Intrebari si raspunsuri asupra unor aspecte din viata crestina
Intrebari si raspunsuri asupra unor aspecte din viata crestina
Parintele Ioan Mihaltan, in calitate de lector si duhovnic la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, este unul dintre cei mai iubiti profesori in randul studentilor. Si aceasta pentru ca are o bogata experienta pastorala, de aproape 40 de ani, si pentru ca discuta sincer, deschis si impartial toate problemele spirituale si sociale legate de preotie si de viata. Paroh in satul natal Ohaba din judetul Alba din anii tineretii, Parintele Profesor loan Mihaltan a dobandit de la Dumnezeu mult tact si practica pastoral-misionara. De aceea, cand vorbeste studentilor, toti il asculta cu interes si ii cer sfaturi pentru inalta misiune a preotiei.
Parintele Ioanichie Balan: - Ce intelegem prin persoana, in sens crestin?
Parintele Ioan Mihaltan: - De la inceput, ne intalnim cu o mare taina in privinta persoanei. Doctorul Alexis Carrel o numeste "fiinta necunoscuta".
Paul Evdokimov sustine ca in ceea ce priveste cunoasterea persoanei, Parintii desertului au avut o cunoastere mai adanca decat psihologii moderni prin faptul ca intelegeau persoana umana nu straina de harul lui Dumnezeu si ispitele diavolului, ci o intelegeau mult mai integral. Cateva trasaturi ale persoanei a punctat si Vladimir Losski. Si el ajunge la concluzia ca persoana este o mare taina si ca este cunoscuta mai bine de Cel ce a zis: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra". Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu pe pamant.
Fiind vorba de persoana, gandul ne duce si la persoanele Prea Sfintei Treimi, "Cea deofiinta si nedespartita". Daca persoanele umane, de multe ori, dovedesc nestatornicie pe calea mantuirii, persoanele Prea Sfintei Treimi raman vesnic ceea ce au fost, sunt si vor fi - invincibile in fata oricaror ispite diavolesti. Aceasta realitate a fost pentru mine, pe cararile vietii, pline de nenumarate ispite, cel mai mare punct de sprijin. Mi-au cazut asa de bine numiri date Sfintei Treimi ca: "invincibila Treime, frumoasa Treime, purtatoare de grija Treime".
Revenind la persoana umana, am avut multumirea sufleteasca pentru faptul ca am gasit si in ea un punct de sprijin privind "Chipul lui Dumnezeu in om", ca fundament al persoanei si in stransa legatura cu Sfanta Treime, chip care nu poate fi distrus "chiar daca uneori este greu ranit", dupa cum afirma sfintii Parinti. De la aceasta realitate a chipului se poate porni orice dialog intre Biserici si chiar intre marile religii.
Acest chip al lui Dumnezeu in om cand s-a ranit, a starnit ravna iubitoare a Prea Sfintei Treimi pentru restaurarea lui prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, dupa ce ne-a indumnezeit firea omeneasca, S-a inaltat cu ea in sanul Prea Sfintei Treimi. Datorita acestui fapt s-a transformat componenta Sfintei Treimi, devenind ceea ce nu a fost si luand ceea ce nu avea, dupa invatatura cartilor de cult ale Bisericii noastre. Astfel, se poate spune, pe buna dreptate, privitor la valoarea omului, ca el este un "altar" la care se cade sa slujim cu multa cinstire si jertfelnicie, dupa cum de fapt il numeste si Sfantul Ioan Gura de Aur.
- Ce intelegem prin familie, in sens crestin ortodox?
- Familia crestina este o comuniune fiintiala de persoane. Cand zic fiintiala ma gandesc la stransa legatura a persoanelor din familie si Sfanta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazata pe comuniunea prin har cu Sfanta Treime.
Cu un asemenea fundament familia crestina este durabila, sanatoasa si roditoare, avand madulare sanatoase "ca niste tinere odrasle de maslin", dupa cantarea de la cununie.
