Lacrimile sunt firesti pentru firea cazuta. Inainte de cadere, firea omeneasca nu stia ce sunt lacrimile - nu cunostea decat preacurata desfatare a fericirii raiului, cand a pierdut aceasta fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-si arata dorul de ea; i s-au dat ca marturie a caderii, ca marturie ca se afla sub mania dumnezeirii, ca nadejde ca va recapata candva fericirea.
Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca dorul de fericire nu s-a sters din firea omeneasca. Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca golul lasat de pierderea fericirii ceresti nu poate fi implinit de nici o implinire vremelnica; ramanand neimplinit, asteapta implinire, vesteste ca implinirea aceasta exista.
In lacrimi traieste in chip tainic mangaierea, iar in plans se ascunde bucuria. Omul, in orice bunastare pamanteasca ar fi, pe orice inaltime s-ar afla, in orice belsug ar inota, intalneste si traieste minute, ceasuri si zile in care are nevoie de mangaierea pe care o aduc lacrimile; in alta mangaiere nu afla mangaiere.
Fiecare dintre noi, indata ce paseste in taramul surghiunului si chinului nostru, in taramul patimirilor si al plansului, isi si insemneaza aceasta intrare - inceputul fiintarii sale - prin tipete de plans.
Fericit barbatul al carui ajutor este la Tine, insemnat prin lacrimile ce insotesc rugaciunea lui! Unul ca acesta nevazute, duhovnicesti suisuri in inima lui a pus, inaltandu-se deasupra vaii plangerii - viata pamanteasca, pe care Tu ai dat-o omului spre pocainta. Cei ce se curatesc prin plans si lacrimi merge-vor din putere in putere, si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion - in duhul omenesc pregatit pentru primirea lui Dumnezeu prin pocainta adevarata (Ps 83, 6-7).
Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Cei ce mergand pe calea vietii pamantesti, mergeau pe calea cea stramta si mahnicioasa si plangeau aruncand semintele lor, acestia venind vor veni cu bucurie, luandu-si snopii lor (Ps. 125, 6-8).
Ca insusire a firii cazute, lacrimile sunt molipsite de boala caderii, asemenea tuturor insusirilor firii omenesti. Sunt oameni care din fire sunt deosebit de inclinati spre lacrimi si varsa lacrimi cu orice prilej la indemana: aceste lacrimi se numesc firesti.
Sunt si lacrimi pacatoase! Aceste lacrimi le varsa din belsug si cu deosebita usurinta oamenii dedati patimii dezmierdarilor; lacrimi asemenea lacrimilor celor impatimiti de dezmierdari varsa cei aflati in amagire de sine si inselare; slava desarta, fatarnicia, prefacatoria, dorinta de a fi pe placul oamenilor pot face pe cineva sa verse lacrimi din belsug.
In fine, lacrimi varsa si rautatea: atunci cand nu are putinta sa faca rau, sa verse sange omenesc, ea varsa lacrimi. Aceste lacrimi le avea Nero, in care crestinii acelei vremi, din pricina cruzimii si urii lui fata de crestinism, credeau ca vad pe antihrist.
Intre lacrimile firesti se numara lacrimile varsate din amaraciune; dar cand amaraciunea este pacatoasa, lacrimile izvorate din amaraciune devin lacrimi pacatoase. Sfintii Parinti ne poruncesc sa preschimbam atat lacrimile firesti, cat si pe cele pacatoase, indata ce se ivesc, in lacrimi placute lui Dumnezeu - adica sa schimbam pricina lacrimilor: sa ne aducem aminte de pacatele noastre, moartea de care nu vom scapa si a carei venire nu stim cand va fi, judecata lui Dumnezeu - si sa plangem din aceste pricini.
