Monahismul este cea mai mareata cultura pe Pamant, lupta impotriva patimilor si viata inaintea Fetei lui Dumnezeu. Experienta picturii, ca descoperire a frumusetii launtrice. Despre Liturghie. Despre robia pacatului. Viata fara de pacat, prin nevointa. Poruncile lui Hristos scot la iveala pacatul. "Imposibilitatea" poruncilor lui Hristos. Despre nevointa mintii: tot gandul care nu este dupa Evanghelie este pacat. Cum sa ne luptam cu gandurile.
Obisnuinta de a trai in Dumnezeu iti da putinta de a trai ca si cum ai fi mereu inconjurat de un ocean nemarginit si netarmurit. Iata "sfera" duhovniceasca; iar ea se prezinta cu adevarat ca atare, unde nu este nici tron, ca un "loc" unde totul este ca si cum ar fi si inceput, si sfarsit, si mijloc. Iar cand trebuie sa vorbim despre viata noastra e nevoie oarecum sa ingustam toate orizonturile si sa ne oprim atentia doar asupra unor aspecte ale ei.
In, iertati-ma, viata mea monastica destul de lunga, m-am intalnit cu multi reprezentanti nerozi si chiar prosti ai monahismului. Monahismul este o cultura care, dupa adanca mea convingere, nu isi are egal in lumea aceasta! Cu toate acestea, nu curand ajunge omul in starea de a-i vedea frumusetea "si adancul, si inaltimea," precum spune apostolul Pavel; in starea despre care marele si genialul poet, carturarul si nevoitorul, Cuviosul Ioan Damaschin, a spus: Chipul slavei tale celei negraite sant, macar de si port ranele gresalelor. Ia ganditi-va: Ca sa rosteasca astfel de cuvinte in prezenta lui Dumnezeu insusi, si sa spuna lui Dumnezeu, "Eu sant chipul maretei Tale slave," ce stari de rugaciune, ce stari de cercetare a Luminii Nezidite trebuie sa fi premers unei astfel de rostiri poetice! Si cand i se da a vedea aceasta frumusete, atunci omului i se fac cunoscute suferinte pe care lumea nu le cunoaste.
Daca a vazut monahul slava cea negraita a lui Dumnezeu, el se vede inconjurat de patimi josnice, neinsemnate - o viata intunecata, departe de Lumina Dumnezeiasca. Atuncea, acelasi cuvant al lui Ioan Damaschin zice: Plang si ma tanguiesc cand imi amintesc de moarte. Acesta este plansul pentru moarte - monstruoasa moarte care a lovit omenirea. Iar cela ce a vazut slava cea negraita, cand vede cele fara de slava, cele de moarte ale noastre, plange si se tanguieste.
Vorbesc astazi despre acestea pentru ca prea adesea in viata mea monastica mi-a fost dat sa aud uracioase expresii in legatura cu monahismul, chiar din partea celor ce vietuiesc in obstea noastra bisericeasca, din partea celor ce nu au cunoscut in aceeasi masura ca si Cuviosul Theodor Studitul ca monahicescul chip al vietii este ultimul si cel mai inalt har... Ca vorba este despre viata necontenit inaintea Fetei Dumnezeului celui Mare si Sfant, acolo unde unii cred ca viata monahala este o viata neroada si nefolositoare lumii... Da, nefolositoare lumii, cand e vorba de hrana pentru porci! Monahismul "gateste mancare" pentru ingeri, insa, precum mi-a aratat experienta, noi trebuie sa incepem cu abc-ul. Iar mai apoi Dumnezeu da contemplarea celei mai inalte frumuseti si a slavei negraite, pana in ultimele ei trepte. Aceasta contemplare nu provine din nevointa noastra. Multi cred ca monahismul este numai pentru multci analfabeti si femei sarace - drojdia lumii. Iertati-ma ca ma exprim astazi asa de grosolan si de taios, dar spun acestea pe temeiul experientei mele.