Cu astfel de madulare ale familiei s-a fundamentat si marea familie a neamului romanesc, robust, asemenea unui stejar viguros, care, desi au batut atatea furtuni, nu l-au putut dezradacina, ci, din contra, a iesit mai intarit, infingandu-si si mai adanc radacinile in pamantul manos al existentei sale. Tot din astfel de familii au odraslit si fiii Bisericii noastre, chipuri alese de crestini, preoti si ierarhi, de la inceputurile crestinismului si pana azi, de la Sfantul Apostol Andrei, pana la Sfantul Ioan Iacob, precum, ni le prezinta Patericul Romanesc.
- Care este adevarata menire a familiei crestine? Pentru ce se unesc prin casatorie doi tineri?
- Este bine cunoscut faptul ca ei se unesc prin Taina Nuntii pentru intr-ajutorare si "nasterea de prunci buni". Scopul sotilor va fi cresterea copiilor, crestere care cere multe jertfe, insa dragostea nefatarnica ce o poarta amandoi copiilor catalizeaza, sau ani putea zice infrumuseteaza trudele acestei jertfe.
Se aduc mereu exemple din istoria umanitatii si a Bisericii, ale unor personalitati si sfinti care marturisesc intr-un glas contributia pe care a avut-o mama la formarea lor. S-a scris si o carte: "La femme et le salut du monde" (Femeia si mantuirea lumii), de catre Paul Evdokimov, evi-dentiindu-se rolul femeii in apararea si intarirea credintei, dar nu se poate subestima rolul tatalui si contributia lui la aceasta plinire.
- Care sunt principalele reguli crestine care stau la temelia familiei?
- Ma intrebati de reguli ce trebuie respectate inainte sau dupa casatorie. Am o repulsie contra numarului prea mare de reguli in orice scop ar fi date. Le aseman mereu cu marele numar de porunci din Vechiul Testament. Cred intr-o singura regula. Lupta contra pacatului, atat cat e posibil omeneste. Cand zic pacat nu ma gandesc la oarecari caderi, uneori inevitabile, ci la impatimirea in una sau mai multe dintre cele trei mari patimi: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii". Lupta nu se poate reduce doar la timpul dinaintea casatoriei sau dupa casatorie, ci ia toata viata, pentru ca si diavolul toata viata "umbla ca un leu racnind pe cine sa inghita". Un tanar neimpatimit, sau doi soti neimpatimiti de nici una din cele trei mari patimi, cred cu toata puterea ca vor face fata vietii, oricare ar fi incercarile ce vin peste ei. De ce? Pentru ca pacatul este dusmanul, ucigasul fiintei umane, iar lipsa de impatimire da acea sanatoasa vigoare spirituala sotilor, acel dinamism ce-i face sa paseasca in viata cu credinta si curaj peste greutatile ce vin.
La slujba cununiei ni se aduc atatea exemple biblice de familii pline de curajul sanatatii spirituale, ca modele pentru tinerii ce pasesc pragul vietii familiale.
Astazi, din pacate, avem atatea exemple tragice de familii paralizate sufleteste din cauza caderii membrilor lor in una sau mai multe din aceste patimi. Si daca suntem sinceri, trebuie sa recunoastem ca cele mai multe tragedii familiale vin numai si numai din caderea unora din membrii lor in unele impatimiri. Se cunosc si familii cu o viata armonioasa, echilibrata, datorita straduintei lor pe calea virtutilor. As mai dori sa adaug ceva,) S-ar parea ca impatirnirile sunt mai multe si mai mari dupa casatorie si mai rar intalnite in viata tinerilor, incat n-ar fi rau daca dupa casatorie am ramane tot asa de curati sufleteste ca inainte casatoriei.
- Cum trebuie sa fie considerati copiii in sanul familiei crestine?
- Pentru familie, copiii sunt o binecuvantare divina, dar cred ca pentru cresterea lor cat de cat crestineasca se cere si o angajare serioasa, o transpiratie continua. Pe drept cuvant, Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca titlul de tata nu se da pentru nastere, ci pentru jertfelniciile cresterii. Faptul ca copiii sunt puterea care leaga si intareste comuniunea dintre soti, aceasta comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sunt cei ce completeaza treimea familiala, dupa afirmatia parintelui profesor Staniloae.
- Cum trebuie sa traiasca cei doi soti ca sa aiba pace duhovniceasca, armonie si bucurie in familie? Ce reguli sunt datori sa respecte ei, dupa Sfanta Evanghelie si Sfintii Parinti?