Minunat lucru! Cei care din fireasca inclinare varsau fara osteneala rauri de lacrimi fara rost si roada, precum si cei ce le varsau din imbolduri pacatoase, atunci cand sa planga in chip bineplacut lui Dumnezeu, indata vad in sine o uscaciune neobisnuita - nu pot sa stoarca din ochi nici macar o picatura de lacrima. De aici ne dam seama ca lacrimile temerii de Dumnezeu si ale pocaintei sunt dar al lui Dumnezeu, ca pentru a le primi trebuie mai intai sa ne ingrijim a dobandi pricinile lor.
Pricina lacrimilor este vederea si recunoasterea pacatoseniei proprii: "Izvoare de apa au izvorat ochii mei, graieste Sfantul Prooroc David, ca n-am pazit legea Ta" (Ps. 118, 136).
Pricina lacrimilor e saracia cu duhul: fiind o fericire in sine, ea naste alta fericire - plansul (Mt. 5, 3-4), o hraneste, o sprijina, o intareste. "Nu plansul vine din lacrimi, ci lacrimile din plans", a zis Preacuviosul Ioan Proorocul.
"Daca cineva, aflandu-se in sanul obstii, taie voia sa si nu ia aminte la pacate straine, afla plansul. Prin aceasta lucrare se aduna gandurile lui - si adunandu-se in acest chip, nasc in inima intristare cea dupa Dumnezeu, iar intristarea naste lacrimile".
Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeiesti: "Lacrimile la rugaciune, graieste Sfantul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiesti de care s-a invrednicit sufletul prin pocainta sa si a faptului ca a fost primit si a inceput sa intre in tarina curatiei prin lacrimi. Daca gandurile nu se vor rupe de lucrurile trecatoare, daca nu vor lepada de la sine nadejdile in aceasta lume, daca nu se va starni in ele dispretul fata de ea si daca nu vor incepe a-si pregati merinde pentru iesire, daca nu vor incepe sa lucreze in suflet cugetari despre lucrurile ce tin de veacul viitor, nu vor putea sa verse lacrimi".
Cel ce a castigat vederea pacatoseniei sale, cel ce a castigat frica de Dumnezeu, cel ce a castigat simtamantul pocaintei si plansului trebuie sa ceara de la Dumnezeu, prin rugaciune osarduitoare, darul lacrimilor.
Astfel, Asha, fiica lui Halev, fiind data in maritis si primind zestre o bucata de pamant, atunci cand a sezut pe asin ca sa mearga la casa sotului a cerut de la tatal ei, cu tanguire si suspinare, sa-i adauge la bucata de pamant primita ca zestre inca una, bogata in apa. In pamantul de la miazazi (uscat) m-ai dat pe mine, da-mi mie si izvoarele apelor (Jud. 1, 15). Halev a implinit dorinta fiicei. Prin Asha, Sfintii Parinti inteleg sufletul, ce sta, ca pe un asin, pe pornirile necuvantatoare (irationale) ale sufletului. Pamantul uscat inchipuie lucrarea pe care o intreprinde sufletul sub calauzirea fricii de Dumnezeu, iar faptul ca Asha a inceput sa ceara cu tanguire si suspinare izvoarele apelor arata nevoia cea foarte mare de lacrimi pe care o are orice nevoitor, care trebuie sa ceara de la Dumnezeu cu suspinuri si durere in inima darul lacrimilor.
Rugandu-ne pentru darul lacrimilor, este neaparata nevoie sa ne silim si noi insine a lacrima; sfortarea sau osteneala proprie merg inaintea revarsarii lacrimilor si o insotesc. Osteneala ce merge inaintea varsarii lacrimilor sta in infranarea cu dreapta socotinta de la mancare si bautura, in privegherea cu dreapta socotinta, in neagonisire, in desprinderea luarii-aminte de tot ce ne inconjoara, in adunarea ei in noi insine.
Sfantul Ioan Scararul a spus in Cuvantul sau despre plans: "Pocainta este lipsirea neintristata de toata mangaierea trupeasca". Sfantul David descrie starea celui care plange in urmatorul chip: "Palit am fost ca iarba si s-a uscat inima mea, ca am uitat a manca painea mea. De glasul suspinului meu s-a lipit osul meu de carnea mea. Asemanatu-m-am cu pelicanul de pustie, facutu-m-am precum corbul de noapte in loc nelocuit. Privegheat-am si m-am facut ca o pasare ce este osebita pe casa. Cenusa ca painea am mancat, si bautura mea cu plangere am amestecat (Ps. 101, 5-8, 10).
