Nu se poate pocai cineva, fara linistire; nici nu poate atinge in vreun fel oarecare curatia, fara retragere; si nu se poate invrednici de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui pana ce se afla in convorbire cu oamenii si ii vede pe ei.
De aceea, cei ce si-au facut o grija din a se pocai de greselile lor, a se curati de patimi si a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu si de vederea Lui - care este capatul de drum si tinta celor ce petrec dupa Dumnezeu, si arvuna, ca sa zic asa, a mostenirii vesnice a lui Dumnezeu urmaresc cu toata sarguinta linistirea si socotesc drept lucrul cel mai folositor sa seretraga si sa ocoleasca pe oameni, cu toata simtirea sufletului.
Inceputul lor in viata de linistire este plansul, ocararea si dispretuirea de sine, pentru care, spre a le face in chip cat mai curat, iau asupra lor privegherile, starea in picioare, infranarea si osteneala trupeasca, al caror sfarsit deobste este raul de lacrimi ce porneste din ochii celor ce cugeta cele smerite intru frangerea inimii. Caci precum in cei ce tind spre curatie si o dobandesc prin fapte, sfarsitul este pacea din partea gandurilor, asa in aceia sfarsitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.
Iar de aici incepe mintea, in chip firesc, sa patrunda in firile lucrurilor si sa vada maiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, sa prinda si sa contemple intelesul dumnezeiesc al puterii, al intelepciunii, al slavei, al bunatatii si al celorlalte cate sunt in Duhul lui Dumnezeu. Ea patrunde totodata in tainele Scripturii, gusta bunatatile mai presus de fire, se bucura de frumusetile mai presus de lume si se face incapere a iubirii lui Dumnezeu. Si asa e cuprinsa de dor, se bucura si se veseleste, alergand spre capatul din urma al virtutilor, spre dragostea Facatorului a toate!
Nu mai patimeste si nu se mai teme de nici o ratacire prin cele de aici, desi are de suferit unele lunecari si porniri pacatoase si miscari necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbacioasa. Dar din acestea trebuie sa se reculeaga, departind de la ea orice descurajare.
Mintea acestora, inaripindu-se cu nadejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboara spre cele dumnezeiesti, indeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugaciunea si cu celelalte nevointe pomenite, si se desfata cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atata cat ii este cu putinta. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici infatisare, nici altceva peste tot, ca sa graim pe scurt, afara de lacrimi, de pace dinspre ganduri si de dragostea lui Dumnezeu. Caci prin acestea se pastreaza si neimprastierea mintii si se daruieste si mantuirea sufletului. Caci sta de veghe cumpatarea si se roaga in Hristos Iisus, Domnul nostru.
Sezand in chilia ta, mintea ta sa aiba indraznire catre Dumnezeu intru smerenie: smerenia pricinuita de nevrednicia si de nimicnicia ta; indraznirea, pentru dragostea nemicsorata a lui Dumnezeu si pentru netinerea minte a raului de catre El. Si sufletul e ridicat la cinste inaintea lui Dumnezeu, cand, macar ca se recunoaste pacatos, totusi indrazneste in iubirea de oameni a lui Dumnezeu si se socoteste atarnat de El.
De aceea porunceste si Sfantul Pavel, zicand: "Sa ne apropiem cu indraznire de tronul harului" (Evrei). Caci indraznirea catre Dumnezeu este un fel de ochi al rugaciunii, sau o aripa, sau o atarnare minunata. Nu are indraznire cineva, cand socoteste ca ar fi bun - sa nu fie!, fugi de acest gand - ci cand zboara spre nadejdea dumnezeiasca, inaripat de gandul negraitei iubiri a lui Dumnezeu si al uitarii raului de catre El. Roaga-te, deci, cu indrazneala in cuget smerit, hranit de nadejdi bune in Dumnezeu, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis.
Trebuie sa cauti pururea cu grija cele ce potolesc trupul si izbavesc mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mancarea masurata, bautura usoara, somnul scurt, starea in picioare dupa putere, plecarea genunchilor pe cat se poate, intr-o infatisare de smerenie, haina neluata in seama, cuvant putin, cat e de trebuinta, culcarea pe jos, si toate celelalte cate imblanzesc in parte trupul.
