Despre iubirea fata de saraci si despre facerea de bine
Cei ce stau in fruntea acestei Biserici precum si dascalii credintei celei neratacite si ai vietuirii virtuoase se aseamana mult cu gramaticii si cu pedagogii care deprind pe copii cu cele dintai elemente ale invataturii. Caci, dupa cum acestia atunci cand primesc de la parintii lor pe pruncii inca necopti si care abia stiu sa vorbeasca nu-i pun, dintr-odata, in fata celor mai desavarsite dintre invataturi, ci ii deprind mai intai sa zgarie pe tablite primele litere si numai dupa aceea ii invata sa cunoasca numele lor, deprinzandu-le mana cu scrierea acestor litere si abia dupa aceea ii trec la silabisire si la pronuntarea acestor nume, tot asa si cei aflati in fruntea Bisericii pun mai intai pe ascultatorii lor in fata celor mai simple lucruri si abia cu timpul ii duc la cunoasterea invataturilor mcti desavarsite.
Intrucat, asadar, in cele doua zile de mai inainte v-am vorbit despre placerea care provine din infranarea gatului si a stomacului, sa nu va inchipuiti ca si astazi va voi vorbi tot despre astfel de treburi, aratandu-va de ce se cuvine sa dispretuim carnurile si ca trebuie sa ne oprim de la vinul provocator de rasete si de imbatare, potolind astfel harnicia bucatarilor si lasand sa se mai odihneasca mana paharnicului. Cred ca despre aceste lucruri v-am vorbit destul, dupa cum si voi ati dovedit-o prin fapte, dand ascultare sfaturilor mele. Dupa ce, asadar, ati inteles aceste lucruri, acum ar fi bine sa va fac partasi unor invataturi mai inalte si care cer din partea voastra barbatie mai multa.
Caci exista si un post netrupesc si o infranare nematerialnica si aceasta consta in indepartarea sufleteasca de la cele rele, caci numai in vederea acesteia ni s-a randuit si infranarea de la mancari. Indepartati-va, asadar, de la rele. Infranati-va de a mai pofti bunuri straine! Fugiti de castig nedrept! Omorati in voi draceasca iubire de argint! In casele voastre sa nu se gaseasca nici un lucru dobandit prin sila sau prin rapire!
Caci ce folos ai, omule, daca gura nu ti se atinge de carne, dar in schimb tu sapi cu rautate pe fratele tau? Sau ce castigi daca nu mananci din ale tale, dar rapesti pe nedrept din cele ale saracilor? Ce credinta mai e si aceea, daca atunci cand nu bei apa uneltesti cu viclesug si insetezi din rautate dupa sange? A postit doar si Iuda, alaturi de ceilalti unsprezece, dar, neputandu-si stapani patima iubirii de arginti, n-a putut agonisi nimic spre mantuire cu tot postul lui. Doar nici diavolul nu mananca intrucat e duh si ca atare e lipsit de trup, dar din pricina rautatii s-a pravalit in prapastie, oricat de sus a fost, inainte. Si tot asa nici unuia dintre demoni nu-i dam de mancare, nici de baut si nici unul dintre ei nu poate fi osandit pentru betie, caci iarasi firea lor ii departeaza de participarea la mancari; in schimb, atat noaptea, cat si ziua, ratacesc prin vazduh si nascocesc mereu si pun la cale noi si noi rautati si ne insotesc cu toata ravna cand vrem sa punem la cale ceva rau. Se topesc de invidie si de vraji; de aceea, daca vrem sa ramanem oameni si sa ne pastram inrudirea cu Dumnezeu, atunci sa fugim de unii ca acestia care au cazut de la orice partasie cu binele.
Asadar o purtare inteleapta sa calauzeasca viata crestinilor, iar sufletul sa se fereasca de orice paguba izvorata din rautate. Caci daca ne indepartam de vin si de carne, dar in schimb ne facem totusi vinovati de pacate sufletesti, va spun din capul locului si va asigur ca apa, verdeturile si hrana lipsita de carne nu va va folosi la nimic, cata vreme starea sufleteasca nu va va fi la fel cu infatisarea cea din afara. Postul a fost randuit prin lege tocmai ca sa slujeasca curatirii sufletului. Or, daca sufletul e intinat in inclinari si in alte fapte rele, de ce ne zbatem in zadar dupa apa pe care am baut-o, cand ne ramane atata noroi in suflet? Ce folos poate avea cineva de pe urma postului trupesc, cata vreme nu-si curata si sufletul? Caci nu-i de nici un folos sa fereci cat de tare caruta si sa inhami la ea cai oricat de vijeliosi, daca vizitiul care o conduce va fi el insusi un om nestapanit. Ce folos ca o corabie e bine incheiata daca cel care o carmuieste umbla mereu beat?