- Punand aceasta intrebare poate va ganditi la un raspuns privind diferite reguli de infranare si abstinenta trupeasca a sotilor. Socotesc ca regulile trebuie sa fie conduse de o intelepciune, care sa aiba in vedere o cumpatare integrala si in orice timp, nu numai in anumite zile. Cand zic integral, ma gandesc mai ales la infranarile unor porniri rele, legate de psihologie ca: manii, pisme, dispret, injosire, care dauneaza comuniunii familiale mai mult decat neinfranarile trupesti. O buna cumpatare a acestora duce, implicit, si la o inteleapta infranare a celor trupesti. Iar ca regula de baza li se cere sa se roage lui Dumnezeu cat mai mult, sa mearga la Biserica, sa aiba un duhovnic bun de care sa asculte si sa citeasca carti sfinte.
- Spuneti-ne ceva in legatura cu zamislirea, nasterea si cresterea copiilor, problema fundamentala a familiei crestine.
- M-a preocupat o viata intreaga aceasta problema a zamislirii, fiind legata de responsabilitatea Tainei Spovedaniei. Mereu la aceasta taina mi se spunea: "ne ferim sa avem copii". Tanar si acrivist, ca orice preot incepator, aveam multe nopti albe si tulburari sufletesti ori de cate ori se apropiau sfintele posturi si spovedaniile. Era vorba de o constiinta responsabila in fata lui Dumnezeu. Am inceput drumul cercetarilor diferitilor duhovnici. Unul dintre ei, cu experienta pastorala, mi-a adus o oarecare lumina mai linistitoare, sustinand ca este o deosebire intre ferirea de a nu avea copii si intre avort, deoarece avortul este distrugerea unei zamisliri, pe cand ferirea nu e o zamislire. O data cu zamislirea se fundamenteaza si chipul lui Dumnezeu in om, deci eu nu sunt proprietarul celui nou zamislit, ci numai coautor, de aceea, nu am drept deplin asupra lui, nu am drept sa-1 ucid. Pentru avort eram mai acrivist din toate punctele de vedere. Pe cei care se fereau, uneori ii dezlegam alteori nu, dupa sfatul unor duhovnici mai incercati. Am vazut in aceasta privinta si o mare satisfactie si anume: Oamenii se marturiseau cu o adanca umilinta: "Stim ca nu facem bine ceea ce facem, dar facem". Aceasta sincera umilinta ma linistea in scaunul spovedaniei, mai ales ca dupa cartile filocalice umilinta, recunoasterea si cainta pacatelor sunt socotite mama virtutilor. Am inceput sa fiu mai intelegator fata de neputinta omeneasca. Insusi Mantuitorul tine cont de neputinta noastra. in cartea de despartire data de Moise se spune: "La inceput nu era asa, dar din pricina slabiciunii voastre a dat Moise cartea de despartire". Apoi, o rugaciune de dezlegare zice printre altele: "Doamne, Tu care cunosti slabiciunea firii omenesti".
Mi s-a spus de catre cei casatoriti si mai apropiati sufleteste ca rezolvarea nasterii de prunci nu e simpla, ca un casatorit, daca vrea, poate avea 10-15 copii. Ori de abia au unul sau doi. Deci, toti cei casatoriti trebuie sa se umileasca intr-un adanc de smerenie pentru aceasta abatere, sa-si marturiseasca pacatele si sa-l paraseasca.
Am mai ajuns si la o alta constatare si anume ca si cei ce se lauda ca fac copii, tot nu-i fac nici ei pe toti. Deci, si ei tot cu capul plecat in adanc de smerenie se cade a fi. De multe ori, insa, cei cu mai multi copii se uita plini de sine la cei ce au mai putini copii, cu o oarecare injosire. Or, aceasta e si mai grav, ca nu fac ce trebuie si sunt si plini de sine. Atunci mi-am dat seama si mai bine ca mantuirea sta in smerenie, dupa cuvantul Cuviosului Antonie cel Mare. Corect ar fi sa se pastreze in viata conjugala o stare de infranare a sotilor, spre desfatarea unor inalte frumuseti spirituale mai presus de minte si de cuvint. Insa fiinta omeneasca e puternic inclinata spre placere si, in acelasi timp, nu si-ar lua asupra sa jertfirile ce se cer cresterii copiilor.
