Iisus Hristos, Dumnezeu fara-de-inceput, ne-a dat porunci care au insusirea de a deschide mintea si inima omului pana la nemarginire. La inceput insa, cel ce crede in faptul ca insemnatatea cuvantului Evangheliei este netrecatoare (Mt. 24, 35) e calauzit in taramul cel mai launtric al sufletului, punandu-se insusi necontenit sub judecata lui Dumnezeu: "Cel ce se leapada de Mine si nu primeste graiurile Mele, are pre cela ce judeca pre el: cuvantul carele am grait, acela va judeca pre el in ziua cea de apoi. Ca Eu de la Mine nu am grait (ca om), ci Tatal carele M-au trimis, Acela porunca Mi-au dat ce voiu spune si ce voiu grai. Si stiu ca porunca Lui viata vesnica este" (Ioan 12, 48-50).
O urmare fireasca a nazuintei cucernice de a pazi poruncile va fi limpedea constientizare de sine ca fiind neputincios. Dar printr-o grea nevointa de a petrece in duhul cuvintelor Domnului, mintea omului va ajunge sa priceapa ca poruncile lui Hristos, in esenta lor duhovniceasca, sunt Lumina Nefacuta a Dumnezeirii. Nici una din facerile noastre nu atinge desavarsirea pe care o cere Atotsfantul Dumnezeu.
Lumina invataturii Evangheliei ce s-a pogorat din ceruri lumineaza vederea noastra launtrica si subtiaza putinta inimii de a primi; in virtutea acestui fapt, ceea ce mai-nainte ne fusese de neinteles, de acum nu ni se mai poate tainui: fiecare miscare a inimii sau a gandului degrab se simte, iar noi ne vedem pe sine precum santem.
Cu cat mai incordat cutremurul nostru de a ne arata nevrednici de Dumnezeu, cu atat mai "dezgolita" se va arata toata lumea noastra launtrica, si pentru noi insine, si, bineinteles, inaintea Fetei lui Dumnezeu: "Nu este zidire nearatata inaintea Lui, ci toate sant goale si dezvelite inaintea ochilor Sai" (Evr. 4, 13).
Privegherea mintii si trezvia inimii duc la ceea ce multor necercati le poate parea de necrezut sau exagerat, si anume: Crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inlauntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul.
Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina, suntem ca orbii. In afara acestei Lumini, noi nu recunoastem pacatul; fara ea nu se deschide inaintea noastra caderea omului in adevaratele ei dimensiuni. Numai Duhul Sfant, cu venirea Sa, ne da putinta la inceput a vedea tragismul propriei noastre stari si, prin noi, a trai apoi marea drama a intregii istorii a omenirii. Urmarea caderii este o boala de nevindecat de catre doctorii pamantesti. A impaca cugetele inimii noastre cu duhul poruncilor lui Hristos noi nu o putem face; de unde si dureroasa nevointa a luptei cu "legea pacatului" care ne ucide (cf. Rom. 7, 23-25).
Pretioasa este aceasta perioada a vietii noastre, cu toate ca si chinuitoare: din toate partile suntem cuprinsi de patimi inflacarate care iau forma "aprinderii ispitelor" (cf. 1 Pt. 4, 12). Dar intru ajutor ne vine harul, care la inceput nu se vede ca Lumina, ci se simte ca o flacara cereasca ce mistuie in noi radacinile pacatului.
De cate ori sufletul meu, ca o mica faptura neputincioasa, atarna deasupra prapastiei cu frica mare; nu o frica pamanteasca - nu nazuiam a prelungi la nesfarsit aceasta viata: groaza mea consta in faptul ca, dupa ce Dumnezeu facuse pogoramant pana la a veni la mine, eu vedeam cu ce rane eram intreg acoperit.
Ma constientizam cu desavarsire nevrednic Imparatiei Sfantului Dumnezeu. Nu sunt in putere a descrie acea mahnire care ma afunda intr-un lung si adanc plans. Desi fara de minte, totusi stiam ca ma aflu in mainile Facatorului meu despre Care este scris: "Infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului Celui Viu" (Evr. 10, 31).