Cand eram pictor si tanjeam catre adevarata arta -arta ce transcende lumea vazuta, si presimte alta lume, cea intelegatoare, cea nevazuta cu ochii - incordarea devenise neintrerupta si ziua si noaptea. Atunci fiecare cuvant, fiecare gand, fiecare miscare a omului vorbeste despre prezenta lui Dumnezeu. Cei ce traiesc in afara lui Dumnezeu nu pot contempla acea frumusete. La drept vorbind, cu mare putere se contempleaza frumusetea aceea, cand se pogoara peste noi Lumina cea Nezidita a lui Dumnezeu.
Daca v-am spus cele cateva cuvinte de mai sus, ma intorc totusi la felul cum trec zilele noastre. Din starea patimasa in care ne nastem, noua ne revine a trece in starea omului asa cum l-a gandit Dumnezeu inainte sa zideasca lumea. Cu toate acestea, realitatea vietii noastre face ca necontenit sa ne vedem atacati de tot felul de patimi.
Viata monahala este viata intelegatoare. Sub lucrarea harului lui Dumnezeu, mintea omului se curata si devine purtatoare a celor mai inalte viziuni, si insasi se numeste minte inalta. Si aceasta minte inalta, la monahi este in neincetata lucrare. Una din cele mai dese aratari, atunci cand traim vederea mintii, este savarsirea Liturghiei: Cum este cu putinta ca o bucata de paine, coapta prin munca omului si adusa la altar, sa devina Trupul insusi Dumnezeului Iisus Hristos? Noi credem ca atunci cand chemam pe Tatal ca sa trimita Duhul Sfant peste Darurile inainte-puse, chemarea acestor Nume si asteptarea plina de rugaciune catre Dumnezeu se preschimba intr-un eveniment de ordin duhovnicesc. Si Painea cea vazuta, fara sa-si schimbe fenomenologic substanta cea vizibila cu ochii, devine fiintial o cu totul alta realitate. Noi, bineinteles, primim Trupul si Sangele lui Dumnezeu insusi nu ca trup omenesc, asa cum este el acum, nu ca sange omenesc, ci sub forma Painii si a Vinului. Iar noi traim Sfintele Daruri contemplandu-le prin credinta. Astfel la Liturghie, ca aparenta, ca "fenomen," noi vedem trupeste Paine, insa ca un dat dupa mintea inalta, prin credinta noastra (caci cele pomenite sant mai presus de intelegerea noastra cu mintea), noi contemplam Trupul lui Dumnezeu insusi.
Iata unul din cele mai puternice momente despre care voiesc sa va vorbesc: in ce chip noi, cei nascuti in pacate - cum zice David in Psalmi, Ca iata intru faradelegi m-am zamislit, si intru pacate m-a nascut maica mea - putem ajunge la sfintirea intregii noastre fiinte: si duhul, si mintea, si trupul.
Asadar atunci cand ne razboim cu patimile, in sfera vederii mintii noi trecem intr'alt plan. Asta nu este viata calugareasca, sa mergi ridicand sprancenele, sa casti ochii fara a gandi, sa zambesti si "sa-ti pui limba pe umar." Nu! Este o neincetata incordare si lupta cu vrajmasul; iar vrajmasul este o minte de dimensiuni cosmice.
Caracterul discutiilor noastre este familial, intre monahi. Prietenii nostri de fata ne sant foarte apropiati, si noi nu ne rusinam sa vorbim in prezenta lor.
Un oarecare ignorant va zice: "Cata mandrie la monahii astia!" Subliniez, om ignorant, pentru ca si insusi Dumnezeu, cu toata maretia Lui cea nemarginita, este smerit. Iar daca noi vom trai adevarat in Dumnezeul cel Adevarat, atunci oricat ne-ar inalta El, orice cunoasteri am dobandi, noi vom ramane smeriti, precum minunat vorbeste despre aceasta parintele Siluan Amonitul: "Chiar daca in fiecare zi Dumnezeu m'ar ridica la vedenia slavei ceresti, eu totusi voiu plange pentru pacatele mele..."
inceputul vietii monahale este lupta cu patimile, care are nevoie nu numai de minte, dar si de intelepciune. imi amintesc ca am vorbit despre cum trebuie sa trecem de la gandurile ce ne ataca, la starea de rugaciune de care santem datori, rugaciunea cea curata. Iar astazi, vorbind despre inceputul vietii duhovnicesti ca despre o lupta cu patimile, vom vorbi despre viziunea mintii asupra lucrarii patimilor in viata noastra.
