Maica Ierusalima - Viata Parintelui Dometie de la Ramet
Doamne Iisuse Hristoase, fa-ma vrednica si da-mi putere ca prin simplele mele cuvinte sa marturisesc, aici, despre Parintele Dometie, duhovnicul nostru.
In manastirea Ramet, din muntii Apuseni si in intregul Ardeal, mai cu seama, memoria sa e vie. Printr-insul a lucrat Dumnezeu si a impartit liniste, pace sufleteasca si iertare de pacate. Prin el, toti cei ce l-au cautat si i-au cerut rugaciunea si sfatul, il vedeau pe Dumnezeu. Si la noi, in Romania, setea de Dumnezeu e mare. Parintele si-a daruit viata, inima si gandul Tatalui nostru ceresc; s-a incredintat mainilor Sale si a trait bucuria ca depindea de El si-l apartinea, prin intreaga sa iubire.
In lumina acestei icoane, a Parintelui nostru, vorbesc, ca un martor viu, al vietii sale. Parintele Dometie (Stelian Manolache) s-a nascut la 13 octombrie 1924, in satul Marculesti - comuna Balanesti, judetul Buzau, din parintii Ioan si Filofteia, tarani, fiind cel de-al patrulea din cei doisprezece copii. A fost crescut, in dragoste de Dumnezeu, in respect pentru munca cinstita si cu simtul raspunderii fata de semeni. Isi termina clasele primare si urmeaza apoi <a href='/diverse/69216-parintele-dometie-de-la-ramet' title='Parintele Dometie de la Ramet' class='linking auto'>Parintele Dometie de la Ramet</a>seminarul teologic din Buzau. Se dovedeste un elev sarguincios, cu multa aplicare pentru carte. Se inscrie apoi la Facultatea de teologie din Bucuresti, absolvind-o cu calificativul exceptional - cu o teza de licenta despre „Marturisirea de credinta a lui Petru Movila".
A fost un elev si student cuminte, evlavios, modest, cu iubire de slujbe, mare cantaret. Duhovnicul de la manastirea Sambata de Sus, Arsenie Boca, cunoscut si iubit de credinciosii din intreaga tara, il numea Cucuzel - dupa numele unui mare cantaret din Athos. La aceasta manastire, venea in vacanta, in fiecare vara, studentul teolog Stelian Manolache, ca si alti tineri si
studenti. Multi dintre ei au imbratisat viata monahala. La glasul Parintelui Arsenie si la predicile Sfintiei Sale a simtit si tanarul student chemarea spre o viata mai inalta. Aici a luat hotararea de a se darui pe sine insusi si de a-si consacra viata, gandul si vointa lui Dumnezeu. Aici a acceptat sa fie cu Iisus, in toate zilele si a inteles cuvintele apostolului Matei (8, 19): „Invatatorule, Te voi urma oriunde vei merge".
Imediat, dupa terminarea Facultatii de teologie, in anul 1949, tanarul licentiat se duce la manastirea Prislop, langa Hateg, unde se afla atunci Parintele Arsenie si ii ramane ucenic. Este inchinoviat si hirotonit diacon si mai apoi preot. La 14 septembrie - Ziua Crucii - din acel an, este tuns in monahism, primind numele de Dometie. Acolo, langa Parintele Arsenie, noul monah creste duhovniceste, isi purifica sufletul si se implineste, ca un ucenic adevarat al Domnului. Acolo, devine el insusi un duhovnic iscusit, bland, milostiv si iubitor de cei sarmani, de cei in necaz si incercati greu in ispite. In privinta hotararii sale de a se consacra vietii monahale, cu prilejul unei serbari, organizate in satul sau natal, Parintele a spus: „Eu voi merge in Ardeal, unde am primit chemarea la calugarie si acolo vreau sa-mi ramana oasele".
La Prislop, a slujit la Sfantul altar cu evlavie si ravna; cu o mare daruire se consacra credinciosilor, prin cuvant si sfat. Veneau la manastire credinciosi cu multe rani sufletesti. Ii mangaia si incuraja. Iesea cu ei, in mijlocul naturii, pe dealuri si poieni si-i desfata prin cantari bisericesti, uneori petrecandu-i pana aproape de gara.