Fara a muri pentru lume, omul nu poate dobandi plansul si lacrimile: le dobandim pe masura ce murim pentru lume. Osteneala din timpul plansului si revarsarii lacrimilor sta in silirea la ele, in rabdarea cu marime de suflet a uscaciunii care bantuie cateodata nevointa cea fericita si dupa care cel ce lucreaza cu rabdare e rasplatit intotdeauna cu revarsare imbelsugata de lacrimi. Precum pamantul care, dupa ce a asteptat indelung roua si in cele din urma, primind-o din belsug, se acopera de verdeata gingasa, stralucitoare, asa si sufletul ce a tanjit de uscaciune, iar apoi a fost adus la viata de lacrimi, odrasleste din sine multime de ganduri si simtiri duhovnicesti impodobite cu floarea de obste a smereniei.
Lucrarea plansului, fiind nedespartita de lucrarea rugaciunii, are nevoie de aceleasi conditii ca si aceasta pentru a cunoaste sporire. Rugaciunea are nevoie de petrecere statornica si rabdatoare in ea; de acelasi lucru are nevoie si plansul.
Rugaciunea are nevoie de istovirea trupului si o pricinuieste: aceasta istovire o pricinuieste si plansul, ce are nevoie ca sa se nasca din ostenirea si chinuirea trupului. "Ostenit-am intru suspinul meu, graieste marele Lucrator al plansului, spala-voi in toate noptile patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda" (Ps. 6, 6).
Silirea de sine si osteneala trebuie sa fie pe masura puterilor trupesti. Preacuviosul Nil Sorski indeamna la plans si lacrimi si le fericeste. "Aceasta este calea pocaintei si rodul ei", graieste Sfantul Nil. "Cel ce pentru fiecare necaz ce vine asupra lui si impotriva oricarui gand vrajmasesc plange inaintea bunatatii lui Dumnezeu, degraba va afla odihna daca se roaga intru intelegere duhovniceasca".
Totusi, si acest preacuvios, dupa ce sfatuieste sa ne calauzim in lucrarea noastra cu povetele care se afla in cartile Sfantului Ioan Scararul si Sfantului Simeon Noul Teolog, ne pune inainte urmatoarea preintampinare, luata de la Sfantul Isaac Sirul: "sa nu aducem un trup slab in neoranduiala prin silire peste masura". "Atunci, graieste el, nu este de folos sa dam razboi firii. Cand trupul neputincios este silit la fapte care intrec puterea sa i se pricinuieste sufletului intunecare peste intunecare si i se face tulburare."
Totusi, o oarecare silire pe masura puterii lor este neaparat trebuincioasa si pentru cei mai slabi la trup si la sanatate. Masura puterilor sale si-o afla omul lesne dupa cateva incercari. Cei neputinciosi sunt datori sa se sileasca la plans si lacrimi in primul rand prin rugaciunea cu luare-aminte, si sa se straduiasca a dobandi plansul cel intru duh, cand se revarsa lacrimi line, iar durerea inimii nu este atat de puternica.
Orice lucrare duhovniceasca, fiind in fapt dar al lui Dumnezeu pentru noi, are neaparata trebuinta ca noi sa ne silim spre el, fiindca silinta este vadirea si marturia lucratoare a bunei noastre voiri. Silirea este de trebuinta mai ales atunci cand din pricina, firii cazute sau a rautatii demonilor apare in noi vreo pornire sau tulburare pacatoasa: atunci este nevoie neaparata sa rostim cuvintele plangatoare ale rugaciunii ceva mai auzit.
