Rugaciunea e modul nostru de a sta de vorba cu Dumnezeu. Vorbind si intre noi, ne adresam si noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugaminti. Rugaciuni ii adresam numai lui Dumnezeu si celor binecuvantati de El a fi mijlocitori: Maicii Domnului, ingerilor si tuturor sfintilor.
Cuvantul rugaciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfanta, de recunoastere a unei distante, a unei diferente calitative intre cel ce se roaga si Cel ce primeste rugarea. Cuvantul presupune recunoasterea existentei lui Dumnezeu, ca persoana, cu care se poate dialoga, care aude si care raspunde cand vrea, cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute in chip absolut numai de El, dar din care o parte ne-au fost dezvaluite si noua prin Iisus Hristos.
Cel care se roaga crede. Cel care nu stie de crede ori nu, dar se surprinde adresand in gand un crampei de rugaciune, la bucurie ori la necaz, acela crede. Daca n-ar crede, rugaciunea ar fi o absurditate. Ar fi vorbire de unul singur, monolog fara sens sau dialog absurd. Despre cei care vorbesc fara interlocutor, zicem de obicei ca nu-s in toate mintile. Pe cel ce se roaga, il salveaza de la aceasta acuzatie credinta lui neindoielnica in existenta personala, nevazuta dar prezenta, a interlocutorului, a lui Dumnezeu.
Rugaciunea e iesire din singuratate. Din acea singuratate existentiala, in care ne aflam atunci cand ne trezim fata in fata cu cosmosul lipsit de viata din jurul nostru, mai durabil decat noi, care ne ameninta cu inghitirea in elementele lui moarte, cu descompunerea intr-o existenta in care de fapt noi nu mai existam. Rugaciunea e iesire din spaima. Din acea spaima de nimic care ne deconcerteaza si ne arunca in cea mai dezolanta dintre tristetile fara leac pamantesc. Rugaciunea e smerenie, pentru ca recunoscand pe Altul mai mare ca noi, iesim din egoism.
Rugaciunea e intrare in comuniune cu un interlocutor spiritual care exista vesnic, care e insasi Existenta, izvorul si creatorul ei: „Ei sunt Cel ce sunt", si care ne garanteaza si noua vesnicia. Si, in afara de aceasta, ne garanteaza existenta Sa, dand sens vietii de pe pamant si faptului ca, chiar daca trupul ni se descompune in elementele din care a fost alcatuit, intrand intr-o vesnicie materiala, avem un suflet care isi urmeaza legile lui de existenta, spirituala, nemuritoare.
Rugaciunea este recunoasterea si afirmarea existentei Partenerului spiritual, si intrarea in sistemul Lui de existenta, pe care il acceptam si ca sistem al nostru si, in felul acesta, ne integram intreaga noastra viata in acest sistem. Recunoscandu-ne Partenerul, si in Partener Creatorul, Tata, pe Dumnezeul nostru, dialogul cu El e nu numai obligatoriu si necesar, ci reconfortant si linistitor. Il chemam in viata noastra si El vine. Avem incredintarea ca vine, pentru ca adesea il simtim, fie cand a venit, fie dupa aceea. Avem incredintarea ca vine, pentru ca avem credinta ca este. Avem credinta ca este, pentru ca il vedem in tot ce exista, in noi si in jurul nostru.
Dialogul cu Dumnezeu e firesc, tot asa cum sunt firesti si convorbirile dintre noi oamenii. Noi ne ajutam unii pe altii, ne invatam unii pe altii, ne dam sfaturi, ne implinim destinele in convietuirea sociala, depindem unii de altii, cream bunuri printr-un sistem de diviziune a muncii, asa incat ne folosim unii de realizarile si de munca altora. Dumnezeu, fiind Creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viata si ne-o vegheaza prin Provindenta Sa, este si El implicat in destinele noastre. Si nu e oare drept sa fie consultat, sa fie rugat sa mai intervina ici si colo, si sa corecteze ceea ce noi, prin vointa noastra, sau prin anumite determinari omenesti, am facut sa nu iasa socoteala tocmai buna? Se pot pune, pe buna dreptate, unele intrebari. De pilda: Dumnezeu vede si fara sa-I spunem noi ce trebuie de facut si de corectat, de ce nu intervine fara sa fie rugat? Si de ce lasa unele lucruri sa se desfasoare pe cai care nu corespund ordinii dorite de El, si adesea nici intereselor oamenilor?