Iar deodata cu acestea trebuie sa te indeletnicesti cu toate cate trezesc mintea si ajuta la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi si a sfintilor talcuitori ai ei, dar si aceasta cu masura; psalmodierea cu patrunderea intelesului; cugetarea la cele spuse in Scripturi si la minunile vazute in zidire; rugaciunea cu gura pana ce sfantul har al Duhului o va misca in chip simtit din inima; caci atunci e alta sarbatoare si timpul altei praznuiri, negraita din gura, ci lucrata in inima prin Duhul.
Iar pana atunci indeletniceste-te cu cele spuse asa: pleaca-ti genunchiul de cate ori poti si roaga-te, sezand asa; ingreunandu-te de rugaciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urma iarasi revino la rugaciune. Si ingreunandu-te iarasi de ea, ridica-te la putina cantare; si apoi revino din nou la rugaciune. Si iarasi ingreunandu-te, intoarce-te la indeletnicirea mai inainte pomenita, cu masura; si apoi iarasi daruieste-te rugaciunii.
Foloseste-te putin si de un lucru de mana, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfintii Parinti. Dar pururea, in toata lucrarea ta cea dupa Dumnezeu, de dimineata pana diminea ta, sa stea la locul de frunte rugaciunea. Toate celelalte indeletniciri sa fie folosite, cum s-a zis, din pricina ingreunarii la rugaciune. Iar cand vine mila in sunet si harul Duhului face sa tasneasca din inima rugaciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea sa se indeletniceasca numai cu rugaciunea si cu vederea, desfacandu-se pe sine de toate si desfatandu-se numai cu rugaciunea si cu vederea in raiul dragostei dumnezeiesti.
Rugaciunea e slujba adusa lui Dumnezeu si deci sarbatoare. Sunt trei notiuni legate intre ele. E sarbatoare, pentru ca e oprire de la lucrurile lumii si ocupare cu cele dumnezeiesti, care e propriu-zis o odihna in ele si bucurie si lumina. Dar cea mai deplina sarbatoare e rugaciunea care se face in inima si e lucrata acolo de Duhul Sfant. Caci atunci nu mai e nici grija rostirii cuvintelor randuite, iar experienta lui Dumnezeu e mai puternica.
Rugaciunea are stapanire asupra tuturor faptelor bune; ea naste lacrima pocaintei; ajuta cu putere la pacea din partea gandurilor, indemnand ca singur Dumnezeu sa fie socotit pacea desavarsita; ea e maica dragostei de Dumnezeu; singura ea curateste puterea cugetatoare a sufletului, in tiparind in ea pe Dumnezeu, Cel ce pricinuieste si curatia ingerilor; indrepteaza puterea poftitoare a sunetului spre Dumnezeu intru curatie, caci alipindu-se de Dumnezeu si stand de vorba cu El, care e prin fire Binele si Frumosul nesfarsit si mai presus de fire, leaga toata pofta de El; iar mania, intr-atata o imblanzeste, incat omul cade si se roaga lui Dumnezeu, iar sunetul se smereste prin caderea la El; caci nimenea, rugandu-se, nu poarta un cuget nesmerit si manios.
De aceea, scurt vorbind, cuvioasa rugaciune curateste si indrepteaza toate puterile sufletului si toate lucrarile faptuitoare si intelegatoare; si mai ales isi alipeste vederea de Dumnezeu si, ca urmare, de dragostea dumnezeiasca, intr-o petrecere si vietuire linistita, potrivit cu cele spuse mai inainte. Iar gandul tau, intorcandu-se inauntru tau, sa cugete si sa priveasca la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugandu-se netulburat de rasuflarea pe nas. Si sa ramana cat mai mult acolo. Caci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe si necontenite, desfiinteaza robia mintii, pricinuieste pacea intelegatoare a sunetului, prilejuieste rugaciunea si lucreaza impreuna cu Dumnezeu la aflarea rugaciunii inimii prin harul Duhului de viata facator, in Hristos Iisus, Domnul nostru.
Trebuie sa stii, vazatorule, care vezi lucrurile de taina si te desfatezi de Dumnezeu e prin fire Binele mai presus de fire. Nu e un Bine supus unor legi ale naturii.
Ci e desavarsit liber de acestea si deci neingustat de nici o lege. E bun propriu-zis, adica e bun pentru ca vrea, dar in acelasi timp aceasta tine de firea Lui. Libertatea si firea sunt la El unul si acelasi lucru; libertatea aceasta nu poate fi si rea, pentru ca n-ar mai fi o libertate deplina. Raul exercita totdeauna o sila asupra celui rau. Tot ce e creat esupus unor legi, in ultima analiza macar legii dumnezeiesti. Pentru ca nimic din cele create, nu-si este propria lege a existentei sale. Numai in comuniune cu Dumnezeu faptura rationala e complet libera. Pofta acestei fapturi e indreptata spre bine, dar Binele adevarat si deplin e Dumnezeu.