Postul e temelia virtutii. Si dupa cum temelia unei case si talpa unei corabii nu-s de nici o isprava si de nici un folos, oricat de cu anevoie au fost lucrate, atata vreme cat celelalte parti care se construiesc pe ele nu sunt asezate cu destula pricepere, tot asa nici de pe urma infranarii prin post trupesc: nu se trage nici un folos daca el nu va fi insotit si de cealalta indreptare, a postului sufletesc din care postul trupesc si decurge, de altfel, in chip firesc.
Asadar frica de Dumnezeu sa invete limba sa graiasca numai ce se cuvine, iar nu sa vorbeasca lucruri desarte, sa tina timpul potrivit si masura potrivita, cuvantul trebuitor si raspunsul bine socotit, sa graiasca atunci cand se cuvine, sa nu loveasca pe neasteptate si cu repezeala ca o grindina pe cei din jur. De aceea si legatura aceea fina care leaga limba de partea de jos a barbiei se numeste "frau" tocmai pentru ca limba sa nu graiasca lucruri nepotrivite si nesocotite. Sa binecuvinteze, iar nu sa ocarasca; sa cante, iar nu sa defaimeze, sa laude, iar nu sa graiasca de rau. Mana cea indrazneata sa fie legata ca si cu un lant de cugetarea la Dumnezeu.
Iata pentru ce postim: pentru ca pe Mielul (Mristos) inainte de a-L rastigni cu piroane pe cruce, iudeii L-au batjocorit cu ocari si cu palmuiri (Marcu 14, 65). Asadar, noi, ucenicii lui Hristos, sa nu urmam purtarea cea nesocotita a vrajmasilor Domnului. Caci daca vom fi ca ei, Isaia ne va grai si noua: "Voi postiti numai ca sa va certati si sa va sfaditi si sa izbiti furiosi cu pumnul in cel smerit" (Is. 58, 4). Invata, omule, de la acelasi prooroc in ce consta postul cel curat si fara de viclenie. El ne-o spune asa: "Dezleaga orice legatura a nedreptatii! Desfa stransoarea zapiselor celor facute cu de-a sila! Frange painea ta si da celui flamand si adu sub acoperamantul tau pe saracii cei fara adapost" (Is. 58, 6-7).
Multime multa de oameni goi si fara de adapost au adus vremurile de azi. Multime de oameni luati im robie stau in fata usilor fiecaruia. Nu lipsesc nici cel strain, nici cel dezmostenit; pretutindeni nu vezi altceva decat maini intinse spre cersit. Casa unor astfel de oameni e doar bolta cereasca, locul lor de adapost sunt porticele, drumurile si locurile mai ferite de prin piete. Se cuibaresc prin pesteri, ca niste corbi de noapte si ca niste pasari de mare. imbracamintea lor sunt zdrentele abia prinse unele de altele, ogorul lor e bunavointa celor milostivi; hrana, orice le pica la indemana; bautura, aceeasi ca si a necuvantatoarelor adica izvoarele; paharul lor, cupa palmelor; camara lor sunt buzunarele si surtucul, si acesta doar daca n-a fost destul de zdrentuit, ci in stare sa mai adaposteasca ceea ce s-a adunat in el; masa lor, genunchii adunati laolalta; patul lor, pamantul; baia lor, raul sau lacul, pe care Dumnezeu le-a dat tuturor deopotriva fara sa mai fie nevoie de a se mai construi ceva. Viata lor e ratacitoare si salbatica, dar nu pentru ca asa va fi fost ea inca de la inceput, ci ca una care a ajuns asa in urma nenorocirilor si a lipsurilor.
Multumeste-te, dar, cu acestea, tu care postesti! Arata-te plin de bunavointa fata de fratii tai cazuti in nenorocire! Ceea ce opresti stomacului tau daruieste celui lipsit! Fie ca frica de Dumnezeu sa duca la o dreapta miluire pe toate zilele! Tamaduieste cu infranarea ta inteleapta doua patimi potrivnice una alteia: imbuibarea si foamea fratelui tau! Caci si doctorii fac asa: unora le prescriu curatire, altora hranire, pentru ca prin ceea ce adauga unuia sa ia de la celalalt si sa se randuiasca sanatatea si a unora, si a altora.