In mai 1952, Parintele Dometie a fost mutat cu aceeasi misiune la Schitul Afteia - Cioara, ctitoria Sfantului Sofronie. A stat putin aici, dar a reinviat acest asezamant spiritual, asezat sus in munte, greu accesibil. La chemarea sa a fost construit drumul la manastire, au venit sa-l ajute multi credinciosi, cu treizeci de care cu boi. Parintele statea de vorba cu fiecare credincios, ii asculta durerile si necazurile, le adresa cuvinte de incurajare, ii marturisea. De la schit plecau linistiti si impacati deplin. Parintele se gandea la frumoase perspective; se gandea sa infiinteze o manastire de maici. Se grupasera in jurul sau peste douazeci de tinere, de pe valea Sebesului. Dar vrajmasul, care nu suferea bisericile ii pregatea multe necazuri. Tot mai des, organe de stat si imputerniciti de la Deva, Alba si Sebes il amenintau cu arestarea. Veneau multi oameni la schit. Valea Cugirului era plina de credinciosi, in fiecare sarbatoare. Erau insa grele probleme atunci. Stalinismul era in culmea puterii. in fata situatiei create la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului (15 August) cand mii de credinciosi urcasera pana la schit, dupa sfanta slujba, Parintele s-a hotarat sa plece, intre timp, fusese la Episcopia Aradului, unde discutase cu Prea Sfintitul Episcop Andrei Mageru, motivele care il obligau sa plece si a primit iesirea canonica din eparhie. Si iata cum, dupa ce savarsise Sfanta Liturghie, si reusise sa-i spovedeasca pe toti, sa-i impartaseasca, dupa predica, a plecat. S-a strecurat pana in vale si atunci cand oamenii s-au dezmeticit s-au pus pe plans. Cautau deznadajduiti fiindca nu-l aflau nicaieri. Ne spunea Parintele, mai apoi, cum in drum spre gara, prin padure, a auzit voci. Ca sa nu intalneasca pe nimeni si sa nu fie vazut a stat pe loc si s-a gandit in ce parte s-o ia. S-a ascuns dupa un stejar gros si la putina vreme a vazut persoane civile cu cainele politist dupa ei. Parintele s-a rugat Maicii Domnului, daca este ingaduit, sa-l acopere, cum stie Ea. S-a alipit de stejar si s-a rugat, pana au trecut. Nu l-au vazut si nu l-au simtit. Dupa ce s-au departat, Parintele si-a continuat drumul spre gara. Am aflat apoi ca securistii il cautasera la manastire atat pe Sfintia Sa, cat si pe noi, surorile care fusesem acolo. Intre timp plecaseram si noi. Dumnezeu ne ajutase si ne invatase ce sa facem.
A doua zi, Parintele ne-a intalnit, asa dupa cum fusese intelesul, in gara Vint. Celor care doresc, ne-a spus Parintele, le propun sa ne indreptam spre eparhia Buzaului. Acolo Sfintia Sa era bine cunoscut. Eram douasprezece fete din comuna Pianu, Pianu de Sus, Loman, Laz, Petresti, Sasciori.
In ajunul zilei Sfintei Cruci, 1952, Parintele ne astepta in gara Ploiesti. A fost mana lui Dumnezeu ca am ajuns acolo cu bine. Parintele Dometie s-a retras la manastirea de calugari Ciolanu, iar fetele la manastirea de maici de la Ratesti. Aici au urmat scoala monahala. Parintele venea de la Ciolanu, de trei ori pe saptamana. Ne era si director.
Parintele Dometie il rugase pe Prea Sfintitul Episcop Antim al Buzaului, inca de la sosirea noastra, ca grupul nostru de ardelence sa invete adevarata traditie calugareasca ortodoxa, iar dupa ce vom fi intarite, in aceasta randuiala, sa fie de acord sa ne reintoarcem in Ardeal, unde sa infiintam o manastire de maici. Au fost incercari pentru a renunta la gandul reintoarcerii. Dar cuvantul Parintelui Dometie era clar pentru noi si asa am luat calea Manastirii Ramet. Parintele n-a putut veni odata cu noi, fiind inca oprit la Episcopia Buzaului, pana in 1957. Dar ramasese in permanenta legatura cu noi. In 2 iunie 1957, ne-a tuns in monahism pe sapte dintre surori. In martie 1959, Parintele Dometie a fost numit duhovnicul manastirii Ramet de catre Prea Sfintitul Episcop Teofil al Clujului. Manastirea e unul din cele mai vechi asezaminte monahale ortodoxe, din Transilvania si se afla pe valea sapata de apa Geoagiului in muntii Trascaului. Drumul spre manastire descopera credinciosului si calatorului un monument istoric unic, datand din secolul XIV. Istoria sa a fost grea, suportand dese „stricari" si alungari ale calugarilor. in anul 1762 cade prada tunurilor generalului habsburg Bukow. Pe filele ingalbenite ale unui Octoih, un calugar nota lapidar „Scris-am eu Silvestru monahu cand au stricat necredinciosii manastirea de la Ramet si cea de la Geoagiu, in anul 1762, in august 20, intr-o zi de sambata, spre pieirea lor". Noi furtuni s-au abatut asupra ei. In 1785, stapanirea straina pedepseste pe calugarii si credinciosii, din jurul Rametului, care participasera la rascoala lui Horea, Closca si Crisan, cu o noua „stricare". Acelasi calugar insemna cu amaraciune, pe o alta carte bisericeasca: „Am insemnat acest lucru, cu jale adevarat, cand au stricat manastirile cea de la Geoagiu si de la Ramet, la intaia stricare fost-a numarul anilor 1762, iar la a doua stricare valeat 1785, luna decembrie in 23 zile, intr-o zi de marti. Scris-am eu Silvestru monahu".