Imi era uneori greu pana la a nu mai putea rabda, si o data am incercat sa ma smulg din sfintele Sale maini (cf. Ioan 10, 28), insa toate incercarile se naruiau, caci nu aveam unde sa ma duc: nimic in lume nu ma atragea, nu imi putea implini duhul.
Domnul a zis: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul.. ci.. temeti-va de Cela ce, dupre ce a ucis, are stapanire sa arunce in gheena. Asa, zic voua, de Acela sa va temeti" (Lc. 12, 4-5). Domnul, Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce, nu spunea cuvinte desarte, fara insemnatate. Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric. Si frica, frica de viata datatoare - nu se departa de la mine.
Mai mult, ceva straniu se petrecea: de cum slabea aceasta, simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea, mintea se risipea, simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata: cu duhul muream.
De abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu, iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat: cutremurul inaintea vecinicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in "rugaciune."
Duhul meu, slobod, fara vreo straduinta a vointei, se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute: nesfarsitele prapastii ale fiintei, intunecatele salasuri ale iadului, dar si Cerul luminat de Lumina nefacuta. Binecuvantat fie Numele Lui in vecii vecilor.
Nu asteptati de la mine o descriere alcatuita in chip cuvenit a vietii sufletului meu in anii cei lungi ce au trecut. Pogoratu-mi-s-a sufletul uneori pana la cele mai de jos ale iadului; in alte clipe insa Domnul l-a inaltat pana la ceruri. S-a aflat uneori si pe acel hotar de nedefinit, de unde contempla si Lumina Dumnezeirii, si "intunericul cel mai din afara" ce umple sufletul de groaza: una deosebita, nu asemanatoare cu frica in fata mortii trupesti. O, nu! - ea este calitativ altceva.
Inaintea duhului mi se descoperea fericita vecinicie, inca de departe neajunsa, totodata si intunericul cel din afara vremii, care se facea cunoscut prin prezenta lui inlauntrul meu. Eram intr-o sfasiere: nefiind slobod de tirania patimilor, sufeream, si in setea dupa bunul netrecator, tanjeam catre Dumnezeu.
Rugaciunea pocaintei ma inghitea pe de-a-ntregul. O putere subtire, nemateriala, nevazuta, ma purta intr-un taram al mintii, duhovnicesc. "Acolo" eram singur: pamantul se facuse nevazut; nu era nici soare, nici stele, nici oameni, nici vreo alta oarecare faptura; nici trupul nu mi-l simteam. Se intampla: lumina ca atare nu vedeam, si totusi privirea mea patrundea in adancuri nesfarsite. Sufletul, in dureroasa deznadejde, chema catre Dumnezeu.
Da, sunt pacatos, dar insetez dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel Sfant. In amintirea mea nu ramasesera fapte concrete din trecutul meu, in afara constiintei strapungatoare a instrainarii de Dumnezeul pe Care il cunoscusem in anii copilariei mele si la inceputul tineretii. El se indepartase de la mine dupa ce il parasisem in cautarile nebune ale unui Absolut, chipurile mai inalt, suprapersonal.
Cu deosebita putere ma cuprindea o astfel de rugaciune cand ma aflam de acum in pustie. Nu as putea spune acum cat de indelungate erau rugile mele in acea noapte sau in alta. imi amintesc ca atunci cand sufletul se intorcea la simtirea obisnuita, materialnica a lumii, simtamantul duhovnicesc ce il cercasem de la rugaciune in acel nesfarsit adanc tacut si mai presus de chip, ramanea cu mine, in mine. In acea nemarginire nu este nici sus, nici jos; nici inainte, nici inapoi; nici dreapta, nici stanga. Si totusi, venea o clipa cand incepeam sa misc, precum mi se parea; iar aceasta miscare eu o simteam ca o cadere, si un strigat surd imi irumpea din piept: Doamne, mantuieste.. Tu singur poti fara nici o greutate sa ajungi la mine, in fundul oricarui hau m-as afla.. Iar El mantuia.