Daca ne aducem aminte ca Dumnezeu ne-a creat liberi, ca ne-a dotat cu ratiune si cu liber arbitru, cu capacitatea de a alege noi insine intre bine si rau, spre a face din noi fiinte libere, nu niste automate manevrate de vointa Sa, atunci raspunsul la intrebarile de mai sus se lamureste cu usurinta. Stim ca suntem liberi. Ne convine sa fim liberi. Dar nu intotdeauna ne intrebuintam libertatea cum ar trebui. Uneori nu ne ies socotelile. Uneori in socotelile noastre intervin si altii, cum intervenim si noi in ale altora. Uneori ne gasim la raspantii, si ne vine greu sa ne decidem asupra directiei in continuare. Alteori ni se pare ca totul s-a blocat in fata noastra si ne ameninta disperarea. Ei bine, atunci, cerem o interventie. O cerem si unii altora. O cerem insa mai cu seama lui Dumnezeu. Sa ne descurce. Sa ne orienteze. Sa ne ajute.
Cei care pastreaza, neincetat contactul cu Dumnezeu au sansa unei asistente permanente. Vointa lor libera, capacitatea de hotarare e ajutata de lumina harului dumnezeiesc, ca sa aleaga intotdeauna binele, sa nu apuce pe cai gresite, de pe care drumul de intoarcere e, dupa aceea, greu si anevoios. A cere asistenta lui Dumnezeu e a dori sa ne orientam vointa, gandirea si simtirea, in sensul celor voite de El, a Binelui, Adevarului si Dreptatii.
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie in care se afla tot ceea ce a crezut Dumnezeu ca trebuie sa stim, pentru a ne asigura o viata fericita pe pamant si mantuirea vesnica, sunt strabatute de la un capat la celalalt de indemnul la rugaciuni.
„Rugati-va pentru pacea Ierusalimului" (Ps. 121, 6), „Rugati-va pentru cei ce va asupresc" (Matei 5, 44; Luca 6, 28), „Rugati-va nu cadeti in ispita" (Matei 14, 38), „Rugati-va neincetat" (I Tes. 5, 17), „Ma veti ruga si va voi asculta" (Ieremia 29, 12). insusi Iisus spune: „Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mangaietor" (Ioan 14, 16). Ni se da incredintarea ca pe aceasta cale, prin rugaciune, stam in directa legatura cu Dumnezeu, ca numai asa II avem aproape de noi si Ii reinnoim interesul pentru noi. Pentru ca prin rugaciune si noi ne aratam interesul pentru El. il recunoastem. Ne inscriem, cum spuneam mai inainte, in ordinea spirituala, in sistemul in care El cuprinde universul mare si universul mic, cosmosul si pe om. Fara rugaciune, iesim din sistemul Sau si, ramanand afara, nici El nu ne mai cuprinde in sistemul Sau. Ne lasa in libertatea noastra absoluta, chiar cea fara El. Si, bineinteles, El nu pierde nimic. Noi ne lipsim de asistenta Lui.
Iisus insusi a fost, cat a fost pe pamant, in contact permanent cu Tatal prin rugaciune (Matei 14, 23; 26, 36; Marcu 1, 33; 6, 46; Luca 5, 16 etc). Si ca unul prin care ne-a venit descoperirea dumnezeiasca, ne-a invatat si pe noi cum sa ne rugam. La intrebarea apostolilor: „Doamne, invata-ne sa ne rugam" (Luca 11, 1), i-a invatat rugaciunea „Tatal nostru", geniala sinteza teologica, saizeci de cuvinte ce cuprind esenta intregii Dogmatici, de la ontologie la eshatologie, si esenta tuturor raporturilor posibile si necesare dintre om si Dumnezeu.
Mantuitorul arata insa ca aceasta rugaciune trebuie insotita si de o transformare interioara. El gaseste cel mai eficace criteriu de control al acestei transformari. Sau mai exact, de autocontrol: „Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc" (Matei 6, 14). Si invers. Raportul cu Dumnezeu prin rugaciune tinde nu sa dea vreo satisfactie lui Dumnezeu, cu care El nu are ce face; scopul e tocmai transformarea omului dinlauntru, apropierea omului de chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Daca Dumnezeu are atributele de „Iertator", „Bun", „Iubitor", El nu le exercita automat, la o simpla apasare pe buton, prin cuvant. Butonul declanseaza aprinderea luminii, numai cand e apasat de un fascicol de lumina din noi insine.
Parafrazand un alt criteriu al Mantuitorului: „Ce vrei sa-ti faca tie oamenii, aceea fa-le si tu lor", am putea zice ca e tot atat de valabil si: „Ce vrei sa-ti faca tie Dumnezeu, fa tu oamenilor". E drept ca uneori Dumnezeu ne mai da si pe credit, ne da in avans, dar trebuie sa stim ca asteapta intotdeauna sa ne platim datoriile. Nu pentru ca ar avea nevoie de aceasta plata, ci pentru ca platind-o, ne schimbam noi insine. Pe Dumnezeu aceasta schimbare il intereseaza, nu comertul nostru cu El.