Luminarea dumnezeiasca ramane rezervata numai treptei duhovnicesti celei mai inalte. Dar si celor ajunsi la ea li se recomanda o anumita rezerva in acceptarea ei. Am avea deci mai intai un apofatism ca simtire a lui Dumnezeu care nu e vazut, si apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta inseamna ca rugaciunea in inima e o rugaciune patrunsa de o mare simtire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacate, parca ii strange celui ce se roaga inima si stoarce din ea lacrimi.
Gandul adunat in inima intensifica aceasta simtire de durere a inimii, caci prin el subiectul lui e chinuit intens de pacatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugeta cu toata simtirea numai la pacatele sale. Dar cugetarea la pacatele sale trebuie sa fie asociata si cu dragostea de Dumnezeu cel milostiv, cu induiosarea provocata de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simtirii inimii, a inmuierii ei, la prefacerea ei in izvor de lacrimi.
Precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot asa si ele sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plansul si lacrimile. Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca amandoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne castiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea harazita de ea. Plansul are ca izvor frica de Dumnezeu si intristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiasca si pe Dumnezeu. Cel dintai nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult si mai presus de fire. Cel dintai este al incepatorilor, cele de al doilea, ale celor ajunsi la desavarsire prin har.
Aici se face deosebire intre plans, sau tanguire, care e produs mai mult de gandul la pacate, si intre lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea doua nu sunt totusi total separate. In lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uita de pacatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar in plansul pentru pacate nu lipseste total increderea in mila iertatoare a lui Dumnezeu.
Inainte s-a vorbit totusi de introducerea unui gand in inima. Dar acela a fost gandul la pacate, sau la mila lui Dumnezeu. Gandurile care nu trebuie introduse in inima sunt gandurile la lucrurile din afara, trebuincioase hranei, placerilor, ganduri de slava, gandurile grijilor. Acestea tin mintea in afara. Gandul la pacate si la Dumnezeu o ajuta sa intre si sa ramana inauntru, in inima, si langa Dumnezeu.
Cinci sunt lucrarile linistii: rugaciunea, sau pomenirea neincetata a lui Iisus, introdusa prin respiratie in inima, fara nici un fel de gand, ceea ce se izbuteste prin infranarea deobste a pantecelui, a somnului si a celorlalte simturi, inauntru chiliei, cu ajutorul smereniei. Apoi putina cantare si citire din Dumnezeiestile Evanghelii si din Sfintii Parinti si din capetele despre rugaciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie si Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte si la cele asemenea; in sfarsit, putin lucru de mana. Si iarasi trebuie sa se faca intoarcerea la rugaciune, chiar daca lucrul acesta cere o oarecare silire, pana ce mintea se va obisnui sa lepede imprastierea de la sine prin gandul la Domnul si prin neincetata consimtire cu osteneala inimii.
Aceasta e lucrarea monahilor incepatori care voiesc sa se linisteasca. Deci, unul ca acesta trebuie sa nu iasa des din chilie, sa se fereasca de orice convorbire si privire, afara de cazul unei mari trebuinte. Dar, si atunci, sa o faca cu luare aminte, cu paza si cat mai rar. Pentru ca nu numai incepatorilor, ci si celor ce-au inaintat, unele ca acestea le pricinuiesc imprastiere.
Rugaciunea aceasta facuta cu luare aminte, fara gandul la ceva, prin cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" inalta mintea in chip nematerial si cu totul negrait spre insusi Domnul cel pomenit, iar prin: "miluieste-ma pe mine", o face sa se intoarca la ea insasi, nesuferind sa nu se roage pentru sine. Dar cel ce a inaintat in dragoste, se indreapta prin experienta numai spre Domnul, pentru ca a luat incredintare despre lucrul al doilea (despre iertare).