Dumnezeu sa ne poarte de grija cu marea Sa iubire de oameni, sa ne dea adevarata intelepciune, infranare si umilinta a inimii, iar copiii pe care ii avem sa ne straduim a-i creste in credinta tare, feriti de orice patima, pentru a deveni crestini cuminti si cu frica de Dumnezeu, folositori Bisericii si neamului nostru romanesc.
- Care sunt cele mai bune metode de educatie crestina a copiilor in sanul familiei?
- Totdeauna am avut convingerea ca trebuie tinuti mereu intr-un fel de reflector al purtarii de grija. O astfel de educatie este grea. Se sustine ca cei mici trebuie educati. Este drept, dar socotesc ca atentia trebuie sa devina mai incordata la varsta pubertatii. Atunci apar si ispitele mai mari si mai felurite. Regula principala este supravegherea in toata vremea, dar o supraveghere inteleapta, nu militareasca, ci parinteasca, prietenoasa chiar, ca sa se poata ajunge la un fel de confesiune sincera intre parinti si copii. Iov cel din "Vechiul Testament ramane un exemplu viu, graitor. Se scula dis-de-dimineata si aducea jertfe pentru copiii sai, socotind in sinea sa ca poate fiii sai sa fi gresit in intalnirile lor. Cata constiinta si frica de Dumnezeu la dreptul Iov !
Avem si un exemplu negativ in confesiunile Fericitului Augustin, in care el marturiseste ca tatal sau cheltuise bani grei, mult mai multi decat alti bogatasi din oras pentru ca Augustin sa devina mare retor, insa niciodata nu s-a interesat de starea sa morala. Exemplul e zguduitor. Il intalnim destul de des si azi. Parintii, uneori, se intereseaza mai mult de pregatirea profesionala a copiilor lor, se bucura de inteligenta lor, dar poate mai putin de starea lor morala. Sunt mai preocupati de functia copiilor din lumea aceasta decat de mantuirea lor. Or, toate acestea se dau peste cap cand copiii nostri uita de Dumnezeu, nu mai merg la Biserica, nu mai asculta de parinti si se impatimesc, cazand in tot felul de pacate sufletesti si trupesti.
In educarea copiilor mare rol are citirea cartilor bune. Apoi prezenta regulata la Biserica si incredintarea lor unor preoti si duhovnici buni.
- Ce rol hotarator are sfanta rugaciune in viata de familie?
- Rugaciunea in viata de familie are un mare rol, dar nu ma gandesc numai la rugaciunile de seara si de dimineata. E prea putin. Ma gandesc la o trezvie a constiintei, la o veghe continua asupra gandurilor si la indreptarea lor dupa voia lui Dumnezeu. Socotesc de mult folos pentru realizarea celor de mai sus, chemarea continua a numelui lui Dumnezeu, predicand dupa rugaciunea lui Iisus. Nu e simplu, nici usor a te ruga in acest fel in comparatie cu simplele rugaciuni de seara sau de dimineata, de multe ori formale si in graba. Nu sunt impotriva acestor rugaciuni, dar ele cuprind un spatiu de timp prea limitat. E important cu ce umplem timpul de dimineata pana seara. Acest fapt conditioneaza rugaciunile de seara si de dimineata. De aceea, se cade a ne stradui sa umplem acest spatiu de timp cu ganduri si simtiri curate, chemand mereu in ajutor numele lui Dumnezeu, fie ca suntem la lucru, sau stam, sau calatorim.
- Ce alte virtuti crestine au o importanta majora in viata de familie, pentru o cat mai buna si durabila educatie a copiilor?
- Toate virtutile sunt folositoare, dar mai ales exemplul personal permanent al parintilor. Realitatea iubirii, ca virtute esentiala, nu se poate realiza fara pazirea unor porunci fie ele chiar mici, pentru ca si poruncile mici nepazite, pot duce la o stare de nepasare si, ca urmare, la o slabire a iubirii. Iubirea nu este o simpla virtute, ci mai degraba un buchet armonios, format din frumusetea mai multor virtuti sau, mai bine zis, din mai multe nuante ale iubirii. Deci, orice fapta buna ce contribuie la infrumusetarea buchetului iubirii se cade a fi luata in seama.