Mantuitorul ne invata deci cum sa ne rugam. Din exemplul Sau si din ale ucenicilor, aflam si alte lucruri in legatura cu rugaciunea. Astfel aflam ca ea trebuie sa se conjuge cu „privegherea": „Privegheati si va rugati" (Matei 14, 38; I Petru 4, 7), si ca trebuie sa fie o convorbire tainica, nu una de parada; sa fie o convorbire serioasa, pe coardele cele mai sensibile ale fiintei noastre, in profunzimile grave ale misterului relatiei om-Dumnezeu: „Iar cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stand in picioare sa se roage, ca sa se arate oamenilor; adevarat va graiesc voua: si-au luat plata lor" (Matei 6, 5). Ce logica si ce incheiere de bun-simt lapidar, aproape frizand humorul: ,Au vrut sa-i vada oamenii? - au obtinut ce-au vrut! Atat. l-au vazut oamenii!" Dar ce folos au din asta?
Despre cum trebuie facuta adevarata rugaciune, Mantuitorul propovaduieste asa: „Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie". Si mai departe: „Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, ca ei cred ca in multa lor vorbarie vor fi ascultati. Deci nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru cele de care aveti trebuinta, mai inainte ca sa cereti voi de la El" (Matei 6, 6-8). Dumnezeu vrea doar sa vada incotro inclina vointa, incotro inclina alegerea noastra. Acest lucru trebuie sa i-L spunem noi. Asa si atat vrea El. Uneori e de-ajuns sa-i trimitem un singur gand de recunoastere, de recunostinta, de cerere, de umilinta, de comuniune. „Caci stie" de ce avem nevoie. Acesta e raspunsul la intrebarea: de ce sa ne mai rugam daca El stie de ce avem nevoie? Stie, dar vrea sa mai stie ca stim si noi despre stiinta Lui!
Tot in categoria invataturilor cu privire la cum trebuie sa ne rugam, intra si povata de a ne ruga „cu credinta". Numai atunci putem daca, rugandu-ne, incetam de a mai face raul. Daca il facem in continuare, ne rugam degeaba (Marcu 12, 40), tot asa cum ne rugam in zadar daca nu iertam (Marcu 11, 25-26). Sfanta Scriptura ne arata si feluritele moduri de a ne adresa lui Dumnezeu: prin cuvinte (Luca 11, 1-4), prin cantari (F. Ap. 16, 25) si in cuget, prin meditatie. O rugaciune curata elibereaza cugetul rau de pacat (F. Ap. 8, 22).
Rugaciunea presupune, asadar, indeplinirea unor conditii, intrarea intr-o anumita stare. In starea de rugaciune. Evagrie Ponticul descrie aceasta stare facand apel la felul cum a acceptat Dumnezeu sa stea de vorba cu Moise in Vechiul Testament. „Cand Moise a incercat sa se apropie de rugul arzator, a fost impiedicat pana nu si-a dezlegat incaltamintea picioarelor" (Iesire 3, 2), adica pana nu s-a descaltat. Si Evagrie talcuieste: „Pana nu s-a dezlegat de orice cuget patimas". Mai departe dezvolta ideea: „Toate cate le vei face pentru a te razbuna pe fratele care te-a nedreptatit, iti vor fi spre sminteala in vremea rugaciunii. Rugaciunea este vlastarul blandetii si al lipsei de manie. Rugaciunea este alungarea intristarii si a descurajarii" (Filocalia, ed. rom., voi. I, 1946, p.76-77).
Rugaciunea rezolva situatii de viata. Asaza intr-o intelepciune. Motiveaza bucuria in locul intristarii care, altfel, ramane fara leac.
Face din om constiinta cosmosului, pe care il populeaza cu lumini care ii dau acestuia consistenta si il fac sa fie rational si cald, ca o haina de frumusete si de sens, care il imbraca pe om, nu care il dezbraca si ilasaza in fata neantului, dezarmat si pustiu. „Dorind sa te rogi cum trebuie — zice acelasi Evagrie — sa nu intristezi pe nimeni, iar de nu, in desert alergi" (Id., p.78). Rugaciunea trebuie sa aduca bucurie. Sa inlature dezolarea, dezorientarea. Sa fie un sens al tuturor, nu numai al celui ce se roaga. Sa nu mai lase intristare in jurul ei. Un sfant mergea atat de departe incat zicea: „Doamne, cum voi putea fi fericit in rai, cand voi sti ca unii sufera in iad?" Nu cunosc dilema mai adanca!
Cand vrea sa dea exemplu de cum nu trebuie sa ne rugam, Mantuitorul istoriseste pilda Vamesului si a Fariseului. Fariseul din aceasta pilda este exemplul clasic despre felul cum mandria darama toate eforturile de a indeplini riguros indatoririle ce revin celui mai bun credincios, potrivit normelor morale religioase. Caci Fariseul din parabola indeplinea totul cu rigurozitate, dar si cu mandrie, judecand pe altii, comparandu-se, diferentiindu-se, inaltandu-se.