Plansul material, masinal, auzit, deosebit de silit nu este pe potriva celor neputinciosi, fiindca zguduie trupul si pricinuieste in el o durere si o suferinta chinuitoare. Aceasta durere si suferinta au fost asemuite de Parinti cu durerile celei care naste; in urma lor apare o slabiciune insemnata chiar la nevoitorii puternici.
Monahilor zdraveni la trup le este cu putinta si de folos o silire mai puternica spre plans si lacrimi; pentru ei e de trebuinta (mai ales cand sunt incepatori, inainte de a dobandi plansul duhului) sa spuna cuvintele rugaciunii cu glas plangator, asa incat sufletul, care doarme somnul mortii din pricina betiei pacatului, sa se trezeasca la glasul plansului si sa se patrunda el insusi de simtamantul plansului.
Asa plangea puternicul David: "Racnit-am din suspinarea inimii mele" (Ps. 37, 8), spune el despre sine, racnit-am asemenea unui leu care face sa rasune pustia de o tanguire in care atat puterea, cat si intristarea se vadesc intr-un chip infricosat.
Pentru rugaciunea si plansul cu glas tare este neaparat trebuincioasa insingurarea macar in chilie: aceasta lucrare nu are loc in mijlocul obstii. Din Vietile Sfintilor Parinti vedem ca aceia dintre ei care aveau putinta plangeau cu glas tare, care fara voia lor se raspandea cateodata dincolo de peretii chiliei, chiar daca ei se ingrijeau cu toata ravna ca lucrarea lor sa ramana tainica, stiuta doar de Dumnezeu.
Cand se aduna in aer mult abur, se dezlantuie fulgere insotite de ploaie imbelsugata; cand se aduna in suflet simtaminte de plans se dezlantuie tanguiri cu suspine si lacrimi imbelsugate. Asa se intampla cu monahul a carui nevointa este descrisa de catre Sfantul Isaac in cel de-al zecelea Cuvant al sau.
Dupa fulgere si ploaie are loc o deosebita improspatare a vazduhului: si sufletul ce si-a usurat intristarea prin tanguire si s-a racorit prin lacrimi gusta o liniste si pace deosebite, din care apare si lucreaza, ca buna mireasma din aromate, rugaciunea preacurata. Indeobste, e de folos a afla din Sfanta Scriptura si din scrierile Parintilor feluritele mijloace ale lucrarii calugaresti, a le incerca si a ne alege acea lucrare ce ni se potriveste cel mai mult.
Oamenii sunt asa de felurit alcatuiti, au puteri si insusiri asa de felurite, incat una si aceeasi lucrare sau unul si acelasi mijloc, intrebuintat fiind de mai multi nevoitori, lucreaza asupra fiecaruia dintre ei cu deosebiri insemnate. Din aceasta pricina, cercarea (experienta) este neaparat trebuincioasa, precum sfatuieste si Apostolul: "Toate sa le incercati; ce este bun pastrati" (I Tes. 5, 20).
Darul plansului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mantuirea noastra. Darurile proorociei, inainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut in chip deosebit lui Dumnezeu si si-a atras in chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita.
"Intristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie in sine. Nevointele trupesti fara intristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet".
Lacrimile varsate pentru pacate sunt la inceput amare, se varsa intru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le impartaseste si trupului. Putin cate putin, cu lacrimile incepe sa se uneasca o mangaiere alcatuita dintr-o deosebita liniste, dintr-un simtamant de blandete si smerenie; odata cu aceasta, insesi lacrimile, pe masura si pe potriva mangaierii aduse, se preschimba, isi pierd intr-o masura insemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina.
La inceput, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, incep, putin cate putin, sa vina mai des si sunt mai imbelsugate. Iar atunci cand darul lacrimilor se intareste in noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gandurile, incepe sa lucreze cu o deosebita adancime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric.
Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera invatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare in lacrimi dulci. Atunci, in inima odrasleste mangaierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamantesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevo-iesc in rugaciunea cu plans si care au darul lacrimilor.