- Faceti-ne o mica paralela intre familia crestina din trecut si cea din zilele noastre.
- De multe ori se crede ca azi oamenii ar fi mai rai ca altadata. Sa nu uitam ca primii frati s-au ucis unul pe altul. Ne gandim la Cain, la Sodoma si Gomora. Cand proorocul Ilie socotea ca el a ramas singurul drept, i s-a raspuns ca mai erau inca sapte mii de barbati care nu s-au plecat inaintea lui Baal. Si de ce sa nu ne gandim ca intre cei doisprezece Apostoli a fost si Iuda Iscarioteanul ? Socotesc ca nu e potrivit sa se avanseze ideea ca azi lumea ar fi mai rea ca altadata, pentru ca aceasta idee ar duce la o nostalgie pentru trecut si la un pesimism pentru prezent.
Noi trebuie sa realizam aici si acum familia crestina, stapaniti de un dinamism optimist in actiune, bazandu-ne pe credinta noastra ca "Iisus Hristos si ieri si azi si in veci este Acelasi". Si azi intalnim destule familii crestine de omenie si altele cu parti negative. Asa a fost si altadata. Se cade sa tinem cont si de proportia negativa a numarului de azi a familiilor.
As mai dori sa mentionez ceva. Crestinii autentici nu fac propaganda, nu fac galagie si, de aceea, se pare ca nu exista. Pe cand cei rai sunt guralivi, incat fac impresia ca sunt numai ei, cu rautatea lor, acoperind pe ceilalti, dar in realitate nu este tocmai asa.
- Ce alte probleme de educatie religioasa mai ridica familia crestina de astazi?
- Problemele unei familii crestine sunt aceleasi din totdeauna, chiar daca "azi s-a schimbat tehnica, dar fundamentul omului a ramas acelasi". Acelasi Dumnezeu. Aceleasi ispite. Aceeasi ravna sfanta ne trebuie si azi ca si ieri si ne va trebui si maine. Exemplul cel mai ziditor ramane Biserica. A trecut prin atatea forme statale, dar oare si-a schimbat ceva din fundamentul fiintei sale? E drept ca in intelepciunea ei, ca rod al Duhului Sfant, a stiut sa gaseasca un "modus vivendi" cu orice oranduire statala. Oare ispitele nu sunt aceleasi ? Tot asa ne-am maniat si ieri si azi si ne vom mania si maine. Ca unele patimi par a fi mai mari azi ca altadata, se poate, dar avem si posibilitatea de a face mai usor binele prin mijloacele tehnice mult mai avansate astazi. Si chiar si ieri si maine ne trebuie o tot mai mare atentie la despatimire si atunci toate sunt bune.
- Ce rol important are Spovedania regulata, postul si duhovnicul in viata familiei crestine, in trecut si in prezent?
- Rolul spovedaniei este foarte important in urcusul spre desavarsire si mantuire al credinciosilor. Sfantul Ioan Scararul zice: "Ma indoiesc ca se va mantui cineva, daca n-ar fi Spovedania!". Explicabil, deoarece haina Sfantului Botez "nu o pastram curata", arata o rugaciune a Bisericii. Spovedania nu va face din noi sfinti facatori de minuni, dar ne asigura iertarea pacatelor si mentine ceva foarte necesar pentru mantuire, trezvia constiintei, si aceasta inseamna foarte mult, atat pentru viata vremelnica, cat mai ales pentru cea vesnica. Fara o sincera spovedanie si ca urmare fara trezvia constiintei, cadem in impietrirea inimii care este pacat impotriva Duhului Sfant. Nu inseamna ca acest pacat nu se poate ierta, dar impietritul la inima nu face pocainta si fara pocainta nu este iertare de la Domnul.
Dureroasa este constatarea ca noi, preotii, ne spovedim atat de rar, desi impartasania o facem foarte des. Nu cumva sa ajungem si noi la impietrirea inimii si, astfel, sa cadem in pacatul contra Duhului Sfant. In viata mea m-am spovedit foarte des, uneori chiar si de doua ori pe saptamana, la orice preot. Cred in puterea preotiei pe care o are orice preot. Duhovnicul? E greu sa devii un mare duhovnic, un mare doctor al sufletelor, in spovedanie vad doua elemente principale: sinceritatea celui ce se spovedeste si dezlegarea ce o da preotul.