in 1792, Curtea de la Viena da un decret prin care ingaduie sa se repare biserica „dar numai ca biserica de mir". Desi, astfel, manastirea se desfiintase, credinciosii o considerau o biserica manastireasca, numind-o „maica" a celor sapte biserici de pe valea Rametului. Viata monahala se reface abia in 1940, cu cativa calugari si e transformata in manastire de maici, prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in 30 octombrie 1955.
La sosirea Parintelui Dometie si a maicilor la Ramet, locul era aproape pustiu, luminat doar de vechea biserica. Cu greu se putea ajunge aici -18 kilometri nu era drum. Trebuia trecuta apa raului, prin vale, de douazeci si doua de ori. Masina nu putea intra. Locul era sarac. In chilii, nu erau sobe. Nu era lumina electrica. Noi, maicile nu ne gandisem in ce loc vom ajunge.
Nu cunosteam asprimea si pustietatea in care se gasea Rametul. Numai Parintele Dometie si Varsanufie il stiau. Dupa ce ne-am asezat aici i-am spus Parintelui Dometie, care continua sa ne imbarbateze: „Vai Parinte, ca la spatele lui Dumnezeu ne-ati adus aici". Era greu, dar eram fericite si pline de entuziasm in tot ceea ce faceam. Parintele ne indemna sa avem rabdare, sa ne rugam si sa avem nadejde. Dar, suferinte noi, s-au abatut asupra manastirii. In anii 1959 - 1960, in timpul regimului comunist, multe maicute au fost izgonite din manastiri si trimise in viata civila. Unele manastiri au fost desfiintate. Si la manastirea Ramet, maicile au fost alungate si silite sa se imbrace civil. Cel mai greu moment a fost in 26 octombrie 1959, cand Parintele a fost chemat la Cluj, impreuna cu maica stareta Lavrentia. Acolo li s-a pus in vedere sa ne dea drumul acasa si „daca se intampla sa facem tulburare, el va plati cu capul si viata lui. Lumina soarelui nu o va mai vedea". Cand Parintele a sosit seara acasa, impreuna cu maica stareta, noi, cateva maici din sobor ne-am dus sa-i intampinam, la locul ce se numeste, Precup, in jos pe vale, nestiind cu ce vesti vor veni. Parintele s-a pus pe plans si ne-a spus: „Asa a cerut satana, sa va cearna. Acum trebuie sa fiti tari si sa dati dovada de hotararea voastra nestramutata de a sluji lui Dumnezeu si de a-i fi Lui predate, pentru intreaga viata." Ne-am intors la manastire. Nimeni, in noaptea aceea, n-a dormit, nici un ochi. Parintele ne-a strans in biserica si ne-a vorbit: Soborul fusese unit, in toti acesti ani, dar atunci, mai mult ca oricand.
Am plecat din manastire in primavara anului 1960 - 13 mai. A fost cea mai mare durere din viata noastra. Tinere si batrane trebuia sa dezbracam haina monahala si sa luam drumul pribegiei prin lume. Toata obstea a inteles ca trebuie sa ne resemnam, sa nu provocam vreo tulburare, ca Parintele sa poata ramane liber si noi sa-l mai putem avea printre noi.
In dimineata zilei de 13 mai, Parintele a savarsit Sfanta Liturghie si tot soborul s-a impartasit. Ne-am strans apoi in curte, pentru a pleca, pe jos, spre Teius. A venit atunci mosul Groza, in varsta de aproape 90 de ani (locuia mai sus de manastire) si a spus Parintelui: „Parinte Dometie, lasa-ma sa bat clopotele manastirii, ca nici una din maicute sa nu piara in valurile lumii, ca tot aceste clopote le-am tras si in primul razboi mondial si n-a pierit, nici unul din feciorii nostri din Ramet, ci s-au intors teferi acasa". Ce planset mai era atunci, Doamne, Doamne! Era atata jale si atata durere ca Parintele nu stia pe care s-o impace. Pentru a ne usura durerea, ne-a insotit, pe jos, pana la Teius.