Lasa-te convins de indemnul cel bun! Deschida invatatura cea buna usile celor cu bunastare! Gandul cel bun sa conduca pe cel sarac catre cel ce are! Sa nu crezi ca printr-un cuvant oarecare ai putea imbogati pe cel sarac! Deie-le si casa si pat si masa. Cuvantul cel mai inainte de veci printr-un cuvant potrivit! Iar tu, cultiva cele ce sunt necesare pe care trebuie sa le privesti ca pe niste bunuri ale tale!
Pe langa acestea, gandeste-te ca mai sunt si alti multi bolnavi si nenorociti. Fiecare sa poarte de grija de cei din apropierea lui. Nu lasa pe cei din jurul tau sa fie ingrijiti de altcineva! Sa nu cumva sa ia altul comoara care se afla langa tine! imbratiseaza pe cel cazut in suferinta ca si cum ai indragi aurul. Iubeste pe cel impovarat ca si cum iti iubesti propria sanatate, ca si cum iti iubesti sanatatea sofiei, a copiilor, a casnicilor si a intregii tale familii.
Cel lipsit si bolnav este de doua ori sarac; daca il ajuta sanatatea, cel lipsit merge din usa in usa, indreptandu-se catre cei avuti, iar daca stau la incrucisarea drumurilor, cer mila tuturor trecatorilor, cum o cerea si Daniil in groapa (Dan. 14, 32); in schimb cei chinuiti de boala te asteapta pe tine cel evlavios si iubitor de saraci ca si cum ar astepta pe Avacum. Fii, dar, si tu urmator acestui prooroc prin milostivirea ta. Grabnic si fara zabava sa te arati cand e vorba de a hrani pe cel nevoias! Sa nu crezi ca vei pagubi daca dai. Nu-ti fie teama: roada milosteniei tale va creste bogat, iar daca dai, iti vei umple casa de rodul bunatatilor.
Dar poate ca vei zice: si eu sunt sarac. Fie! Da totusi cat ai caci Dumnezeu nu-ti cere ceva ce-i peste puteri. Tu sa dai paine, altul un pahar cu vin, iar altul o haina si astfel suferinta in care se zbate un om poate fi inlaturata. Nici Moise n-a primit de la un singur om tot ce avea nevoie pentru terminarea cortului marturiei, ci a adunat de la tot poporul (Ies. 35, 5-35). Caci aurul 1-a dat unul, argintul altul, un altul mai sarac a daruit pielea, iar altul care era cel mai sarac dintre toti a daruit doar cateva fire de lana. Oare, nu stii ca si banul vaduvei (Marcu 12, 42) a ajuns sa intreaca pana si darurile celor bogati? Caci ea a dat tot ce avea, pe cand ceilalti doar o mica parte.
Nu fi nepasator fata de cei ce zac ca si cum n-ar fi vrednici de nimic! Gandeste-te bine cine sunt ei si vei afla valoarea lor ca unii care si ei sunt imbracati cu chipul Mantuitorului. Caci iubitorul de oameni Dumnezeu i-a uns cu chipul Sau propriu ca prin el sa imblanzeasca pe cei nesimtiti si uratori de saraci, dupa cum si cei care se napustesc asupra lor isi pun in fata chipul imparatului, pentru ca avandu-si inainte chipul celui ce stapaneste peste tot, sa potoleasca si sa astampere pe cel nepasator.
Saracii sunt vistiernicii bunurilor fagaduite, ei sunt paznicii imparatiei, cei care deschid usile celor buni si care le inchid pentru cei invartosati la inima si care urasc pe oameni. Dar, in acelasi timp, ei sunt atat acuzatori de temut, cat si buni aparatori. Ei apara sau invinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci asa cum sunt vazuti ei de Domnul si Judecatorul lumii. Caci felul cum ne purtam cu ei striga inaintea Cunoscatorului de inimi mai puternic decat orice crainic.