Mi-a ramas ceva in minte in legatura cu Spovedania de la Sfantul Ioan Iacob. Adica, mai mult in legatura cu canonul ce-1 primim la Spovedanie. Intr-o zi, sfantul zareste de la geamul chiliei sale un om ce se misca pe langa Iordan, nu cu ganduri bune. Sfantul iese din chilie si din discutii afla ca omul avea in plan sa se sinucida, aruncandu-se in Iordan. Cauza? S-a spovedit si i s-a dat un canon pe care nu-l poate implini. Nimeni nu-l dezlega de pacatele sale, nici chiar patriarhul Ierusalimului si, ca atare, ramanea si necuminecat. Omul socotea, in slabiciunea sufletului sau, ca nu avea rost sa mai traiasca. Sfantul il imbarbateaza si ii zice: "Te cuminec si canonul ti-l fac eu". Asa l-a izbavit de moarte si de osanda vesnica Cuviosul Ioan Iacob. Ce mare duhovnic, ce mare psiholog, ce mare parinte! Un model de duhovnic, dar si un mare sfant!
In privinta postului socotesc ca e greu de realizat si uneori chiar greu de inteles. El nu se refera doar la anumite zile, care sa fie socotite zile de mai multa harnicie spirituala, ci tine toata viata. Desigur, ma gandesc la postul integral, da la infranarea pornirilor trupesti, la area linihii si pina la stavilirea gindurilor inimii. inteles in acest fel, socotesc ca si ziua de Pasti este de post. Fara un astfel de post ne impatimim, murim sufleteste si nu mai simtim ca Hristos a inviat.
- Spuneti-ne cateva cuvinte despre Sfanta impartasanie, participarea la Biserica si citirea cartilor sfinte.
- Socotesc ca este o legatura stransa intre citirea unor carti sfinte, participarea la slujbele bisericesti si Sfanta impartasanie. Primele doua indeletniciri pregatesc plinirea celei din urma, desi nu se pot pune pe aceeasi treapta valorica. Chiar si participarea la sfintele slujbe si, mai ales, la Sfanta Liturghie e superioara cititului. Un batran taran de la noi imi spune ca tatal sau asa i-a invatat, ca sa fie nelipsit de la Sfinta Liturghie. Scuza are numai cand ajunge la o asa neputinta incit sa nu mai poata trece pragul casei. Cata constiinta la batranii cuminti ai satului! De fapt, sustinerea are legatura cu invatatura teologica. Prezenta mea la Sfanta Liturghie nu este o prezenta lipsita de orice dar duhovnicesc, mai ales ca la epicleza se spune: "Trimite Duhul tau cel Sfint peste noi si peste aceste daruri". Deci si peste noi!
Mare si infricosatoare este Taina Sfintei Cuminecaturi. Socotesc gresita intrebuintarea cuvantului "vrednic de a se cumineca". Taina este prea mare ca sa fim vrednici. Cu cit ne vom socoti mai nevrednici, cu atat vom fi mai vrednici, si cu cat ne vom socoti mai vrednici, cu atit vom fi mai nevrednici.
Inca ceva. Se obisnuiesc mari pregatiri inainte de primirea Sfintei Cuminecaturi si mai putine dupa primirea infricosatoarei Taine. Or, dupa primirea talantului trebuie sa lucram cu el. Puterea Sfintei Cuminecaturi se realizeaza in masura in care noi conlucram cu harul transmis prin cuminecare. Aici se pare ca suntem mai deficitari. Uneori lipseste aceasta truda si sinergism, de aceea si rodirea mai putin eficienta a Sfintelor Taine.
In Biserica apuseana esti socotit practicant numai daca te impartasesti des. Se pare ca si unii teologi de-ai nostri din Apus impartasesc ideea aceasta. Nu cred in rodirea impartasirii dese fara o sarguincioasa lucrare a harului. Avem exemple destule. Mai intai, noi, preotii care ne impartasim foarte des, si Maria Egipteanca s-a impartasit o singura data, dar a conlucrat cu harul incat umbla pe apele Iordanului. Cantitativ si calitativ, socotesc ca trebuie imbinate intr-un mod intelept.