Intoarse, pentru un timp la locurile noastre de nastere, ne-am strans la un loc, cele care eram in sate apropiate si dupa un an de zile, in 1961, am construit, la Ramet, cu Parintele, casa de la parohie, numai in trei luni, cu scopul de a ne reintoarce aici, sa lucram impreuna covoare, ca civile. Militia a prins de veste, ne-a luat buletinele de, identitate si ne-a scos din casa parohiala. Am incercat apoi sa obtinem aprobarea sa, lucram la sectia de covoare din Teius. Ne-au raspuns ca nu este loc pentru noi calugaritele, decat intr-un grajd, la Ursu - in semn de batjocura. Solutia asta a dat-o secretarul de partid, care a ajuns la mare rau (singura fata ce avea a innebunit). Parintele ne-a sfatuit sa acceptam. Am curatat grajdul, am sters paianjenii, am amenajat incaperea, cat a fost cu putinta. Am aranjat o camera pentru atelierul de covoare, o camera de dormit si o bucatarie. Am bagat curentul electric, am facut teracote pentru incalzit si am dat alta fata fostului grajd. Militia venea noaptea peste noi, ne controla, se uitau pe sub paturi, si de multe ori cautau si-n oalele de mancare, aflate pe soba. Nu stiam ce ganduri au cu noi, dar destul ca eram urmarite, pas cu pas. In cele sase luni de zile cat am locuit in acel grajd, sarmanul Parinte venea noaptea, pentru a nu fi vazut si parat la securitate, cu desaga in spate. Ne aducea cuvantul sau, binecuvantarea sa si mancare. Ne aducea parastase, lapte, cas, oua. El nu lua bani de la oameni, pentru slujbe, nici pentru simbrie, dar daca oamenii ii dadeau de ale mancarii, le primea pentru noi.
Aproape in fiecare saptamana, batea drumul, pe jos, de la manastire si in crucea noptii, cand numai cocosii erau treji si cantau, Parintele venea pe albia raului, legat cu broboada la cap sa nu i se vada barba, cu dulama zuvelcata in cureaua de la brau, pentru a nu fi cunoscut ca e calugar si, prin fundul gradinii, ajungea la noi, la noua locuinta din grajdul de la Teius. Nici aici n-am reusit sa stam decat pana in 1962, in 13 martie; ne-au impus sa parasim Teiusul, ca sa nu ne strangem din nou si sa refacem manastirea. Ne-am hotarat sa mergem la Aiud, unde se afla sediul cooperativei de covoare. Parintele Dometie ne-a sfatuit, ca odata cu noi sa aducem si pe celelalte maici, care lucrasera cu noi, inainte de desfiintarea manastirii. Parintele ne-a dat bani de drum si am plecat prin muntii Sebesului, prin comunele unde se aflau rasfirate maicile. Toate au venit cu noi. Asa am ajuns la reorganizarea sectiei de covoare si strangerea maicilor, dupa desfiintare. Organele locale erau parca multumite de noi. Nu le dadeam nici un necaz. Ne faceam datoria, depaseam planul de productie, in fiecare luna; nu stiam altceva decat sa muncim si sa ne rugam. Timp de noua ani cat am fost in Aiud, Parintele ramasese la Ramet si era preot misionar la patru biserici, printre mocani, in satele de munte. El ne cumpara hainutele si ne ajuta cu tot ceea ce avea. Cand venea la noi, in fiecare saptamana ne strangeam in casa ce ne cumparase, ne rugam impreuna, luam masa impreuna iar Parintele isi scutura buzunarele de ultimul leu, dandu-ne noua tot ceea ce castiga. La plecarea spre manastire, Parintele ne spunea: „Maicutelor faceti bine si dati-mi cinci lei, pentru drum". Asa a fost viata lui, jertfa lui si nu-l putem uita vreodata. „Rugati-va neincetat" ne spunea Parintele. „Daca il aveti pe Hristos in rugaciunile voastre il alungati pe satana. Numai asa, Imparatia lui Dumnezeu se aseaza in voi, cum ne invata Sfantul Ioan Casian". Prin rugaciune, simteam ca ochii nostri se ridica spre lumina dumnezeiasca. Eram in pribegie, eram imprastiate, dar prin rugaciune eram impreuna. N-am incetat sa ne rugam pentru intoarcerea noastra la manastire. Parintele ne-a facut sa intelegem si sa traim talcul cuvintelor apostolului „Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie". (Matei 6, 6).