Pentru acestia ni s-a pus noua inainte, prin ingerii lui Dumnezeu, si scaunul acela infricosator, despre care ati auzit de atatea ori. Caci am vazut acolo pe Fiul Omului venind din ceruri, calcand prin vazduh ca si cum ar pasi pe pamant, inconjurat de multime nesfarsita de ingeri. Am vazut apoi tronul maririi inaltandu-se, iar pe el am vazut sezand pe imparatul cerurilor urmat de intreg neamul omenesc cat s-a nascut pe pamant si cati au trait vreodata sub soare smulsi cu totii in vazduh si impartiti in doua parti si venind cu totii la scaunul de judecata. Cei din dreapta erau numiti oi, iar cei din stanga capre, primind fiecare numirea dupa cum le-a fost felul purtarii lor in viata. Si se puneau acolo intrebari celor judecati de - catre Judecator si se dadeau raspunsuri de catre acestia imparatului. Si fiecare primea rasplata cuvenita: cei care au trait in chip virtuos sa guste din bucuriile imparatiei, iar cei care au urat pe oameni si s-au dovedit rai, pedeapsa focului, si inca pe veci.
Toate acestea ne-au fost descrise cu multa grija si in chip amanuntit, iar daca scaunul de judecata ne-a fost zugravit de insusi Cuvantul lui Dumnezeu, aceasta nu s-a facut din alta pricina, ci doar ca sa ne invete cat de buna e facerea de bine (Matei 5, 44, 48). Caci acesta si este propriu-zis pretul vietii: aceasta facere de bine e mama saracilor, invatatoarea bogatilor, hranitoarea cea buna a copiilor, ocrotitoarea batranilor, camara cu bunatati a celor lipsiti, limanul de obste al dezmostenitilor, impartind tuturor, oricare le-ar fi varsta si nenorocirea, purtarea ei de grija.
Caci asa cum cei care pun la cale fel de fel de intreceri trambiteaza tuturor rasplatirea celor care iau parte la ele fagaduindu-le premii, tot asa cheama la sine si facerea de bine pe toti cei aflati in greutati si in nevoi, dand celor ce vin la ea nu premii pentru ca au putut birui pe altii, ci tamaduire de nenorociri. Caci ceea ce-i mai presus decat orice fapta de lauda a cuiva este prietenia cu Dumnezeu, iubirea cu orice pret a binelui, de impartasirea caruia nu te saturi niciodata.
Caci in primul rand Dumnezeu insusi ne arata care sunt adevaratele fapte bune si pline de iubire fata de oameni, la care ne cheama sa fim partasi. Asa sunt zidirea pamantului, impodobirea cerului, randuirea atat de minunata a anotimpurilor, caldura soarelui, inghetarea ca un cristal a apei precum si toate celelalte pe care El le savarseste in parte, Dumnezeu nu le face de dragul Lui insusi, caci El n-are nevoie de niciuna din toate acestea, ci le lucreaza fara intrerupere in folosul nostru. El e lucratorul cel nevazut al hranei oamenilor, e semanatorul la vreme si datator priceput al ploilor, caci dupa cum ne spune Isaia proorocul, El "da samanta semanatorului si apa din nori, uneori abia stropind pamantul alteori varsand din belsug ploaie peste ogoare" (Is. 55, 10).
Iar cand roadele ajung la coacere si verdeata campului se maturizeaza, imprastiind norii pe tot intinsul cerului, lasa soarele slobod, fara nici un acoperamant raspandindu-si razele sale calde si arzatoare pentru ca spicele sa se rumeneasca si sa se poata secera. Tot el hraneste si vita de vie, pregatind la vreme potrivita bautura celui insetat. La fel da de mancare si vietatilor de tot felul pentru ca si oamenii sa aiba mancare din belsug, iar lucrand lana de pe pieile altora sa-si croiasca incaltaminte. Vezi, dar, in ce chip cel dintai care a iubit facerea de bine este Dumnezeu: El e hranitorul celor flamanzi, care adapa pe cel insetat, care imbraca pe cei goi, asa cum am aratat mai inainte.
Iar daca vrei sa auzi si cum tamaduieste pe cel bolnav, atunci tine minte: cine a invatat pe albina sa fabrice ceara, impreuna cu ea si mierea? Cine a facut ca pinul, terebintul si arborele de mastica sa picure sucul acela lipicios? Cine a zidit tinutul Inzilor, care-i mama fructelor uscate si bine mirositoare? Cine a sadit maslinul care potoleste durerile si oboselile trupesti? Cine ne-a dat cunoasterea radacinilor si a plantelor precum si invatatura leacurilor care se gasesc in ele? Cine a recomandat oamenilor doctoria cea datatoare de sanatate? Cine a scos din pamant izvoarele calde vindecatoare de raceli si de naduseli si care alunga umflaturile si uscaciunile?