Atunci, se implineste fagaduinta Domnului: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Mt. 5, 4). Atunci, nevoitorul, din insuflarea si incredintarea Sfantului Duh, se heretiseste pe sine astfel: "Cel Ce pazeste pe prunci, Domnul; smeritu-m-am, si m-am mantuit. Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut bine, ca a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi si picioarele mele din alunecare" (Ps. 114, 6-8).
Atunci, nevoitorul vazand ca gandurile si simtirile pacatoase nu mai au putere asupra lui si in desert se straduieste sa-l supuna inrauririi lor, le graieste cu indraznire: "Departati-va de la mine, toti lucratorii faradelegii, ca a auzit Domnul glasul plangerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit" (Ps. 6, 8-9).
In culori vii este zugravita in Plangerile Proorocului Ieremia starea sufleteasca a monahului care vede caderea firii omenesti, care nu a fost inselat de amagirile lumii trecatoare, ci isi tinde pe de-a-ntregul privirile sufletului spre aceasta cadere si se afunda, in adanca insingurare, intr-o adanca plangere. "Si a fost, graieste Scriptura, dupa ce a fost dus in robie Israel si Ierusalimul s-a pustiit, sezut-a Proorocul Ieremia plangand si a plans plangerea aceasta asupra Ierusalimului" (Plangerile lui Ieremia, cap. I).
Toate mijloacele de indreptare a Ierusalimului au fost intrebuintate si toate au fost in zadar: n-a ramas pentru el decat plangerea. Proorocul i-a vestit oarecand, i-a vestit netacutul cuvant proorocesc: acum nu mai are cine sa asculte acest cuvant; nu doar ca nu sunt oameni - nu mai sunt nici cladiri; au ramas doar ruinele, asupra lor nu mai pot rasuna decat plangeri. Nimeni nu intelege aceste plangeri si nu este nevoie ca cineva sa le inteleaga. Prin ele, proorocul isi arata durerea sa cea negrait de grea; dinspre ruine, ele rasuna in pustie; spre ele ia aminte Dumnezeu din cer.
In ce stare se afla Proorocul! E singur printre intinsele ruine ale cetatii; e singurul viu printre nenumaratele semne si marturii moarte ale vietii trecute; e singurul viu pe taramul mortii. Viu fiind, da glas de intristare pentru pierderea vietii; cheama aceasta viata sa se intoarca in locuinta pe care a parasit-o, sa inlocuiasca iar moartea cumplita, nesimtitoare de sine. "Cum a sezut singura cetatea cea cu multe popoare? Facutu-s-a ca o vaduva cea cu multe neamuri, cea care domnea peste tari ajuns-a birnica" (Plangeri 1, 1).
Proorocul inchipuie mintea monahului, luminata de invatatura cea descoperita (revelata) a lui Dumnezeu; cetatea cea mare este tot omul zidit de Dumnezeu; locuitorii cetatii sunt insusirile sufletului si ale trupului; paganii sunt demonii, care au fost plecati inaintea omului mai inainte de caderea sa, iar dupa aceea s-au facut stapani pe el.
In starea de cadere se afla si monahul insusi, se afla; toti oamenii: monahul plange pentru sine si pentru toti oamenii. Monahul insa plange singur, fiindca numai el vede, in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, caderea oamenilor; ceilalti oameni n-o vad, nu iau parte la plans, nu pricep plansul, iar pe cel ce plange il socotesc lipsit de minte.
Plange monahul singur in numele sau si al intregii omeniri, neputand sa se vada pe sine despartit de ea, fiindca o iubeste si se stie inrudit cu ea; plange monahul pentru sine si pentru intreaga omenire; plange firea cazuta, de care, se impartasesc toti oamenii. El plange singur pe ruinele nesimtitoare, in mijlocul gramezilor de pietre imprastiate, care zac - ruinele si pietrele sunt chipul omenirii bolnave de nesimtire, al omenirii care nu simte sl. nu pricepe caderea sa si moartea vesnica si nu se ingrijoreaza catusi de putin de ele.