Am stat la Aiud, din 13 martie 1962 pana in 1969, primavara, cand s-a acceptat sa revenim la manastire, imbracate civil, cerandu-ni-se sa organizam o sectie de covoare la care sa aducem si femeile localnicilor, ale mocanilor, pentru ca acestea sa aiba o sursa de existenta. Bunul Dumnezeu ne implinise rugaciunea. Ne intorceam acasa, dupa multe umblari, la cei mari si dupa multa neliniste si chin sufletesc. Greutati mai erau insa multe, in perioada desfiintarii manastirii, aceasta fusese luata de stat, cu forta si in incinta ei se organizase o cabana si un bufet. Eram ca niste chiriase si stateam la un loc cu turistii. Nu puteam suporta acest fel de iad, in incinta manastirii. Parintele Dometie si noi n-am avut odihna si ne-am dus cu rugaminti peste tot, unde am crezut mai bine. Revenite la manastire am reinceput lucrul. Trebuia refacuta vechea capela. Am lucrat timp de un an, ca sa putem folosi capela, in scopul cuvenit. Pentru prima data, de la desfiintare, Parintele savarsea Sfanta Liturghie, in capela, dupa ce fusese sfintita. intr-una din zilele sfantului post de Pasti am fost surprinse de secretarul judetean, impreuna cu alti delegati ai Consiliului Popular Alba, care venisera sa ne vada cum ne-am aranjat. Cand au intrat pe coridor si le-am deschis usa fostei capele si cand au vazut-o imbracata in haina ei adevarata, ni s-au adresat rastit: „Ce-ati facut aici? Ce ati promis cand vi s-a dat aprobarea ca sa veniti aici? N-au fost putine emotiile si temerile noastre, dar cu credinta puternica in Dumnezeu ne-am luat curajul si le-am raspuns ca n-am facut altceva decat ceea ce trebuia sa facem, ca aceasta biserica nu este ingaduit sa fie pestera de talhari si casa de desfrau, asa cum i-au dat ei destinatia, ci casa de rugaciune". Si ne-au raspuns: „Voi va puteti face mucenice, noi nu vrem sa ne facem, ca avem neveste si copii". Au intrat si in biserica. Parintele era in odajdii. In fata faptului implinit au amutit. Le-am promis ca nu le vom da de lucru si ca nu vor avea de suferit de pe urma noastra. Ei au plecat si noi am ramas hotarate sa continuam, ceea ce, cu voia lui Dumnezeu incepusem. Am construit un atelier mare de covoare. Am reusit sa-i convingem ca acea cabana ce functiona in manastire nu-si avea rostul aici. Ne-am angajat sa construim cu mainile noastre o alta cabana, in afara manastirii. Si am ridicat-o, in 1973.
Am construit o scoala, cu o singura clasa, mai sus de ateliere, pentru copiii satului din Valea Manastirii. A fost construita intr-o luna - in octombrie 1972, cand Parintele a prins un buldozer de pe vale, cu care a rupt un mal din dealul unde scoala se afla si azi. Mult a dorit Parintele sa se ridice aceasta scoala. Aceasta existase cu multe secole inainte. Cand manastirea a fost devastata in vremea habsburgilor in sec. XVIII, copiii satenilor din jur au ramas fara invatatura de carte. Atunci satenii din Ramet si Ponor s-au plans autoritatilor de situatia jalnica in care se gaseau copiii lor: „Noi Rametii si Ponorii, de candu-s aceste doua sate, noi acolo (la manastire) ne-am pomenit a avea o scoala si dascali si prunci de invata si daca ni se ia si aceea, noi ramanem, fara invatatura ca dobitoacele".
Dupa ani de grele incercari, in 1972, la inceput de ianuarie „prin oameni alesi si ingaduiti de sus" s-a ajuns la autorizarea manastirii si la reluarea normala a vietii monahale. Micul sobor de atunci, impreuna cu Parintele am refacut paraclisul, s-a adaugat arhondaricul (tot mai multi credinciosi ne cautau) - staretia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a organizat o colectie muzeala, cu documente vechi, in legatura cu istoricul manastirii, carti vechi de slujba, icoane pe lemn, icoane pe sticla, obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o noua clopotnita, un pod peste rau, s-a introdus lumina electrica, incalzire centrala si s-au savarsit multe alte lucrari pentru buna gospodarire a manastirii. Ne grabeam, cu osardie sfanta. Vroiam parca sa ajungem la ceea ce ani multi nu am fost lasate sa implinim. Totul s-a facut cu ruga noastra, cu sufletul si palmele noastre, cu sangele nostru. Mi-l amintesc pe Parintele, cum, cu mainile, pline de sange, isi scosese ciorapii din picioare, i-a tras pe maini ca sa poata rezista pana la descarcarea completa a unui vagon, cu boltari si tigla, din Teius. Parintele Dometie cu Parintele Varsanufie sapau stancile cu baroase, iar maicile carau piatra si pamantul cu galetile, din mana in mana. Parintele lua asupra sa muncile cele mai grele, robotea toata ziua neobosit, fara sa uite slujbele randuite. El ne invata sa fim increzatoare in puterile noastre, dar sa nu uitam ca Tatal nostru este cu noi si ne ajuta. El spunea credinciosilor: „Voi sunteti cei ce arati, semanati si lucrati pamantul, dar rodul lui il daruieste Dumnezeu, prin purtarea Lui de grija".