S-ar cuveni sa spunem impreuna cu inteleptul Baruh: "El este Cel care a descoperit toata calea stiintei si a dat-o lui lacob, slugii Sale si lui Israel iubitului Sau" (Baruh 3, 37). Pentru aceea au fost nascocite mestesugurile care folosesc focul, precum si cele fara de foc, ca si cele care folosesc apa si toate celelalte indeletniciri nenumarate, pentru ca implinirea nevoilor vietii sa fie deplina, in felul acesta Dumnezeu este cel dintai descoperitor al facerii de bine si datatorul bogat si plin de mangaieri al tuturor celor de care avem nevoie.
Iar noi, care suntem invatati mereu de Sfanta Scriptura sa pasim pe urmele Domnului si Ziditorului nostru, atat cat e cu putinta unui muritor, intrucat numai acest lucru fericeste si poate birui si moartea, pe toate le adunam spre bucuria noastra, pe unele ran-duindu-le numai pentru viata noastra proprie, iar pe altele le pastram pentru mostenitorii nostri. In schimb, n-avem de spus nici un cuvant pentru cei aflati in nenorociri, nici o grija fata de saraci, nu te uiti la semenul tau cum alearga pentru o paine si cum se inflacareaza dupa strictul necesar vietii, pe care nu-l are, dar nu te induri sa-i dai de bunavoie si nici nu-ti pasa de izbavirea lui din nevoi, ci-l treci cu vederea ca pe o planta infloritoare care se usuca ingrozitor din lipsa de apa.
Si faci acest lucru cu tot belsugul bogatiei, desi ai putea mangaia pe multi din prisosul bunatatilor tale. Caci dupa cum apa unui singur izvor revarsandu-se si in dreapta si in stanga peste campii le face roditoare pe toate, tot asa si bunastarea unei singure case e in stare sa izbaveasca din nenorociri multimi intregi de saraci numai daca cugetul cel zgarcit si plin de sine cazand ca o piatra in mijlocul usii n-ar stavili drumul care merge spre cei saraci.
Sa nu traim numai pentru trup! Sa traim cat de cat si pentru Dumnezeu! Simtul si placerea mancarii satisfac numai o mica parte a trupului: gatul, dupa ce trece de el si ajunge in stomac, in cele din urma materiile acestea sunt date afara in chip nevrednic. In schimb, mila si facerea de bine sunt lucruri iubite de Dumnezeu si in timp ce ele isi fac salas in om, il indumnezeiesc si-l fac intru totul urmator binelui asa incat omul este de acum chip al flintei celei dintai si preacurate care e mai presus decat orice minte. Si vreti sa stiti cumva si care-i tinta si garantia din urma pentru toate stradaniile noastre? Iata-le: nadejdea cea buna si asteptarea cea plina de bucurie, iar in cele de dincolo, dupa ce vom dezbraca aceasta haina trecatoare si ne vom imbraca in nestricaciune viata cea fericita, cea nesfarsita si neschimbata petrecuta in bucurii minunate, care acum ne sunt cu totul necunoscute.
Asadar voi care ati fost chemati la viata ca fiinte cu judecata si care aveti putinta de a talcui si a invata lucrurile dumnezeiesti, nu va lasati inselati de cele trecatoare! Dobanditi numai bunuri care nu parasesc niciodata pe cel ce le are! Puneti masura dreapta atunci cand folositi bunurile vietii, caci nu toate sunt ale noastre; lasati sa fie o parte pe seama saracilor cei indragiti de Dumnezeu.
La urma urmelor toate sunt ale lui Dumnezeu, Parintele comun al tuturor. Voi, intreolalta sunteti ca frati din aceeasi semintie, iar lucrul cel mai bun si cel mai drept este ca fratii sa se impartaseasca deopotriva din mostenirea Tatalui. In al doilea rand, chiar daca unul sau altul ar apuca, in dauna celorlalti, vreo parte mai mare de mostenire, sa-si dobandeasca totusi si ceilalti cate ceva.