De aceea, Parintii nu ne predau totdeauna rugaciunea intreaga, ci unul intreaga, cum e Gura de Aur, altul pe "Domnul Iisus", ca Pavel, care a adaugat: "in Duhul Sfant" (1 Cor. 12, 3), vorbind de rugaciunea din timpul cand inima primeste lucrarea Duhului Sfant, prin care se si roaga; aceasta e rugaciunea celor ce au inaintat, desi inca nu pana la desavarsire, care este iluminarea. Iar Sfantul Ioan Scararul zice: "Loveste pe vrajmas cu numele lui Iisus" si: "Pomenirea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta", si nu mai adauga nimic. Dar e ingaduit si incepatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori sa se roage in minte cu o parte a ei. Sa nu schimbe insa des felul rugaciunii, ca sa nu patimeasca o imprastiere prin aceasta.
Staruind in metoda amintita a rugaciunii curate, chiar daca nu in chip curat, din pricina inchipuirilor cu care este obisnuit si a gandurilor ce i se fac piedica, cel ce se nevoieste ajunge la obisnuinta de a se ruga nesilit, de a starui cu mintea in inima si de a nu o introduce in chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urma sa sara indata de acolo, ci sa staruiasca acolo si sa se roage de la sine.
Aceasta este si se numeste rugaciunea inimii. Ei ii premerge o anumita caldura in inima, care izgoneste gandurile ce impiedica rugaciunea curata amintita sa se implineasca in chip desavarsit. Si, asa staruind mintea se roaga neimpiedicat in inima. Iar intr-o astfel de caldura si rugaciune, dragostea fata de Domnul Iisus cel pomenit se naste in inima in asa fel incat incep sa curga din ea din belsug si lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit.
Deci pentru a se invrednici cineva de acestea si de toate cele de dupa ele, pe care nu e vremea sa le spunem acum, trebuie sa se sarguiasca, cum s-a zis, sa aiba frica lui Dumnezeu inaintea ochilor, impreuna cu pomenirea lui Iisus inauntru inimii si nu simplu in afara. In felul acesta se departeaza usor nu numai de la faptele cele rele, ci si de la gandurile patimilor si sporeste pana acolo incat se umple de incredintarea dragostei lui Dumnezeu fata de sine.
Dar, sa nu caute el insusi sa vada aratarea Lui, ca sa nu primeasca pe cel ce, fiind intuneric, se preface a fi lumina. Iar cand, fara sa caute mintea vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa nu o lepede, ci sa intrebe pe cel ce are putere sa invete, si sa afle astfel adevarul. Si daca afla pe cineva care sa-l invete, nu numai dupa cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptura, ci fiindca a patimit in chip fericit si el insusi iluminarea, sa dea multumire lui Dumnezeu.
Daca nu, e mai bine sa nu o primeasca, ci sa alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am invatat si in privinta aceasta cu fapta de la Parinti, chiar daca in unele scrieri ale lor arata semnele luminii amagitoare si neamagitoare.
Dar precum toate cele spuse inainte le-ai auzit prin glas viu, asa si despre aceasta vei auzi la vreme potrivita. Caci acum nu e vremea potrivita. Acum trebuie sa afli, mai degraba, impreuna cu altele si inainte de altele, aceasta: ca precum cel ce voieste sa invete a sageta, nu intinde arcul fara un semn, asa cel ce vrea sa invete a se linisti, sa aiba ca semn blandetea necontenita a inimii, netulburand si netulburandu-se niciodata pentru nimic, afara de cazul cand e vorba de dreapta credinta, iar aceasta o poate face usor, departandu-se de la toate si tacand cat mai mult.
Si daca se intampla vreodata sa nu faca asa, sa se caiasca indata si sa se ocarasca pe sine, iar pentru viitor sa ia aminte, ca sa cheme in liniste si in constiinta curata pe Iisus, punandu-L ca inceput, cum am zis inainte. Iar inaintand pe cale, sa aiba harul dumnezeiesc odihnindu-se in suflet si nu numai asa, ci si odihnindu-i sufletul in chip desavarsit de dracii si de patimile care-l suparau inainte, si veselindu-i-l cu o veselie negraita. Caci, chiar daca il supara iarasi, nu-l mai inraiuresc, fiindca nu mai e in tovarasia lor si nu mai doreste placerea de la ei. Fiindca toata dorinta unuia ca acesta s-a indreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Sau. Mai este el razboit prin ingaduinta, dar nu prin parasire. Pentru ce?
Ca sa nu se inalte mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, razboit, sa tina in el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai ca invinge pe vrajmasii falosi, ci se si invredniceste de daruri mereu mai mari.
Fie ca sa ne invrednicim si noi de acestea din partea lui Hristos, Care s-a smerit pe Sine pentru noi si Care daruieste celor smeriti harul Sau cu imbelsugare, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!