In iulie 1975 ne-au bantuit inundatiile, care s-au abatut si asupra manastirii. Apa a venit mare, batea in ziduri, in unele locuri a trecut peste ziduri - duminica 6 iulie, apele s-au retras. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii Parintele Dometie lua o parte din maicile mai tinere si plecara, pe jos, pana la Geoagiu, prin padure, pe vale nefiind posibila circulatia, din pricina stricaciunilor provocate de ape. Mergeau sa aduca alimentele de la masina manastirii, care fusese prinsa de inundatie. Maicile ce l-au insotit ne-au spus ca Parintele era mahnit, dar si-a tinut curajul. Pe drum au cantat: „Si-a pierdut ciobanul oile". De la Geoagiu spre manastire si-au impartit greutatea, dupa putere. Fiecare, cu straita in spate, au apucat calea intorsului. Parintele a ramas sa ia desagii cu paine, ca fiind cei mai grei. Maicile i-au vazut oboseala ce-l cuprinsese si i-au dat o greutate mai mica. Pe fata fiecareia se citea o tristete pe care n-o puteau explica. Mai erau opt kilometri de drum. Parintele obosise si mai mult, nu mai avea aer. Maicile ramasesera imprastiate, in urma. Cand au ajuns in dreptul bisericii de la parohie, trebuiau sa treaca peste o prapastie. Parintele le-a facut atente. Dar, in acel moment s-a lasat jos, fara sa spuna un cuvant. Le-a privit pe toate si s-a stins. A murit crestineste, fara dureri, asa cum e moartea dreptilor. Manastirea era in bocete si plans nemangaiat. A fost un moment de mare incercare si numai cu mila lui Dumnezeu si ajutorul Maicii Domnului am putut trece acest moment. Ne ramanea sa ducem mai departe ceea ce ne invatase si povatuise si sa urmam pilda vietii lui de jertfa si adanca iubire pentru Iisus Hristos: "Fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-L pazesc" (Luca 11, 2S).
Multe ne ramasesera de facut. In primul rand sa implinim cel mai scump gand al Parintelui. inca fiind in viata, Parintele isi dorea sa ridicam aici langa vechea biserica din secolul XIV, o biserica noua in care sa poata incapea multimea de credinciosi ce veneau la manastire. Ne spunea: "Maicilor, cum as tranti eu o catedrala, aici, in mijlocul curtii, dar astia nu ma lasa". Dumnezeu a vrut, ca dupa sapte ani de la savarsirea sa din viata, sa punem temelia noii biserici - si apoi, peste cativa ani, la 29 iunie 1992 sa fie sfintita de Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist si ierarhi ai bisericii noastre, de fata fiind zeci de mii de credinciosi, din toata tara.
Fiecare din cei ce l-au cunoscut si l-au cautat pe Parintele pentru invatatura si linistea lor, il vor pomeni, cu partea de recunostinta, ce nu poate pieri vreodata. El a vorbit tuturor. Le-a fost duhovnic si prieten. El a fost un suflet curat, un om al faptei si al exemplului, un om al rugaciunii. Cunostea multa invatatura bisericeasca, dar stia sa o daruiasca si altora. Cu fiecare prilej avea un cuvant de folos pentru oameni. Slujind lui Dumnezeu, el slujea fiecaruia dintre noi. Privindu-l, era mic de statura si simplu, dar cu o inima asa de mare ca Romania. Era asa de milostiv, ca uneori exagera, dandu-si toate hainele de pe dansul. Le dadea si nu-si pastra nici o camasa sau un papuc; iar cand nu mai avea cu ce se imbraca mergea pe la maici, prin chilii, isi lua o bluza de pijama sau incaltamintea ce i se potrivea, fara sa ceara voie sau sa ne spuna. Cand maicuta, in lipsa, intreba, la masa, daca stie cineva de lucrul ce-i disparuse, Parintele Dometie zambea, spunandu-ne bucuros ca vrea sa ne asigure intrarea in rai. Nu se putea afla, ca un om sarac sau o femeie in nevoie sa intre pe poarta manastirii si Parintele sa nu-i primeasca cu bratele deschise si chipul luminos. L-am vazut de nenumarate ori, in timpul iernii cum se desculta de bocanci sau de orice incaltaminte avea si le daruia, pe loc, celor sarmani si nevoiasi. Noi maicile ii faceam cojoc de oaie pentru iarna, dar nu-l tinea mai mult de cateva zile si ne trezeam ca Parintele nostru, din nou, n-are cojoc. Nu mai indrazneam sa intrebam unde ii sunt hainele si ce a facut cu ele. Ne spunea: „A venit Domnul la mine si l-am imprumutat pentru a ne netezi drumul, mie si voua spre Imparatia Sa". Nu l-am vazut in douazeci