Apusul se lupta pentru lucrurile vazute, iar Rasaritul pentru cele nevazute. O intrebare capitala: care sunt cele vazute si care nevazute? Oare sunt vazute acelea pe care le vede ochiul trupesc al omului ori acelea pe care le vede sufletul omenesc? Oare pot fi numite acelea pe care omul le vede in acelasi fel cu corneea si cu pupila ochiului sau, ori acelea pe care intr-un singur fel omul poate sa le vada cu oricare organ al vederii launtrice?
Apusul modern priveste cu organele sale trupesti ale vederii. Si ce vede el? Doar un invelis al realitatii, vede haina lucrurilor care se ascund sub ea; vede cochilia melcului, insa nu si melcul din cochilia lui. Rasaritul nu a dat crezare niciodata ochiului trupesc. Aceasta poate sa i se atribuie ca merit. In acest fel el a asezat vrednicia omului mai presus decat aceea a boului. Pe aceasta se sprijina intreaga lui filosofie spirituala plina de rafinament.
"Acelea care ochiul lui nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la mintea omului nu s-au suit" - aceasta este adevarata viata. Orice rasaritean a cazut de acord cu experienta Sfantului Apostol Pavel. Insa cu mare greutate s-a invoit cu aceasta vreun invatat apusean; caci invatatul apusean si-a inaltat castelul stiintei sale pe nisip, adica pe vederea trupeasca, auz, miros, simt tactil si gust. Iata pe ce se sprijina turnul Babel al umanitatii occidentale!
Occidentul se lupta pentru pamant, pentru bunurile pamantesti aflate pe pamant si sub pamant. Si acela care dobandeste pamantul ori bunatatile solului si ale subsolului este considerat un om iesit din comun.
Rasaritul a slavit sfintii si inteleptii, iar Apusul pe descoperitori si pe cuceritori. Rasaritul politeist si-a inscris intreaga lui maretie prin chiar acesti sfinti si intelepti, si mai putin ori deloc prin zeii sai. Pentru aceea el a proclamat pe sfintii si inteleptii sai ca zei, le-a inchinat lor temple si le-a adus lor jertfe. Iar aceasta pana in zilele noastre. Si Apusul a trecut totul pe seama descoperitorilor si cuceritorilor sai, iar pe seama lui Dumnezeu nimic. Insa pe titanii sai nu i-a inaltat in randul zeilor, nici nu le-a inaltat lor altar. Le-a inaltat lor, in schimb, monumente din piatra ori de metal, si altele asemenea, insa inaintea monumentelor lor nu s-a inchinat, nici rugaciuni nu a inaltat, nici lumanari nu a aprins, nici jertfe nu a adus. Aceste monumente sunt asemenea monumentelor funerare pentru cei morti, pentru ca cei vii sa nu-i uite; nu insa precum in Rasarit - ca cei trecuti dincolo sa nu-i uite pe cei vii.
Ros de indoiala credintei in Dumnezeu, Apusul inca si mai putin a putut sa proclame pe oameni ca zei. Prin urmare pare totusi mai simplu si mai usor pentru Rasarit. Caci atat sentimentul, cat si constiinta omului rasaritean se impaca lesne cu faptul ca oamenii devin zei, iar zeii oameni. Pentru Rasarit nu exista morti, in timp ce pentru Apus nu mai exista vii. Rasaritul priveste la trup ca la o masca si ca la o unealta a duhului.
Cand duhul paraseste trupul, el continua sa fiinteze fie fara vreun trup, fie intr-un nou trup. Duhurile stramosilor traiesc in apropierea urmasilor lor. De aceea le sunt ridicate lor jertfelnice, intreaga Indie, Tibetul, China si Japonia, cu multimea lor de insule, sunt presarate cu astfel de jertfelnice consacrate duhurilor. Aceste duhuri participa la viata oamenilor care se afla in trup, la viata rudelor lor; dar in afara de acestea exista nenumarate alte duhuri, care sunt din veac fara de trup. Acestea sunt duhurile padurii si apelor, ale muntilor si vailor, ale pesterilor si ale stancilor, ale vanturilor si vartejurilor, ale pustiurilor si drumurilor, ale planetelor si ale stelelor, intr-un cuvant, pentru omul rasaritean intregul Univers este plin cu duhuri fara de trup. Si, comparativ cu duhurile in trup, adica oamenii si animalele, acest Univers este precum un ocean fata de o insulita.