Dar de ce "cadere"? Oare nu pentru ca mintea mea nu mai putea sta in Cel vecinie? Caci dupa aceasta vedenia lua sfarsit. Conditiile pustiei erau priincioase unei astfel de rugaciuni, caci nu aveam nici o grija in planul material: eram singur.
Dar asta nu inseamna ca rugaciunea in esenta ei atarna de situatia noastra exterioara: ea este darul lui Dumnezeu legat de celalalt dar - pocainta (cf. Luca. 24, 46-47). Parga acestei rugaciuni am avut-o si inainte de a ma salaslui la Athos; am avut-o si in Manastire, dar cu o mai putina intensitate si mai rar. Ea duce omul dincolo de cadrul vremii. In insasi starea rugaciunii, el nu se cunoaste pe sine in categoriile Pamantului: este in afara oricarei ierarhii sociale, si chiar bisericesti. Nu gandeste la nimic altceva decat la Dumnezeu, si sta inaintea Lui, unu inaintea Celui Unu.
In singuratatea pesterii mele am cunoscut unicul privilegiu de a ma da intreg unei astfel de rugaciuni fara grija. Luni de zile ma stapanea. Se intrerupea in ceasurile zilei pline de treburile lumesti, dar cand ziua cu trudele ei lua sfarsit si linistea noptii se asternea in pestera, acea rugaciune din nou ma imbratisa: iarasi se stergea totul din amintire, ramanea numai constiinta pcatului nematerial dar cumplit, care nastea in mine durere, rusine, respingere si chiar ura fata de mine insumi. Si din nou totul se contopea in plansul pocaintei, si duhul meu iesea in nemarginire de nenumit.
Eu totdeauna am fost cat se poate de zabavnic spre a intelege starea lucrurilor, spre a deslusi limpede cele ce se desfasurau inlauntrul meu. Vreme indelungata petreceam fara ganduri. Acestea veneau in conversatii, dar nu atunci cand eram singur inaintea lui Dumnezeu. Nu teologhiseam, nu ma intorceam critic asupra-mi, nu ma lipeam de starile care ma cercetau, chiar daca petreceam intr-un taram al mintii, nevazut.
Oare sa numesc aceasta nebunie? Insa cand aceasta nebunie se departa de la mine, de abia atunci intelegeam paguba de neinlocuit in fiinta mea duhovniceasca. Atunci, prin acea rugaciune, mi s-a descoperit in parte intelesul cuvintelor lui Hristos: "De vine catre Mine cineva si nu uraste.. inca si sufletul sau, nu poate ucenic al Meu sa fie" (Lc. 14, 26).
Mila lui Dumnezeu catre mine s-a aratat prin faptul ca mi-a daruit un puternic avant al suferintei pocaintei care ma tragea catre o rugaciune neostoita - una in care sufletul uita totul, nu-si mai amintea de nimic, ci nealinat tragea catre Dumnezeul nevazut, dar iubit, necunoscut dar inrudit, neajuns, dar apropiat. Nu aflu cuvinte sa descriu bogatia pe care Domnul mi-a daruit-o.
Voi incerca sa dau un scurt ravas al acelor ganduri care imi veneau in inima in ceasurile de scarba ale amintirii rugaciunii pe care o pierdusem. Urmarea fireasca a pazei poruncilor Domnului este extrema noastra micsorare, adica desertarea; fara sincera recunoastere ca santem cu adevarat nascatura a iadului in caderea noastra, nu vom putea niciodata ajunge la o deplina pocainta; printr-o deplina pocainta ne smulgem din imbratisarea mortii "individuumului" egoist si santem dusi in contemplarea universalismului Dumnezeiesc al lui Hristos Care "ne-a iubit pana in sfarsit" (cf. Io. 13, 1).
Cand ne uram pe insine pentru raul care traieste in noi, atunci ni se deschid netarmuritele zari ale iubirii ce s-a poruncit noua: in afara lui Hristos, niciodata nu vom imbratisa intreaga lume in flacara de viata facatoare a harului ce se pogoara de Sus; nu vom zari dimensiunile fiintiale ale "celei de a doua porunci:" "Sa iubesti pre aproapele tau ca insuti pre tine" (cf. Mt. 22, 37-40).