si opt de ani cat mi-a fost duhovnic sa poarte haine luxoase. Traia in multa modestie, dar foarte curat. Era o fire deschisa si vesela, fara ascunzis. Ne canta la biserica, la slujbe, ne canta la masa si in grelele drumuri ce strabateam. Nu suporta sa ne vada planse, suparate, crispate sau mahnite. "Dumnezeu sa ne fereasca de deznadejde, care e un mare pacat", spunea el. "O mireasa a lui Dumnezeu nu se cade sa fie trista sau mahnita, avand mirele permanent cu ea. Noi trebuie sa dam slava lui Dumnezeu si sa-I multumim zi si noapte, ca ne-a invrednicit de aceasta viata curata, frumoasa, fara griji lumesti, o viata ingereasca". Ii placea ca intreg soborul sa cante la strana si dansul in altar. A avut un asa dar, ca aproape n-am stiut cum trec zilele, desi am avut si multe necazuri. Parintele ne-a strecurat printre ele, aproape fara sa simtim. Dansul a fost pentru fiecare maica in parte si pentru toate la un loc, nefacand vreo deosebire, si mama si tata, sora si frate. Niciodata nu ne poruncea. La orice treaba era primul prezent si daca nu putea sa rezolve singur, ne ruga sa-l ajutam. Atunci, maicile sareau, care mai de care. Parintele mergea cu noi in padure, pentru lemne; pe vremea aceea nu aveam posibilitatea de a dispune de masina sau de alt mijloc de transport. Aduceam lemnele cu spatele. Nu ni se parea greu. Nu aveam stoc de lemne sau combustibil ca acum.
Eram fericite si increzatoare ca Dumnezeu este cu noi si ne ocroteste. Parintele ne spunea si ce sa facem de mancare. Cand vedea ca sosesc autobuze cu credinciosi si nu eram pregatite pentru mancare suficienta ne indemna sa punem oalele pe foc, curatam cartofi si binecuvanta pregatirea ciorbei. Dansul mergea in biserica pentru a spovedi, pentru slujba de priveghere sau Liturghie, dupa cum era momentul, iar la sfarsit chema tot poporul la masa si nu s-a intamplat ca mancarea sa nu ajunga. Parca inmultea Dumnezeu. Daca fiind la masa se intampla sa vada in curte vreun credincios - oricine ar fi fost - Parintele iesea, il chema si-aseza, la masa, in locul sau, daca nu era loc liber. De sute de ori am vazut acest lucru - cauta sa ne fie si noua un exemplu - sa invatam si sa facem la fel.
Bucuria lui era sa faca binele, sa ajute, sa daruiasca. Era gata sa refuze orice comoditate, sa renunte la orice ii apartinea. Nu cunostea egoismul. De multe ori, la mari praznice, cand fiecare cotlon al curtii manastirii era ocupat cu inchinatori, il gaseam pe Parintele, dupa o noapte, in care dormise pe scaun, in sfantul altar; isi lasase chilia unor credinciosi, care socotea el ca aveau nevoie de acoperis. Prin purtarea lui, de fiecare zi, vedeam aievea implinirea cuvintelor Sfantului Grigore Teologul: "cu nimic altceva, omul nu se aseamana cu Dumnezeu, decat cu facerea de bine".
Era mare impaciuitor al oamenilor. Oricine l-ar fi chemat sa faca pace intr-o familie, indiferent de distanta, Parintele nu pregeta - se ducea acolo. Nu conta ca nopti intregi nu dormea, nu conta oboseala drumului. Mergea si singur, dar, uneori, lua si cateva maici. Mergea sa oficieze sfestanii in case, Sfantul Maslu, sa spovedeasca si sa impartaseasca. Spovedea cate trei - patru zile in sir; de multe ori il apuca miezul noptii, tot in scaunul de spovedanie. Nu lasa pe nimeni sa plece, nealinat, cu neimpacare in suflet. Mereu, el ne spunea: "daca vom face un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi". Dadea indrumari, dadea sfaturi, dar ca si cum acestea veneau din invataturi sfinte, din Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti. Uneori adauga o gluma, intrebuinta expresii populare si proverbe, din zestrea spirituala si de credinciosie a poporului nostru.
Efortul duhovnicesc al Parintelui era sa sfinteasca gandurile si sentimentele fiecarui credincios: "Dobandirea Imparatiei cerurilor poate fi ajunsa prin curatenia sufletului, prin puritatea inimii si daruirea de sine, prin marturisirea pacatelor si ruperea de patimi, de raul discordiei, dezbinarii si urii." Ne vorbea despre deplinatatea vietii in Hristos, despre stralucirea chipului sau in noi. Ne talmacea cuvintele apostolului Pavel: "si nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20).
