim covarsitor ilustrat in acest lucrator poem al insingurarii care este imnul Heruvimilor din obsteasca noastra Sfanta Liturghie: Noi care inchipuim cu taina pe Heruvimi si facatoarei de viata Treimi cantare intreit sfanta aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam, ca sa primim pe imparatul tuturor inconjurat de cetele ingeresti. Aliluia.
Nu ne inselam asupra neinchipuitelor greutati. A vorbi de insingurare unor fapturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decat niste bieti oameni, vanati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrajile si miturile lumii, traind cu aceleasi doboratoare slabiciuni si mizerii in plin vartejul unei vieti intoarsa toata spre pamant, agitata de toate duhurile si sfasiata de nebanuite incurcaturi, patimi si avanturi de tot felul, vecuind - cu un cuvant - intr-o lume in care totul pare sistematic organizat ca sa-i goneasca pe oameni afara din ei insisi si impotriva lor - a vorbi de insingurare in aceste conditii pare, la prima vedere, ca vrei sa faci razboi cu imposibilitatea. Intelegem ca nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, sa se reculeaga, sa se insingureze pentru a se reimprospata din fantanile cele adanci ale Existentei, a se regasi in Dumnezeu si a se reintegra in ordinea Lui. Dar unde altfel va gasi omul curajul sa se vada asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neinchipuit, faptele ne arata ca, printr-o surprinzatoare iconomie, este realizabil.
Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai haotice complicatii.
Cu o trezie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata i de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh care da bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului - acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume - sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit si izbutesc insingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducatori de popoare.
Sunt mii si mii formele pe care le poate lua efortul insingurarii la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitand, cu duhul si cat este cu putinta unui mirean, modelul sihastrilor. Ma gandesc, indeosebi, la acel stralucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune ca-sub grijile domniei-traia rugaciunea isihasta, rugaciunea mintii. De altfel, dupa pravile, aceasta este calea imparateasca a trairii ortodoxe. Altii isi calesc duhul insingurarii evadand, la vreme potrivita, in locuri de meditare, rugaciune si sihastrie. Unii au dobandit-o fulgerator. Altii au agonisit-o mult mai anevoie. Greutatea cea mare e, inainte de toate, intoarcerea catre tine insuti, regasirea, intalnirea - desigur printr-un necurmat lant de convertiri intime, de razboi si cearta cu tine - a launtrului tau cel adevarat, personal original, al launtrului tau cel din fire, aplecat spre Sfanta Randuiala, cel de sub coplesitorul invelis de imprumuturi, influente, psihoze si exasperari de tot felul, sub care ne mascam. Aceasta regasire e semnalul incordarii si cuceririi tale cu tot adancul fiintei tale pentru Ordine; si sfortarea aceasta de cinstita si sincera inradacinare in ordinea dumnezeiasca se continua si ramane aprinsa in adancul vietii tale sufletesti, ca o rezerva permanenta intr-o zona de ascunsa dar vie putere de a te desparti de toate iara sovaire - ori de cate ori se cere - pentru adevarul Domnului si voia Lui. Negresit, pentru ca orice insingurare e un fapt absolut original, cel mai personal si cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune ca formele insingurarii sunt tot atatea cati oameni sunt. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, doua elemente domina si aici, ca pretutindenea in insingurare: o sfortare de cat mai adevarata desprindere, liberare, de lumea din jur si din noi, si iarasi o sfortare de a spori in linistea cea imparateasca, in impacarea cu noi si cu Dumnezeu, in echilibrul viu izbutit prin aceasta desprindere.
Si totusi, problema insingurarii cuprinde extensiuni de o mare actualitate. E un fapt banal ca toata iubirea oamenilor este intoarsa azi numai spre rosturi pamantesti. Am aratat insa ca aceasta preocupare, pana la un punct, poate fi transfigurata si ea, poate avea un inteles, nu numai potrivnic, dar si pe linia insasi a drumului nostru cel duhovnicesc.
Nebanuit si ciudat, in adevar, e destinul insingurarii: daca pilda Mantuitorului pe Carantania (muntele ispitirii - n.n) si desele Lui insingurari o pun in lumina, totusi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc la amanunt lucrarea si o incetatenesc de-a binelea printre oameni; si iata astazi asteptam peste tot roadele evanghelice ale insingurarii. Pe toate fronturile vietii ne trebuie astazi oameni cu rezerve de insingurare. Vreau sa spun: oameni cu rezerve de intelegere, de dragoste, de rugaciune, de curatire de pacat si de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu si devotati, luminati si intariti cu puteri de slujire, in Duhul lui Dumnezeu, in numele Lui si dupa principiile Lui; oameni, intr-un cuvant, care nu numai la scoala lumii, ci si la scoala lui Dumnezeu au invatat sa indrageasca si sa slujeasca valorile vietii.
Mestesugul instrainarii, iata in adevar vinul care veseleste de-a pururi inima omului. Si fericit este cel ce bea din acest vin.Din el au baut desfranatii si s-au rusinat si pacatosii au baut si au uitat caile poticnirilor; au baut betivii si au inceput sa posteasca; au baut bogatii si au indragit saracia; au baut saracii si s-au imbogatit in nadejde; au baut cei bolnavi si s-au facut sanatosi; au baut cei muncitori si simpli si s-au facut intelepti.
Fara indoiala, lucrul pare astazi aproape cu neputinta. Dar viitorul e - cu siguranta - al acestei intelegeri. Vremurile mari ce strabatem gem de toate fagaduintele si Pronia le are pe ale Sale, uimitoare si neasteptate: inca de pe acum sunt semne ca duhul ne apropie de pragul Sfintei insingurari, care ne va face generosi si darnici de noi insine si ne va scapa de greutatea de a ne purta sterpi in spinare numai pe noi insine, integrandu-ne in plinatate.
Pentru bucuria acestor ganduri, fie-mi ingaduit sa marturisesc simtamantul de adanca emotie pe care l-am incercat, descoperind ca Biserica noastra a facut de mult o stransa apropiere intre Nasterea Domnului si gandul insingurarii. in adevar, preamarind taina intruparii, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, canta:
Vazand nastere straina, sa ne instrainam din lume, mutandu-ne mintea la cer; ca pentru aceasta Dumnezeu cel Preainalt pe pamant S-a aratat om plecat, vrand sa traga la inaltime pe cei ce striga Lui: Aliluia.
E atat de bogat in atatea invataminte adanci praznicul Nasterii Domnului! Dar cine ar fi banuit ca este si praznicul insingurarii? Fara sa vrei iti vin in minte cuvintele evanghelistului: intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit; in lume era si lumea printr-insul s-ajacut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10-11).
Si cu toate acestea, insingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotriva, ea a inceput prin intrupare, prin luare adica de bunavoie pe umerii Sai a poverii tuturor problemelor vietii si fiintei omenesti si a sfarsit, in restaurare, in transfigurarea lor, in inviere. E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevarat lumea si nimeni n-a facut mai mult bine oamenilor, decat insinguratul Acesta, Care este insusi Fiul lui Dumnezeu, facut om.
Sa invatam la scoala Lui datoriile insingurarii.
Am aflat in scrisul unui om de rugaciune aceasta apostrofa a evlaviei luminate:
M-am saturat, Doamne, vorbindu-Ti intruna de mine, ca si cum numai eu as fi vrednic de luat in seama, ca si cand eu as fi, si nu Tu, Alfa si Omega. Graieste-mi, Doamne, de Tine, caci asta-mi da odihna. Arata-mi ce simti Tu, ce planuiesti Tu, ce astepti Tu de la noi!