Fericitului Staret Siluan i-a fost data rugaciunea pentru intreaga lume ca insusi pentru sine. Dea Domnul tuturor si fiecaruia sa vaza Lumina unei astfel de rugaciuni, caci prin ea se reinnoieste chipul cel zidit al Omului. Cine nu s-a apropiat de hotarele acestor stari, acela sa nu indrazneasca fara frica si fara rusine a se numi crestin, constientizandu-si pana la durere nevrednicia de a purta acest nume. "De voieste cineva sa vie dupre Mine", acela sa isi lepede toate notiunile si conceptele sale de mai nainte, si luandu-si crucea sa urmeze Mie.. "De vine cineva catre Mine si nu uraste.. inca si sufletul sau, nu poate ucenic al Meu sa fie.. nu este vrednic de Mine" (cf. Mt. 16, 24; 10, 37-38; Lc. 14, 26, 33).
Ma inspaimanta gandul: Unde este, in ce consta nedreptatea mea inaintea lui Dumnezeu, care imi ingradeste calea catre acea deplinatate revarsata asupra capului Sfantului Siluan? Pomenirea ratacirii mele din trecut se insoteste de simtamantul ascutit al deplinei mele nevrednicii de a sta inaintea unui astfel de Dumnezeu. Iar daca in anume clipe ale vietii mele m-am apropiat catre acele hotare ale pocaintei unde intreg omul se sfinteste, atunci aceasta a fost cu putinta nu altfel decat pentru rugaciunile lui, ale Staretului. Eu nu am ajuns la masura lui, dar totusi stiu ca ceea ce scriu este adevarat.
"Dumnezeu dragoste este"; El este "Lumina, si nici un intunerec intru el este" (1 Ioan 4, 8; 1, 5). Dragostea lui Hristos, prin firea ei este Foc de viata facator, aruncat din ceruri pe Pamant prin venirea Fiului lui Dumnezeu (cf. Lc. 12, 49).
Dragostea aceasta este viata nefacuta a lui Dumnezeu insusi. In limitele fiintarii noastre pamantesti, ea mistuie in noi tot ce ii este strain si totodata ne umple de energia unei alte fiintari, de negandit pana atunci. Neaparat trebuie sa ne umbreze puterea de Sus, care sa ne invredniceasca a cunoaste acea Dragoste fiintial.
Fara o astfel de experienta nimenea dintre oameni nu este in putere a intelege poruncile aparent paradoxale ale Evangheliei: "Iubiti pre vrajmasii vostri, binecuvantati pre cei ce va blastama, bine faceti celora ce urasc pre voi" (Mt. 5, 44); si in acelasi timp: "De vine catre Mine cineva si nu uraste pre tatal sau, si pre muma, si pre muiere, si pre copii, si pre frati, si pre surori, inca si sufletul sau (viata sa), nu poate ucenic al Meu sa fie" (Lc. 14, 26).
"Dumnezeul nostru foc mistuitor este" (Evr. 12, 29). Dragostea lui Dumnezeu este miezul Fiintarii mai nainte de veci. In ea, in Dragoste, toate celelalte insusiri ale Dumnezeirii isi afla expresia cea mai inalta: intelepciunea, imparatirea, Puterea, Lumina. Ea cuprinde frumusetea imparatiei celei din veci, celei neclatite. Dragostea lui Hristos este si descoperirea Tainei dragostei Tatalui.
Dragostea lui Hristos, afland-o inima gata sa-i primeasca flacara, se salasluieste in ea. Dar aceasta deosebita binecuvantare, in lumea de fata nu da liniste slujitorului sau, pana nu isi savarseste lucrarea (cf. Io. 17, 4). Cuvantul despre rugaciunea nascuta dintr-o astfel de dragoste infricoseaza inima.
Dureroasa este cale ce duce la agonisirea sfintei Iubiri. Oare nu de aceea multi cad de la Crestinism, se abat de lajcaleajastignitoare a acestei iubiri la alte cai? Insa nu exista alta cale, precum nu este alt Dumnezeu (cf. Io. 14, 6). "Duhul este osarduitor, dara trupul neputincios" (Mt. 26, 41). De inima din pamant nascuta se poate atinge Lumina cea nezidita a dragostei lui Hristos in anume ceasuri alese. In ea se cuprinde vecinicia lui Dumnezeu; ea este singurul si ultimul tel al nevointei noastre.