Sfintenia propovaduirii sale, era dublata de sfintenia pildelor sale. Vorbea cu simplitate si se purta cu smerenie. Era, asa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, marele filozof al trairii monahale, bogat intru intelepciune, calugarit in Sfantul Munte Athos: „Ia aminte, frate, ca Iisus Hristos nascandu-se a venit in lume, ca sa biruie cu smerenia Sa". Pentru dragostea de oameni ce avea, pentru darul milosteniei si bunatatea inimii de care era stapanit a ajuns sa fie cunoscut in toata tara, ca un parinte duhovnicesc catre care alergau romani din toate colturile tarii. La inmormantarea dansului, desi au fost inundatii puternice, in acel an, mii de credinciosi au pornit pe jos, fiindca pe vale, nu se putea circula altfel si au venit la manastire. In curtea manastirii se auzeau plansetele celor intristati: "Parintele nostru cui ne lasi si cine ne mai deschide noua bratele, cand venim la Manastire?"
Imaginea Parintelui Dometie a ramas vie in sufletul fiecareia dintre maicile noastre de la Ramet. Ne-a crescut in duhul sfinteniei, al lepadarii de sine, al taierii voii personale, al trezviei permanente, al rugaciunii si al muncii. Ne spunea: „Daca va rugati numai cand va aflati in genunchi, nu mergeti departe; daca nu iertati din inima gresitilor vostri, rugaciunea voastra nu se ridica decat pana la tavanul camerei. Acolo se opreste. Rugaciunea voastra trebuie sa fie neincetata si in biserica si in chilie, pe drumuri si la orice munca faceti. Rugati-va pentru fiecare om aflat in nevoie sau in necaz si in fata oricarei ispite ce va ameninta sufletul. Rugati-va Domnului, multumindu-l pentru darurile Sale, pentru bucuriile duhovnicesti ce va sunt harazite. Coborati in sufletul vostru, in lumina iubirii dumnezeiesti. Coborand in sufletul vostru, prin rugaciune, il veti intalni pe Hristos. Prin rugaciune va creste in voi acel pom de care vorbeste Sfanta Evanghelie „in care vin pasarile cerului si se salasluiesc in ramurile lui" (Matei 13, 32). Tinere, fiind, il intrebam - ce rost are sa construim atatea ziduri si daca nu e mai bine sa stam in biserica si sa ne rugam. Parintele zicea: „Trebuie sa ne rugam, in tot momentul, ca si cand maine plecam din lumea aceasta si tot asa trebuie sa lucram, ca si cand traim o vesnicie". Avea o filozofie a rugaciunii pe care ne-o dezvaluia in predicile sale si in convorbirile cu noi. In primii ani ai vietii calugaresti, copila fiind, il auzeam spunand: „Ora et labora". Atunci nu intelegeam prea mult. Dar acum, cand am ajuns cu parul alb si cu multa suferinta incarcata pe umerii mei, inteleg pe deplin. Parintele ne-a lasat un mare tezaur de invatatura si cea mai buna merinde duhovniceasca, din care sa ne hranim, sufleteste, toata viata. Pomenirea faptelor sale a trecut demult dincolo de zidurile manastirii. Multe din fapte le stie doar Dumnezeu si cei ce s-au bucurat de ele. La moartea sa am primit multe cuvinte de mangaiere. Parintele profesor Dumitru Staniloaie, marele teolog al ortodoxiei, ne-a spus: „S-a dus un erou al credintei, un suflet de mare sfintenie si puritate". Nu vom uita niciodata ca, la 16 august 1993, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I s-a aflat la Ramet insotit de Prea Fericitul Patriarh Teoctist. I se povestise Sanctitatii Sale Bartolomeu I faptele si viata acestui duhovnic, cu o inima arzatoare pentru Evanghelia Domnului. Marele Ierarh al Ortodoxiei impreuna cu Parintele Patriarh Teoctist s-au aplecat, cu evlavie, asupra mormantului Parintelui nostru, facandu-i rugaciune de dezlegare.
Noi maicutele de la Ramet simtim permanent prezenta Parintelui. De acolo, de unde ne priveste am vrea sa se bucure.
Manastirea Ramet
In pustietatea de odinioara, a unui loc, parasit si neroditor, s-a ridicat o biserica noua, asa cum si-a dorit si se aud rugaciuni de slava si multumire catre bunul Dumnezeu, a peste o suta zece calugarite. Prin toata trairea noastra duhovniceasca noi descoperim ca Dumnezeu ne este aproape. Ultima tinta pentru om e asemanarea cu Dumnezeu. Modelul suprem este Mantuitorul Iisus Hristos, care ne indeamna: Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