Cand atentia launtrica a omului-monah se afla intr-o neincetataincordare-limita atunci omul fireste se dezvolta si se face cat se poate de simtitor fata de orice miscare a gandului inlauntrul sau. Cuviosul Nicodim Aghioritul, cel care primul a scris Filocalia, si-a numit una din carti Razboiul nevazut. Asadar viata noastra se scurge in aceasta sfera a mintii unde, asa cum scrie Sf. Siluan, mintea noastra este in lupta cu mintea vrajmasului. Sant multe miscari care noua ni se par cat se poate de firesti, dar in realitate uratesc omul - si cu ele ne luptam, cu "patimile," caci omul "patimeste." Cand devine rob pacatului, arunci, dupa cuvantul lui Hristos insusi, el pierde putinta de a trai in casa Tatalui. in Evanghelie, Domnul vorbeste astfel: Tot cel ce face pacatul, rob este pacatului. Ci robul nu ramane in casa in veac: Fiul ramane in veac.
De ce ne rugam de atatea ori in fiecare zi: "Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, fara de pacat a ne pazi noi"? Aceasta este o mare ruga spusa de catre Parinti, pentru ca omul nu este curat de pacat, chiar daca ar trai un singur ceas. De-aceea a trai o zi, sau o seara, sau o noapte, sau o dimineata fara de pacat - este o mare izbanda. Asemenea izbanzi se castiga nu fara truda, nu fara dureri. Astfel incat viata monahala prin firea ei este o viata plina de incordari, plina de dureri, plina de scarba. in masura in care poruncile Dumnezeului nostru Iisus Hristos intrec toata masura relativa a omului, caci ele poarta un caracter absolut, in acea masura monahul niciodata nu cunoaste linistea. Chiar daca ar fi sa faca minuni, se va cunoaste totusi pe sine ca pacatos.
Dar care sant mijloacele luptei cu patimile? -Aicea santem nevoiti sa invatam ani si ani de-a randul. Aci nu este vorba de un curs universitar de patru sau cinci ani - acest curs este pe viata, pana la sfarsit. Sant monah in al sase zeci si saptelea an, si va spun, adevar va spun: Nu lenes mi-am trecut multi ani, si nu stiu ce va fi cu mine. Ma simt nevrednic de Dumnezeu.
Daca vom vorbi despre cum sa ne luptam cu patimile, atunci in vederea noastra mentala vom judeca ce este pacatul numai prin prisma poruncilor lui Hristos. Omul insusi nu isi poate cunoaste pacatul. Si de aceea Domnul in Evanghelie a zis: "De nu veti crede ca Eu Sant, Cel ce M-am descoperit lui Moisi pe Sinai ca CEL CE SUNT, veti muri in pacatele voastre." Asa incat unde este vorba de sfintenia lui Dumnezeu, ea este mai presus de noi toti. De aceea, in chip firesc, o constiinta monahala normala primeste totul asa cum insusi Domnul a poruncit: Si voi, cand veti face toate cele ce s-au poruncit voua, ziceti ca: Robi netrebnici suntem.
In masura in care veti citi an dupa an, zi dupa zi Evanghelia, va va veni intelegerea ca porunca lui Hristos ne depaseste, dar ca in acelasi timp trebuie sa o pazim. Te gasesti in fata unei gandiri contradictorii: Pe de-o parte, ea este cu neputinta, dar pe de alta parte, ne este pusa ca indatorire. Ea ne este cu neputinta cand traim prin noi insine, cu mintea noastra, cu puterile noastre. Dar cand Dumnezeu e cu noi, atunci devine cu putinta. Fericitul Siluan spune: "Dar si atunci inca nu este desavarsirea," caci desavarsirea pe Pamant este de neajuns si de nerealizat.
