Ce se intampla cu noi? De ce ne e greu sa traim firesc? De ce ne stanjeneste sa ne uitam in ochii celuilalt cu dragoste? Intr-adevar, poate cate odata o facem, dar si atunci, de obicei, ne uitam cu o dragoste amestecata cu mila, iar mila noua ne presupune de multe ori superioritate.
Adesea, noua ne e mila pentru ca asa scrie in volumul n din filocalie... ne fortam sa iubim, de aceea nu ne iese aproape niciodata autentic. Da, ne lipseste sinceritatea. Si curajul. Curajul de a sta de fata cu ceea ce ne repugna cel mai tare, cu noi insine. Intuim cum suntem, dar nu avem curajul sa ne analizam in detaliu, ne temem ca ne-am prabusi. Preferam sa ne dam noua insine de inteles, dar niciodata nu intram in noi, fiindca banuim cu groaza ce se gaseste acolo. Si credem ca e de ajuns, oricum, stim ca altii nici macar atat nu sunt in stare sa faca.
Ah! Daca am avea acest curaj! Daca am rezista la toata scarba si groaza pe care o simtim de-abia in parte cand incercam cat de putin sa ne scufundam in propriul nostru abis! Ce sinceri am putea fi cu noi, apoi! Cata odihna am capata cand nu ne-am mai minti atat de des! Cu cata dragoste ne-am putea uita in ochii celuilalt! Cat de frumos l-am decoperi ca este!
Cu cat cobor mai adanc in mine, cu atat trebuie sa am mai mult curaj, caci cu atat mai mult descopar moartea si putreziciunea in care ma aflu. Sunt din ce in ce mai siderat de ce vad, simt ca nu mai am nicio nadejde, fiinca eu, din nestiinta, imi puneam nadejdea in mine.
Si atunci cu atat mai mult il vad mai frumos pe celalalt,si incep sa incerc sa-l iubesc cu adevarat! Atunci incerc sa-l slujesc, sa-l odihnesc, nu-i mai pretind eu lui in schimb toate acestea.
Dar de multe ori insa ne cunoastem pe noi nu neaparat in solitudine, ci si in mijlocul celorlalti. Uneori ei ne spun cine suntem cu adevarat, poate din aceeasi rautate ca a noastra, ba chiar ne si ocarasc. Ce bine ar fi daca le-am primi pe toate ca din mana lui Dumnezeu!
Daca intru in interiorul meu, in stricaciunea mea, desconsiderarea semenilor o vad ca o confirmare. Si ca un semn de la Dumnezeu, dar numai sa am curajul de a ma uita in mine. Atunci le dau dreptate, si rautatea cu care mi-au spus-o, o trec cu vederea, caci ma ajuta sa ma vad macar in parte cum sunt in realitate, chiar daca ma doare.
Dar noi traim ca si cum toate vorbele acestea ar tine loc de realitatea in sine. Pentru noi, ideile despre suferinta si curaj ne sunt de ajuns. Daca le gandim, daca le formulam, ne simtim ca si vindecati. Dar ideile nu vindeca firea. Nici vorba, nici a le scrie, nici a da sfaturi altora.
Stim ca vindeca Dumnezeu daca ne rugam din adanc, stim ca vindeca harul Lui, impartasit prin Sfintele Taine, stim ca pana la urma trebuie sa ne aruncam in bratele Lui defintiv. Altfel vom traim la nesfarst paralel cu realitatea, chiar convinsi ca aducem slava lui Dumnezeu.