Monahul plange singur, si plansul lui nu-l intelege decat Dumnezeu. Plangand a plans noaptea - in toata vremea vietii pamantesti - si lacrimile lui pe obrazul lui, si nu era cinesa-l mangaie pe el de necazul lui dintre toti cei ce-l iubeau pe el toti cei ce il iubeau s-au lepadat de el, facutu-s-au vrajmasii lui"(Plangeri 1, 1).
Pentru a inalta glas de plangere catre Dumnezeu trebuie ca omul sa se indeparteze de lume si de oameni, sa moara lumii si oamenilor, sa se insingureze cu mintea si cu inima, "Parasirea tuturor grijilor te va ajuta sa te apropii de cetatea linistirii; daca nu vei avea parere de sine, te vei salaslui in ea; iar daca vei muri tuturor oamenilor, te vei face mostenitor al cetatii si al comorilor ei", a grait Marele Varsanufie unui monah pe care-l pregatea pentru linistire si pustnicie in mormantul-chilie, acest salas iubit al rugaciunii cu plangere.
Iudeii care se aflau robiti in Babilon inchipuie necazurile cele de voie, adica lipsurile si nevointele trupesti, la care se supune monahul avand ca scop pocainta, precum si necazurile trimise asupra lui de catre Pronia dumnezeiasca spre curatirea pacatelor.
Capetenia duhovniceasca a nevointelor - plansul - le trimite; solie dintre daramaturile Ierusalimului, deasupra carora el se linisteste in singuratate. In solie, le vesteste celor robiti ca dupa trecerea unui rastimp va veni slobozenia.
Plansul amar isi are sorocul sau, iar paharul amaraciunilor gustate de voie si fara voie are masura sa. Aceasta greutate si aceasta masura sunt randuite de Dumnezeu; precum a zis si Sfantul Dayid: "Ne vei hrani pe noi cu paine de lacrimi, si ne vei adapa cu lacrimi intru masura" (Ps. 79, 6), ca ai pus lacrimile mele inaintea Ta, ca mijloc de curatire intru fagaduinta Ta (Ps. 55, 8), de miluire si mantuire. "Au fost zile in care facutu-s-au lacrimile mele paine ziua si noaptea" (Ps. 41, 3); "dupa ele au urmat zile in care, dupa masura multimii durerilor mele ce au fost inainte in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu" (Ps. 113, 19).
"Cand a intors Domnul robia Sionului, facutu-ne-am ca niste mangaiati. Atuncea s-a umplut de bucurie gura noastra, si limba noastra de veselie" (Ps. 125, 1-2). Iar tu nu te teme, robul Meu Iacov, vesteste din partea lui Dumnezeu insuflatul Ieremia poporului ales, pentru ale carui pacate Domnul ingaduise ca el sa fie dus in robia Babilonului, nici nu te teme, Israele: ca iata Eu te mantuiesc de departe, si samanta ta din pamantul robiei lor; si se va intoarce Iacov si se va odihni si va spori" (Ier. 46, 26).
Durerile si chinurile pocaintei cuprind, in ele samanta mangaierii si tamaduirii. Aceasta taina o descopera plansul ucenicului sau. Toti monahii care s-au curatit de pacate si toti cei care au atins desavarsirea crestina au atins-o prin plans. Aceasta lucrare a fost deosebit de raspandita si puternica intre isihastii Egiptului de Jos, in pustia Schitului, in muntele Nitriei, in Chilii si in alte locuri insingurate. Ea a prefacut cetele de monahi in cete de ingerii.
Atunci cand intemeietorul vietii calugaresti din pustia Schitului, Preacuviosul Macarie cel Mare, pe care si ceilalti locuitori al pustiei il numeau Parinte al Parintilor, a ajuns la adanci batranete, monahii din muntele Nitriei, ce se afla foarte aproape de Schit, l-au rugat sa-i cerceteze mai inainte de a pleca la Domnul. Macarie a venit in munte; multimea de monahi care se linisteau acolo l-au intampinat si au cerut de la el cuvant de zidire. Macarie, lacrimand, a zis: "Fratilor, sa plangem. Ochii nostri sa verse lacrimi pana la plecarea noastra dincolo, unde lacrimile noastre vor arde trupul nostru". Toti au inceput sa planga, s-au aruncat la pamant si au zis: "Parinte! Roaga-te pentru noi".