In nevointa monahala trasatura distinctiva este intelepciunea si intelegerea: Iata viata sfanta. Oamenii nu o vad si nu o cunosc. Monahismul insa este, dupa Theodor Studitul, a treia treapta a harului - cea mai inalta.
Si cum convietuiesc in noi aceste contradictii logice? Ne aflam in fata unei oarecari incompatibilitati cu logica normala, caci logica noastra formala nu este in stare sa exprime viata noastra.
Daca Domnul a spus: Fara de Mine nu puteti face nimic? atunci noi il intrebam: "in acest caz, daca nu noi facem, vina este a Ta? Tu nu Te trudesti impreuna cu mine. Eu singur nu pot. Acea viata este numai cu Tine, iar Tu refuzi, si imi atribui mie raspunderea?" S-ar zice ca undeva, ceva nu merge. insa fiintarea in care incercam sa patrundem nu se supune acelorasi categorii, a relativitatii si a exceptiei, pe care le cere logica formala. Noi trebuie sa ne simtim nevoiti sa traim in chip sfant, adica fara de pacat.
Si cand se apropie de noi orice patima, la inceput sub forma unui gand, noi incepem lupta. Randul trecut am vorbit despre lupta cu gandurile care ne ataca.
Astazi as vrea sa vorbesc mai pe larg. Tot gandul ce nu corespunde cu duhul poruncilor Evangheliei este pacat. Iar noi trebuie sa fugim de el. Dar cum sa rugim? - Cand apare in noi lucrarea unui oarecare gand, atuncea strigam: "Doamne, vindeca-mi mintea! Doamne, vindeca-mi inima! Doamne, vindeca-ma intreg! Tu vezi cum ma sfasii cand gandul, care nici macar nu are vreun sens, ma munceste ca pe un rob. Rogu-Te, ocroteste-ma! Tu stii ca nu am alta dorire decat numai i sa traiesc dupa poruncile Tale. Porunca Ta este cea mai inalta lege a intregii mele fiinte: si vremelnica, si vesnica. Tu mi-ai dat sa iubesc poruncile Tale. Tu mi-ai dat lumina Ta, spre a vedea frumusetea vietii Dumnezeiesti. Iar acum mantuieste-ma din puterea poftei patimase!" Asa putem incepe cuvantul cu Dumnezeu, impotriva patimilor.
Uneori acesta poate fi un monolog, alteori ia forma unui dialog. O pilda a unuia din cele mai rare dialoguri din viata Bisericii Universale o aflam la Cuviosul Siluan: Cand era sfasiat de navalirile vrajmasilor, atunci din toate puterile sufletului, voind sa se roage lui Dumnezeu curat, a zis lui Hristos:
- Tu vezi ca eu vreau sa ma rog Tie, dar vrajmasii ma impiedica.
Domnul a raspuns:
- Cei mandri totdeauna sufera astfel. Iar atunci - dialog:
- Doamne, invata-ma cum pot sa ma smeresc!
Si raspunsul, bland, dar cu adevarat tragic, si mai mult decat tragic:
- Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui! Si aceasta se refera la stiinta cum putem sa ne trecem ziua sau noaptea fara de pacat. Orice patima omeneasca, deoarece apartine lumii facute, isi are forma, chipul si energia ei. Mintea cea inalta ne povatuieste in razboiul nevazut cu vrajmasul cu ajutorul harului, si astfel, printr-o asemenea rugaciune - monolog sau dialog - iesim din conversatia cu vrajmasul si intram in conversatie cu insusi Dumnezeu. Anume aceasta trecere de la conversatia cu vrajmasul la conversatia cu Dumnezeu - iata ce este important! Iar daca tot mereu conversam cu Dumnezeu, atunci, bineinteles, Dumnezeu devine cuprinsul vietii noastre. Iar El insusi, prin Sine, este Viata cea din veci, care insa niciodata nu se imputineaza. Si indiferent cu ce patima ne luptam, fie cu patima trupeasca, fie cu iubirea de arginti, fie cu iubirea de stapanire, fie cu iubirea de indulcire s.a.m.d. - nu importa, principiul, in esenta, ramane unul si acelasi: A NU PREDA MINTEA VRAJMASULUI.