Insa aceasta lume imensa a duhurilor, in care cred toate neamurile politeiste ale Asiei si ale Africii, nu isi are un centru al sau, nu are un Dumnezeu care sa poata fi descris prin cuvintele Sfintei Scripturi: "Dumnezeul duhurilor si a tot trupul." Ci toate aceste duhuri sunt fara vreo legatura, neinrudite, autonome si fara sa-si afle odihna. Nu poate fi gasit cineva care sa le categoriseasca: unele de-a dreapta, altele de-a stanga. Totul este amestecat, fara nici o binecuvantare ori randuiala. Intr-un cuvant: nu exista Hristos, Cel Care imparte si Cel Care lumineaza.
Insa oricum ar fi aceasta lume spirituala, rasariteanul devine repede un simplu participant la ea. Caci aceasta lume vazuta, pentru el este doar o singura existenta din roata universala a vietii. Principalul este lumea cea nevazuta. De aceea omul rasaritean traieste nepasator pentru aceasta viata, nici nu se lupta pentru aceasta lume vazuta, care repede se duce, asemenea unui ochi de apa dintr-o baltoaca, sub dogoarea soarelui din Orient.
Inaintea acestei stari a sa, Apusul a fost ortodox si a trait intru Hristos, s-a luptat pentru Imparatia Cerurilor. Apoi, Apusul a dorit sa se lepede de Papa, insa s-a lepadat si de Hristos. Si de atunci privirea omului apusean despre lumea spirituala este acoperita cu o albeata; iar lupta umanitatii occidentale pentru imparatia cereasca a fost inlocuita cu batalia cea fara de rusine pentru imparatia cea pamanteasca.
Aceasta este recenta si actuala istorie europeana. Ea sta sub pavaza a doua semne: de a cuceri si de a profita. Astfel vorbesc si astfel si actioneaza occidentalii. in vederea cuceririi naturii si a profitului din aceasta; fireste, nu ca din creatia lui Dumnezeu si cu binecuvantarea lui Dumnezeu, ci ca o cucerire a ceva propriu: cu vrajmasie, dornici sa soarba totul din pahar, sa se indulceasca fie si un minut.
Insa pentru ce toate acestea? Pentru ce occidentalul nici nu se gandeste ca va muri; si ce folos atunci din faptul ca a cucerit ori nu a cucerit natura? - astfel se minuneaza si se intreaba omul rasaritean.
Nu, omul apusean nu simte catusi de putin moartea pana ce nu i se ridica temperatura la 40°! El nu are timp sa se gandeasca la moarte; nu are timp sa se gandeasca nici la viata. El nu se gandeste nici la viata, nici la moarte, ci doar la cucerire si profit; pentru cucerire si profit din pamant si din aer, din foc si din apa, din fapturi si animale, de la frati si rudenii, de la vecini, de la popoarele si statele vecine. El si-a descoperit crezul sau stiintific si cultural: "Cucereste si profita!" si a alergat nebuneste sa implineasca comandamentele acestui "crez".
Apuseanul nu vede lumea spirituala din jurul sau si, chiar daca o vede, nu-i acorda niciun crezamant. Doar spiritismul il mai inspaimanta uneori. De Biserica deja nu se mai teme; de Papa - cu atat mai putin. Doar acel negru spiritism, acea magie neagra, cu adierile ei fioroase, ii imboldeste oasele. "E ceva!", "Trebuie sa fie ceva!"- murmura. Si sopteste aceasta cu oarecare rusine ori cu un fel de constiinta superficiala. Insa nici acest fapt nu il indeparteaza de la calea pe care a apucat, nici nu-l impaca cu crezul sau: cucereste si profita! Pe acest drum lugubru l-au atras "titanii" sai - descoperitorii si cuceritorii.
Popoarele ortodoxe se cuvine sa stea deasupra acestor doua blestematii - si mai presus decat cea rasariteana si mai presus decat cea apuseana. Sa nu indrazneasca sa se lupte nici pentru lumea duhovniceasca in felul Rasaritului, nici pentru lumea materiala asemenea Apusului. "Al Domnului este cerul si al Domnului este pamantul."
Exista o lume spirituala chiar mai vasta decat cea din cunostintele Rasaritului, insa aceasta lume spirituala nu fiinteaza de la sine, autonom si haotic, ci este stapanita de Hristos Dumnezeu, Care a spus: "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant." Nu se poate lua de la Dumnezeu nici cerul si nici pamantul. Aceasta este foarte limpede pentru ortodocsii din Balcani, care in fiecare zi vorbesc si marturisesc ca rapirea este o bestematie.
Luand aminte la acestea, Balcanii nu pot sa stea deci intre Rasarit si Apus, ci mai presus si de unul, si de celalalt, ca sa lumineze si unuia, si celuilalt. Mai presus de Rasarit si de Apus!