Daca insa cineva vrea sa fie numai el singur stapan al intregii mosteniri, indepartand pe ceilalti frati chiar si de la a patra sau a cincea parte de mostenire, unul ca acela este intr-adevar tiran amarnic, pagan neimpacat, fiara nesatula, muscand cu placere numai el din prada. Ba mai mult, acela e mai crud si decat fiarele salbatice, caci lupul primeste langa sine si pe alt lup la prada, iar cainii se napustesc deopotriva mai multi deodata asupra unui trup sfasiindu-l.
In schimb, omul nesatul nu primeste pe nimeni din cei de un neam cu el ca partasi la bogatia lui. Pentru tine e de ajuns o masa mai modesta. Vezi sa nu cazi in oceanul fara fund al imbuibarii! Naufragiul care te ameninta este si asa destul de greu: nu vei fi numai sfasiat de stancile de sub apa, ci te vei rostogoli in intunericul cel mai adanc, de unde niciodata nu se mai poate ridica cel care a cazut o data.
De toate te poti folosi, dar nu abuza de ele! Asa te-a invatat si Pavel (Rom. 13, 14; Gal. 5, 16; I Tim. 4, 2). Sileste-te sa fii cat mai masurat in desfatarea ta. Nu te imbata de placeri. Nu fi mai ingrozitor decat orice vietate fie ea cu patru picioare mari sau mici, fie pasari ori pesti usor de gasit ori greu de gasit, ieftine sau scumpe! Nu-ti umple pantecele cu sudoarea multor vanatori, fiind ca o fantana adanca, sapata de multele maini ale fantanarilor, dar care niciodata nu se umple de apa!
Pentru cine nu se simte niciodata satul, nici macar adancul marii nu ramane necercetat. Si nu sunt vanati numai pestii care inoata in apa, ci si celelalte vietuitoare care se tarasc pe sub apa, si pe acestea le scot la uscat si la aer. Asa e cazul cu scoicile de tot soiul, aricii de mare, sepia care se taraste ca un sarpe, si ea e prinsa, la fel si caracatita ascunsa pe sub pietre, si ea e apucata si smulsa ca si scoicile din adancurile cele mai mari. Si toate vietuitoarele din apa, fie ca inoata pe valuri, fie ca stau prin adancurile marilor, toate sunt prinse cu diferite mijloace de vanatoare nascocite de mintea cea mai dornica de placeri.
Si vrei sa stii cumva si ce urmeaza dupa ce acesti infierbantati dupa placeri isi aduna atatea pentru hrana? Dupa cum acolo unde se incuiba vreo boala, rautatea ei aduce dupa sine tot felul de urmari rele, tot asa stau lucrurile si aici. Caci cei obisnuiti sa aiba mereu mese incarcate de bunatati si sa traiasca numai in bunatati simt nevoia sa-si construiasca palate marete si cheltuiesc mare parte din avere cu zidirea de case mari pe care le impodobesc in chipul cel mai ciudat. De multe ori ei cheama la ospete grupuri intregi de oameni, pe care-i imbraca in haine inflorate si incarcate de podoabe. in acest scop ei se ingrijesc sa aiba mese grele de argint, lucioase ca sticla, altele impodobite cu sculpturi in asa fel incat, deodata cu mancarea, sa-i atate si bautura si vederea lor.
Sa ne gandim si la ceea ce urmeaza dupa aceasta; cupe, masute cu trei picioare, vase pentru mancare si altele pentru bauturi, tavile si sticlele de tot felul, glumeti care stiu sa provoace rasul, artistii, chitaristii, cantaretii din instrumente, declamatorii, cantaretii si cantaretele (Eccl. 2, 8), orchestrele precum si tot convoiul desfraului, baieti imbracati in haine femeiesti si cu parul lung, fete lipsite de rusine, un fel de surori ale Irodiadei (Luca 3, 19) celei nerusinate, care ucid pe Ioan cel cu cuget intelept si dumnezeiesc din fiecare om. Iar in timp ce in casa au loc astfel de petreceri, la poarta stau mii de Lazari (Luca 16, 19), unii din ei inaintati in varsta, altii avand cate un ochi scos, altii cu picioarele taiate, iar altii abia tarandu-se ori lipsindu-le cu totul picioarele si patimind cumplit. Ei striga, dar nimeni nu-i aude caci ii asurzeste sunetul flautelor, melodia instrumentelor ori rasetele si hohotele de pe veranda.