Asadar viata monahului este o viata a mintii plina de intelepciune. Monahismul nu este impotriva firii omului, ci mai presus de firea omului. Atunci cand nevointa se savarseste in chip drept din punct de vedere ascetic si duhovnicesc, ea nu duce la imbolnavire psihica. Omul creste in cunoasterea fiintei in adancurile ei. Ganditi-va ca Parintii au numit aceasta infranare trupeasca "intreaga cugetare"! De ce oare nu au numit intreaga cugetare, adica intregime a intelepciunii, cu precadere o vasta eruditie, ci tocmai acest moment? - in dimensiunile viziunii mintii, noi in monahism biruim in Dumnezeu ceea ce este o lege cosmica (cand o biruim, iar nu cand cadem). Daca omul prin nevointa biruieste legea cosmica, el devine atunci mai presus de cosmos. Cu toate acestea, la monah aparenta exterioara - "fenomenul" - (ca si Sfintele Daruri in Liturghie) ramane cat se poate de modesta. "Fenomenul" este ceea ce vedem; "noumen"-ul este ceea ce se afla inlauntrul nostru. Si deci toata viata noastra este patrunsa, pe de-o parte, de intamplari "fenomenologice," pe care le vedem, iar pe de alta parte, de ceea ce se petrece in mintea noastra ("noumen"), ceea ce este cu totul altceva. De aceea, cei ce purced la a judeca monahismul, nestiind acestea toate, sant plini de necunoastere in privinta monahismului. insa aceasta ignoranta exista, din nefericire, chiar in cercurile bisericesti.
Iara si iara, in lupta cu patima, mintea noastra va cadea, agatandu-se, ca impiedicata, undeva de pamant. Dar vine vremea cand si noi, din pricina incordarii de a trai dupa poruncile lui Dumnezeu, ne vom slobozi si vom deveni simtitori ca ingerii. Atunci omul-monah va simti toata miscarea atmosferei, oricat de mica, tot gandul omenesc potrivnic lui Dumnezeu - in sine, mai nainte de toate, iar la nevoie in ceilalti. Cum se face ca lucrurile se petrec asa de dezordonat? - Pentru ca eu ma vad in pacat si ma lupt cu pacatul, dar in fratele meu eu nu vad pacatul. Dar totusi, cum pot eu sa fiu duhovnic daca nu vad pacatul fratelui? inseamna ca trebuie sa existe o anume coincidenta a vederii - si a pacatului propriu, si a aceleiasi boli in fratele nostru. Asa incat la inceput mai bine este a vedea numai pacatele proprii: "invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta, fara de pacat a ne pazi noi," si toate celelalte se vor adaoga voua).
Iar principiul luptei cu patimile este a nu preda mintea si inima gandurilor patimase, ci a trece de la aceste ganduri pe care ni le aduce vrajmasul la cuvantarea si rugaciunea cu Dumnezeu. in mica mea noua carte eu scriu ca rugaciunea este o lucrare fara de sfarsit. Ceea ce v'am spus astazi este doar o mica aluzie la ceva din aceasta lupta nesfarsita. Dar este o lupta, o batalie. Domnul a zis: indrazniti, Eu am biruit lumea?
Iara si iara, noi trebuie sa ne amintim cuvintele apostolului Pavel catre Filipiseni, ca unul din cele mai importante principii ale vietii noastre: "in noi trebuie sa fie aceleasi ganduri, aceleasi simtaminte ca si in Hristos Iisus," adica sa se faca mintea noastra asemanatoare cu mintea apostolului Pavel, care zice: Iara noi mintea lui Hristos avem. Cand gandul nostru coincide desavarsit cu ceea ce cuprind poruncile, atunci cu mintea vom intelege ca am nimerit in sfera gandirii Dumnezeiesti. Noi trebuie sa stim despre acestea, pentru a le pretui si a nu le lasa, din nestiinta, sa treaca pe langa noi rara urma. Dupa cativa ani de truda nevoitoare, indarjita, a vietii monahale, aceasta viziune a mintii va ramane cu noi in toata vremea...