Nici mintea noastra in caderea sa, nici inima, fara lucrarea Dragostei ce de la Tatal purcede nu pot urma lui Hristos in Ghethsimani si cu atat mai putin pe Golgota. Plansul adanc din intreaga noastra fiinta, din pricina acestei iubiri a carei prezenta arde inlauntrul nostru in timpul rugaciunii pentru lume, poate atinge o intensitate care depaseste puterea noastra de a o rabda. Atunci iese duhul nostru in vecinicia lui Dumnezeu, si rugaciunea inceteaza. Astfel, durerea premerge fericita iesire a duhului nostru catre Dumnezeu. Dupa intoarcerea sa insa, sufletul cearca o dulce liniste si acea pace despre care Apostolul Pavel spunea ca ea "covarseste toata mintea" (Flp. 4, 7).
Nu fara o anume subtire tristete vine inapoi constientizarea chipului obisnuit al simtirii vietii. Curand intalneste sufletul din nou aceeasi realitate ca si inainte, si din nou primeste multe rani. Urmand lui Hristos din toata puterea fiintei - duhul omului simte aceasta lume vazuta ca pe camara stramta a unei temnite: toata buna sa miscare se poticneste de salbateca impotrivire a puterilor intunecoase.
"Dumnezeul nostru Dragoste este, El este Foc mistuitor." Nicidecum nu este usor a te apropia de acest Foc. De departe nu este fara primejdie daca cel ce vorbeste despre Sfantul Foc se va intinde la cuvant. Sufletul se chirceste, din frica de a se arata nevrednic de el dupa iesirea de aci.
Multi ani, mai cu seama la Sfantul Munte, in pustie, precum si la Manastire, mintea mea, in tanjirea ei catre Dumnezeu, se lepada de trecut. "Se lepada" nu printr-o incordare a nevointei, ci atrasa de rugaciunea pocaintei. Dar, din vremea cand am fost pus duhovnic, uneori era nevoie sa-mi "amintesc" cele traite in trecut. Acum insa, indeletnicit fiind cu "spovedania" si totodata biografia mea duhovniceasca, nu fara recunostinta observ ca multe clipe ale atingerii Degetului lui Dumnezeu s-au intiparit nesters pe trupul vietii mele. "Scrie" Duhul Dumnezeului Celui Viu "nu in lespezi de piatra, ci in lespezile cele de carne ale inimii" (cf. 2 Cor. 3, 3). Cele scrise de Dumnezeu s-au facut cuprinsul fiintei mele.
Ce anume voiesc sa spun prin toate acestea? Faptul ca prin pocainta pana la ura de sine (ce mi s-a dat) in chip neasteptat am cercat o lume minunata si Lumina nefacuta m-a inconjurat, mi-a patruns inlauntru, m-a facut si pe mine lumina asemenea Ei, mi-a dat sa traiesc imparatia Dumnezeului Dragostei, imparatie careia "nu este sfarsit" (cf. Lc. 1, 33).
Ma uimeam si nu incetez a ma uimi de smeritul pogoramant al Atottiitorului Dumnezeu, pana si la nimicnicia mea. Dar El ne-a dat porunca: "Vedeti sa nu defaimati vreunul din acestia mici.. ca nu este voia inaintea Tatalui vostru cel din ceruri ca sa piara unul din acestia mici" (vezi Mt. 18, 10-14).
Vedem ca El insusi traieste potrivit poruncilor ce ne-a dat. In poruncile Evangheliei se cuprinde Descoperirea de Sine a lui Dumnezeu. Cu cat mai adanc patrundem noi in duhul lor, cu atat mai concreta ni se face vederea lui Dumnezeu. Iar cand aceste porunci, prin binecuvantarea Lui se vor face singurul principiu al intregii noastre fiinte - si vremelnica si vecinica - atunci si noi ne vom face asemenea Lui, caci "il vom vedea precum este" (1 Io. 3, 2). Dumnezeu dragoste este !