- Care sunt marile boii sufletesti ale familiei crestine care ii faramiteaza unitatea si ii macina vlaga si scopul pentru care a fost creata de Dumnezeu?
- In orice timp bolile sufletului sunt cauzate de pacat, el insusi fiind de fapt boala. De la primul pacat a aparut prima tulburare, prima boala sufleteasca, ce a imprimat in sufletul lui Adam frica si golirea fiintei sale de frumusetile duhovnicesti, de robustetea sufleteasca, de curajul atit de necesar pe cararile vietii. imi vine in minte o asemanare. Pacatul e ca o bomba care cade asupra unei cladiri de o rara frumusete arhitectonica. O risipeste raminind doar ruinele. Nu in zadar Sfanta Scriptura ne atentioneaza aproape la fiecare pagina de primejdia ce o aduce boala pacatului.
De ce copiii dau dovada de o asa robustete, de comuniune si sint plini de viata? Noi suntem tentati sa raspundem ca n-au greutati. Oare e justa afirmatia? Pentru ca n-au greutati, sau pentru ca n-au fiinta impatimita de faradelegi? Nu intilnim la copii pesimism pentru ca nu intilnirn la ei faradelegi.
- Ce patimi deosebite lovesc societatea crestina si destrama familia din zilele noastre?
- Numarul patimilor este, a fost si va ramane acelasi, adica intreita impatimire: desfranarea, lacomia, mandria. Cu ele a fost ispitit insusi Mantuitorul, cu paine, avere si trufie. Dar cat de categoric a fost El in fata lor. Sfantul Ioan Evanghelistul stia de ce le repeta "pofta trupului, pofta ochilor, trufia vietii". Biserica le numeste "intreitele valuri ale pacatelor". Sunt trei, dar fiecare cu nuantele lor. E drept ca uneori suferim de una sau de alta din ele sau de doua, sau de toate trei. Ar fi dureroasa aceasta constatare. In unele epoci ale istoriei, unele din aceste patimi erau mai in floare decat celelalte. Ca traitori ai veacului ne dam seama de aceste impatimiri. Mai dureroasa ar fi constatarea cand si in noi, preotii, clocoteste vreuna din patimi. Depinde de atitudinea ce o avem fata de ele, cu cata seriozitate le privim, aceste adevarate cancere ale sufletului, prin care se polueaza atmosfera sufleteasca a celor din jur.
- Cum ar putea fi combatute aceste vicii mai cu succes?
- Cum ar putea fi combatute? E una din cele mai serioase probleme de rezolvat astazi. Ca e greu de rezolvat aceasta problema sta dovada si decalajul intre teologie, teorie si ortodoxie, adica practica. Cu toata sinceritatea tin sa fac o marturisire. Azi, cand bibliotecile sunt asa de bine puse la punct, e cu mult mai usor sa elaborezi o teza, fie ea si de doctorat, decat sa-ti indreptezi viata dupa principiile moralei ortodoxe. Este explicabil. Daca esti dotat cu o inteligenta precoce, stand intr-o biblioteca cu zeci de mii de volume, comod, conspectand, scriind, socotesc ca nu e asa de greu sa ajungi la o teza. De aceea, se pare ca avem mai multi teologi teoreticieni, chiar savanti, decat practicanti. Asa mi-am explicat prapastia dintre ortodoxie si ortopraxie Mereu am avut dorul si am insistat pe langa tanara generatie de teologi ca sa incerce a nivela prapastia ce desparte cele doua realitati ca sa se ajunga la teologi ortodocsi autentici, integrali. De aceasta si-a dat seama si cuviosul din Pateric care zice: "Daca reusesc sa fiu stapan peste patimi sunt imparat si rege". Cunostea practicarea teologiei si foloasele ei. Sa nu uitam ca diavolul este un inteligent teolog, dar nu si practicant.
Ca sa revenim la subiect, le putem combate in timp si cu multa transpiratie, stiind cat de inclinata este firea omeneasca spre comoditate. Nefastele urmari ale patimilor pe care le intalnim mereu in societate pot fi un memento care sa ne tina mereu treji. Vorba unui credincios de-al nostru: "Stiti ca e greu?". Avem si un exemplu istoric. Atata vreme cat romanii au avut soldati austeri au cucerit lumea. Molesiti de patimi au fost cuceriti de o mina de oameni. Indraznim, totusi, pentru ca nu luptam singuri, ci ajutati de Bunul nostru Dumnezeu.