Daca insa vor deschide putin usa, paznicul cel aspru al stapanului celui nemilostiv sarind de undeva, ii va alunga cu toiagul asmutind cainii cei rai asupra lor si lovind peste ranile lor cu biciul. Si astfel prietenii lui Hristos sunt nevoiti sa se indeparteze, cu toate ca pentru ei erau sortite aceste bunatati, fara sa fi ajuns sa guste macar o faramitura de paine si fara sa se fi ales cu nici un fel de hrana, ci numai cu ocari si bube. in vremea aceasta, in acest atelier al Mamonei unii ajung sa semene cu niste corabii inecate de valurile venite din afara, pe cand altii dorm pe mese cu paharele alaturi de ei. intr-o astfel de casa se savarsesc doua pacate deodata: unul din pricina imbuibarii celor ce s-au imbatat, iar al doilea din pricina saracilor infometati care au fost alungati.
Daca Dumnezeu vede astfel de lucruri - si desigur ca le si vede - care, credeti, ca va fi sfarsitul vietii voastre, voi, cei care urati pe saraci? Oare, veti mai zice cumva ca nu stiti ca toate pildele ingrozitoare si inspaimantatoare pentru unii ca acestia le pune inainte si le marturiseste Sfanta Evanghelie? Desigur ca acestea au fost scrise pentru bogatul care traia in por-fira si vison, si care a cazut in adancul rautatilor si care dupa moarte a ajuns la mare stramtorare si apasare. Caci tot asa a fost osandit la o moarte naprasnica si un altul asemenea lui in timp ce de cu seara se gandea ce sa faca cu atata hrana pe care o avea incat n-a mai ajuns sa vada dimineata rasaritul soarelui (Luca 12, 20).
Sa nu ne inchipuim ca daca noua, muritorilor, credinta ne e moarta, fericirea ne va fi vesnica! Caci cam in felul acesta avem obicei sa gandim cei care vrem sa harazim totul numai placerilor trupesti; suntem ca niste stapani fara de urmasi si care nu urmarim altceva decat sa dobandim mereu numai bunatati trecatoare.
Cand seceram ne gandim numai la insamantat, iar cand semanam nadajduim totdeauna recolta bogata. Sadind un copac, noi ne si gandim la umbra lui deasa pe cand el va fi mare, iar cand punem in pamant un palmier, indata si asteptam sa ne si infruptam din roadele lui dulci. Si facem asa ceva adeseori chiar la batranete cand toamna vietii a trecut si iarna mortii se apropie, cand mai avem de trait nu siruri de ani, ci doar trei sau patru zile.
Sa ne gandim, dar, ca oameni cugetatori, ca viata noastra este trecatoare, ca vremea curge (Ps. 89, 10), fara sa stea pe loc si fara sa poata fi oprita si ca intocmai ca un curent de apa duce la sfarsitul comun tot ce este in atingere cu el. Dar oricat ar fi de scurta si de trecatoare, viata noastra nu este fara raspundere! Or, primejdia cea mare care ne asteapta in fiecare clipa consta tocmai in faptul ca suntem datori sa dam socoteala inaintea nemitarnicului scaun de judecata nu numai de faptele noastre, ci chiar si de cuvintele pe care le rostim.
De aceea si fericitul Psalmist, pus in fata gandurilor de care am pomenit, dorea sa cunoasca sfarsitul care-l asteapta, in care scop se roaga cu toata caldura sa-i arate numarul zilelor care i-au mai ramas pentru ca sa se poata pregati in vederea plecarii din aceasta viata; sa nu se tulbure pe neasteptate ca un calator nepregatit care calatoreste impreuna cu altii si care in zadar cauta cele necesare fara sa le aiba cu sine. El zice asa: "Fa-mi cunoscut Doamne, sfarsitul meu si care este numarul zilelor mele, ca sa cunosc ceea ce-mi lipseste. Iata, cu palma ai urzit zilele mele si viata mea este ca un nimic inainta Ta" (Ps. 38, 5-7).
Vezi, dar, care trebuie sa-ti fie grija cea inteleapta, grija de bunatatea sufletului, asa cum o gasim salasluindu-se intr-o inima imparateasca cum este cea a lui David. O astfel de inima oglindeste pe imparatul imparatilor si pe Judecatorul judecatorilor. Sileste-te asa fel incat ducand cu tine podoaba desavarsita a poruncilor sa pleci intreg din viata, ca un cetatean adevarat al vietii de dincolo, de care, fie ca toti sa ne invrednicim cu harul si cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in vecii vecilor. Amin.