Darul lacrimilor - aceasta adumbrire a harului dumnezeiesc - il cerceteaza cel mai mult pe nevoitor in vremea rugaciunii cu luare-aminte, fiind roada ei obisnuita; altora le vine in vremea citirii; altora, in vremea unei osteneli oarecare.
Astfel, Preacuviosului Chiril de la Lacul Alb (Bieldiezerski) lacrimile ii veneau in timp ce lucra in bucataria manastirii. Privind la focul cel material, isi amintea de focul cel nestins al chinurilor vesnice si varsa lacrimi. Chiril, presupunand ca in linistire strapungerea lui va deveni mai puternica si lacrimile sale se vor inmulti, a dorit sa se insingureze in chilie. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, imprejurarile au facut ca el sa dobandeasca ceea ce dorea - si ce s-a intamplat? O data cu indepartarea pricinii care starnea strapungerea si lacrimile, acestea s-au imputinat, si Chiril l-a rugat pe intaistatator sa-l trimita inapoi la focul bucatariei manastiresti.
Sfintii Parinti poruncesc sa ramanem in acea lucrare in care ne vin lacrimile, fiindca lacrimile sunt o roada; iar scopul vietii calugaresti este dobandirea roadei prin acel mijloc prin care ii place lui Dumnezeu sa o daruiasca.
Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea ca "stie un monah care se linistea in chilie si avea ca rucodelie impletirea de funii. Atunci cand sedea si impletea funii, indeletnicindu-se cu rugaciunea mintii, ii veneau lacrimile. Atunci, se scula sa se roage, insa lacrimile incetau. Se aseza fratele si se apuca de impletit, lacrimile veneau iarasi. Deopotriva veneau lacrimile si cand sedea si citea. Se scula la rugaciune, lacrimile incetau pe loc. Numai cand lua iarasi cartea se intorceau". Cu acest prilej, Preacuviosul a spus: "Pe buna dreptate au zis Parintii ca plansul e invatator. El invata pe fiecare om ce-i este de folos".
Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea: "Tot pacatul pe care il va face omul este in afara de trup; iar daca desfraneaza cineva, in al sau trup pacatuieste" (I Cor. 6, 18), fiindca din trup ies spurcaciunile ce il spurca; asa si toata fapta buna este afara de trup, dar cel ce plange in fiecare zi isi curata si trupul, fiindca lacrimile, iesind afara, spala trupul de necuratiile sale".
"Cel ce se pocaieste cu adevarat, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, socoate fiecare zi in care nu a plans o zi pierduta pentru sine, chiar daca in rastimpul ei ar fi facut vreun lucru bun".
Oricat de inalta ar fi vietuirea noastra, daca n-am castigat inima infranta aceasta vietuire e prefacuta si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfantul Botez) sa-si curete mainile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu.
Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi invinovatiti, fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvantatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plans neincetat, adica pentru ca nu am petrecut in intristarea cea mantuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra.
Cu toate ca plansul este incununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin imbelsugate, unii nevoitori - precum vedem din cuvintele de mangaiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti - se chinuie sub povara plansului fie de-a lungul intregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung rastimp, fara a primi lacrimi spre a se mangaia si racori cu ele. Acestia sa stie ca fiinta pocaintei sta in smerenie si in strapungerea duhului nostru (Ps. 50, 19), cand duhul plange din pricina smereniei.
Plansul duhului, atunci cand puterile trupesti nu-s indestulatoare pentru a vadi prin nevointe si fapte trupesti pocainta care lucreaza in suflet, tine locul tuturor nevointelor si faptelor trupesti, printre care si lacrimile. Amin !