- Este suficient cat face Biserica Ortodoxa cu slujitorii ei pentru salvarea, calauzirea si intarirea familiei crestine pe calea mantuirii?
- Socotesc ca Biserica Ortodoxa si slujitorii ei nu au stat si nu stau nepasatori in ceea ce priveste pastoratia si consolidarea familiei crestine, fie prin invatatura, fie prin administrarea Sfintelor Taine. Nu lipsesc nici cartile de invatatura ortodoxa, precum fals se sustine, uneori, nici predicile, nici catehizarea credinciosilor. Ceea ce lipseste este intruparea caracterului moral crestin. Or, pentru aceasta nu putem invinui Biserica, ci persoana care nu se straduieste sa intrupeze, sa implineasca cu fapta poruncile Evangheliei. E gresit sa se acuze Biserica lui Hristos pentru unele deficiente ale credinciosilor ei sau chiar ale preotilor. Repet, e grea intruparea, trairea in Hristos si la aceasta nevointa ne angajam mai greu. Nu suferim atat din cauza catehezei, ci, mai ales, din cauza neangajarii noastre, ca si a credinciosilor pentru a intrupa, a face cele sfinte. Oare primii crestini aveau atatea carti cate avem noi? Cred ca nu. Insa aveau ravna pentru sfintirea vietii lor, ceea ce noua ne lipseste. Datorita ravnei lor au ajuns la inalte trairi duhovnicesti, pe care paganii insisi le admirau zicand: "Minunat Dumnezeu au crestinii acestia, uitati-va la ei cum se iubesc !"
Luand in considerare situatia mondiala in privinta consolidarii familiei crestine, sa fim sinceri, gasim un rezultat mai bun in alte Biserici decat in Biserica Ortodoxa? Sa nu ne lasam incantati de formalisme exterioare. Se citesc destule carti religioase, dar nu se intrupeaza, nu ne patrund la inima. In privinta caitilor cu cuprins religios se cade sa recunoastem ca chiar si in librariile de stat de la noi se gasesc multe carti de acest fel, ca: Divanul lui Dimitrie Cantemir, Didahiile lui Antim Ivireanul, Invataturile lui Neagoe Basarab, Ratiunea dominanta, Psaltirea in versuri etc. Suferim noi atat de lipsa cartilor sau de altceva?
Deci, nu se poate acuza Biserica Ortodoxa pentru unele neintrupari ale autenticului crestin, precum nu putem acuza pe Mantuitorul pentru greselile Apostolilor sai. Vina este a noastra, a celor care nu ne straduim sa intrupam, sa punem in practica, potrivindu-ni-se, ceea ce se spune intr-o rugaciune a Bisericii: "toti ne-am abatut, impreuna netrebnici ne-am facut, nu este cine sa faca binele, nu este pana la unul".
In pastoratie, preotul are, desigur, un foarte mare rol. Pe langa cultura teologica, pe langa darul cuvantului, el trebuie sa aiba o viata crestina exemplara, sa aiba experienta proprie de viata duhovniceasca, sa aiba "traire" cum se spune. Preotul trebuie sa fie un om de rugaciune si de inima. Atunci va deveni, cu adevarat, vas al Duhului Sfant, un slujitor si pastor harismatic. Atunci va intelege multe din tainele Duhului, va cunoaste adancul inimilor, va pretui puterea lacrimilor, va iubi si va fi iubit de toti. In parohia lui sectele vor dispare, iar cei impietriti la inima se vor intoarce la pocainta.
Cunoscand frumusetile duhovnicesti si suferintele impatimirii, atunci si numai atunci isi va indrepta preotul toata grija spre fiii sai duhovnicesti, ca sa-i scape din primejdii si sa-i duca la pasunea bucuriilor sfinte. O astfel de realitate a cunoasterii a avut-o Sfantul Apostol Pavel si, dupa el, cetele de cuviosi parinti, care isi indemnau credinciosii cu lacrimi si le doreau mantuirea chiar cu riscul de a se lipsi pe ei de imparatia lui Dumnezeu.
