"Dis-de-dimineata seamana samanta si pana seara nu odihni mana ta, caci nu stii daca merge hine aceasta sau aceea si nici daca una sau alta sunt bune laolalta" (Eccl. 11, 6).
Preaiubitii nostri frati trebuie sa cunoasca urmatoarele: toate gandurile bune si virtutile se inrudesc intre ele; in aceeasi masura, toate gandurile si intentiile pacatoase, pacatele si patimile se inrudesc intre ele.
Tinand seama de aceasta inrudire, supunerea de buna voie unui gand bun aduce dupa sine o supunere fireasca fata de un alt gand bun; dobandirea unei virtuti aduce in suflet o alta virtute, inrudita cu prima si nedespartita de ea.
In mod contrar supunerea de buna voie fata de un gand rau aduce o supunere involuntara fata de un altul; deprinderea unei pasiuni vicioase aduce in suflet o alta patima, inrudita cu ea; savarsirea de buna voie a unui pacat atrage dupa sine caderea involuntara in alt pacat, nascut din primul. Rautatea - spuneau Parintii - nu suporta sa ramana singura in inima, fara sot.
Sa argumentam acest lucru prin cateva exemple. Cel ce a indepartat de la sine tinerea de minte a raului, acela ramane intr-o smerita induiosare a inimii si simte, in chip firesc, umilinta inimii; cine s-a lepadat de judecarea aproapelui, acela va incepe, tot in chip firesc, sa-si vada propriile pacate si neputinte pe care nu si le vedea, atata timp cat era preocupat de judecarea aproapelui.
Cel ce si-a iertat si-si lauda aproapele, in virtutea poruncii evanghelice, acela a smitit, firesc, bunavointa fata de aproapele. Simtindu-se sarac cu duhul (dupa Evanghelie), incepe sa-si planga starea; cel sarac cu duhul, care se plange pe sine va deveni in mod natural, bland. Cel ce dispretuieste adevarul si dreptatea fiintei cazute si se leapada de ele, tanjeste si flamanzeste cu firea dupa dreptatea si adevarul dumnezeesc, aceasta fiindca omul nu poate trai fara dreptate si adevar.
Din contra, cel ce si-a osandit aproapele, acela a simtit in mod natural dispretul pentru el, iar cel ce a simtit dispret a dobandit trufie, adica a cazut in mandrie. De la dispretul pentru aproapele, atunci cand te consideri superior lui, vine mandria, si aceste doua stari fiind legate una de alta, apare ura fata de aproapele. De la ura si tinerea de minte a raului se naste invartosarea inimii. De la invartosarea inimii incep sa predomine in om senzatiile trupesti si judecata cea dupa trup, iar din aceasta se aprinde patima desfranarii, moare credinta si speranta in Dumnezeu, apare aplecarea catre lacomie si catre slava omeneasca, acestea ducandu-l pe om la uitarea cu desavarsire a lui Dumnezeu si la lepadarea de El.
Pe temeiul acestei inrudiri intre ele, atat a virtutilor, cat si a pacatelor, Duhul Sfant statorniceste, drept lege, pentru adevaratul slujitor al lui Dumnezeu, cuvantul care zice: "Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am indreptat, toata calea nedreapta am urat, de la toata calea cea rea mi-am oprit picioarele mele, ca sa pazesc cuvintele Tale" (Ps. 118, 128 si 101). Calea cea rea sunt gandurile si intentiile pacatoase; prin ele intra in suflet pacatul.
Preaiubite frate! Sa nu crezi ca-ti sunt ingaduite "convorbirea" cu gandurile sau desfatarea cu visarile potrivnice duhului Evangheliei. A cadea la impacare cu vrajmasii Domnului, a cauta sa te unesti cu ei, acestea nu pot sa nu aiba drept urmare surparea increderii in Dumnezeu, desfacerea unirii cu El.
"Pentru ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob 2, 10).
Asadar, cum incalcarea unei singure porunci inseamna incalcarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, sau a vointei Sale, indeplinirea unui singur sfat diavolesc inseamna indeplinire indeobste a vointei diavolului.
Nevoitorul, care indeplineste vointa diavolului se lipseste de libertate si intra tara voie sub puternica influenta a duhului cazut, in masura in care indeplineste vointa diavolului. Pacatul de moarte il supune in mod decisiv diavolului si rupe relatia de comuniune a omului cu Dumnezeu, atata timp cat omul nu se va vindeca prin pocainta.
Robia fata de diavol si izolarea in pacat sunt intr-o mai mica masura efectul gandurilor si visarilor rele dar pot fi produse de acestea. De aceea trebuie, categoric, sa ne ferim de orice ganduri si intentii sau imaginatii care nu sunt in concordanta cu invatatura Evangheliei iar cei ce cedeaza acestora sa caute sa se vindece indata prin pocainta.
Ii rugam fierbinte, pe prea iubitii frati, sa tina seama de acestea. Cei ce nu iau in seama sau nu cunosc acestea vor suferi o foarte mare vatamare si se vor lipsi singuri de sporirea duhovniceasca. De pilda: multi ferindu-se de ganduri si intentii desfranate considera de mica importanta faptul de a nutri ganduri si intentii de cupiditate, adica iubirea de inavutire sau de slava desarta, in timp ce potrivit legii duhovnicesti, gandurile si intentiile legate de avere, de onoruri, de slava omeneasca sunt tot atat de desfranate. Toate gandurile si intentiile pacatoase au aceiasi importanta in relatiile omului cu Dumnezeu fiindca il indeparteaza pe om de la iubirea lui Dumnezeu.
Dupa legea duhovniceasca, cei ce se lasa incantati de slava desarta si de ale ganduri si visari pacatoase, nu se vor elibera niciodata de patima desfranarii, oricat de mult s-ar lupta cu ea.
Cuviosul Macarie cel Mare spune: "Trebuie sa-ti feresti sufletul de orice ispita, pentru a-l tine in afara oricarei intinaciuni si a oricaror rele intentii, priveghind asupra lui. Dupa cum trupul care se uneste cu alt trup se umple de necuratie, asa se corupe si sufletul, unindu-se cu ganduri spurcate si rele si se face una cu ele, cu acele ganduri care imping omul nu doar catre un pacat sau altul, ci il cufunda in toata rautatea, adica in necredinta, lingusire, slava desarta, manie, invidie, lacomie. Aceasta si inseamna: "Sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului" (2 Cor. 7, 1-2). Sa stii ca si in tainita sufletului poate patrunde putreziciunea si desfranarea prin lucrarea gandurilor netrebuincioase".