La intrebarea, cand sa ne rugam. Sfanta Scriptura nu pune limite: „Rugati-va neincetat", spune Sfantul Pavel (I Tes. 5, 17; Rom. 1, 9-10), „Faceti in toata vremea tot felul de rugaciuni si de cereri" (Efes. 6, 18), "ziua si noaptea" (I Tes. 3, 10; II Tim. 1, 3). Se stie ca monahii, dintotdeauna, au pus in practica aceasta povata a rugaciunii neincetate, ei rostind o rugaciune scurta, care consta din invocarea numelui lui Iisus: "Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Ea se poate rosti si in timpul muncii, si in timpul mesei, si in mers, in orice rastimp de ragaz si, adesea se automatizeaza in asa fel, incat se rosteste in gand si in timp ce monahul sta de vorba cu cineva, sau canta, sau citeste. Cand unii din ei misca metaniile pe degete, stand de vorba, e semn ca se si roaga. Rugaciunea aceasta nu e numai "specialitatea" monahilor, ea poate fi rostita de oricine poate si vrea.
Unde sa ne rugam, e o alta intrebare care se pune in legatura cu rugaciunea. Am vazut o recomandare a Mantuitorului de a intra „in camara ta" (Matei 6, 6). Dar aceasta nu inseamna ca „numai" in camara ta. Mantuitorul insusi a fost la templu si s-a rugat. Intra in „camara" ta, are sensul de a intra in adancul tau de taina si acolo a te intalni, in taina, cu Dumnezeu. Camara aceasta e pururea cu tine. Mantuitorul s-a rugat si in templu, si singur (Matei 14, 23), si in loc pustiu (Luca 5, 16). Asa faceau si Apostolii. Se rugau si in singuratate, si toti impreuna (F. Ap. 1, 14), si la templu (F. Ap. 3, 1; 22, 17), si pe tarmul marii (F. Ap. 21, 5), cu un cuvant, peste tot Nu exista nici o interdictie de spatiu, tot asa cum nu exista nici o interdictie de timp. „In tot locul", ii scrie Sfantul Pavel lui Timotei (I Tim. 2, 8) si mereu (I Tes. 5, 17).
La intrebarea: ce sa-i cerem lui Dumnezeu prin rugaciunea noastra, nu trebuie sa ne dea nimeni raspunsul: stim noi insine, intotdeauna, ce sa-I cerem. Atat doar ca, uneori, putem abuza, devenind egoisti prin cererile noastre; uitand sa mai si multumim pentru cele ce ni s-au dat, si uitand ca nu suntem doar noi pe lume, si ca nu doar noua ni se cuvine totul. Suntem invatati de Sfanta Scriptura si de Sfanta Traditie sa facem rugaciuni pentru noi (Evrei 13, 8), pentru altii (F. Ap. 8,' 24; Efes. 1, 16; Filip. 1, 4; Colos. 1, 9; I Tes. 1, 2), sa exprimam cereri si dorinte (Efes. 6, 18), sa multumim si sa mijlocim pentru cei ce ne vatama si ne prigonesc (Matei 5, 44; Luca 6, 28), sa ne rugam sa nu intram in ispita (Luca 2, 40, 46), sa cerem totul in numele lui Iisus (Ioan 14, 13; 15, 7; 16; 16, 24), si sa cerem si altora rugaciuni pentru noi, cum facea permanent Sfantul Pavel (Rom. 15, 30; II Cor. 1,11; Col. 4, 3; I Tes. 5, 25).
Sfantul Iacov scrie: „Este vreunul din noi in suferinta? Sa se roage. Este cineva cu inima buna? Sa cante psalmi. Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il va ridica si de va fi facut pacate se vor ierta lui" (Iacov 5, 13-15).
Toate cartile noastre de slujba sunt carti de rugaciune. Viata crestina se exprima prin rugaciune, prin legatura cu Dumnezeu pe aceasta cale. Rugaciunea este semnul credintei. Duhul Sfant s-a pogorat peste Apostoli cand se aflau impreuna in rugaciune (F. Ap. 4, 31). Rugaciunea trebuie insa completata cu fapta cea buna. Fapta adevereste credinta, cuvintele si sentimentele prin care e marturisita. Fara fapte, credinta marturisita prin cele mai alese cuvinte si sentimente, ramane fara efect mantuitor. Teolog transant, fara sa se piarda in amanunte si nuante uneori derutante, Sfantul Iacov e in aceasta privinta categoric si grav: „credinta fara fapte e moarta" (Iacov 2, 26). Cand se ocupa in chip special de aceasta, si Sfantul Pavel e tot atat de limpede. E de ajuns sa ne reamintim Imnul dragostei din Epistola I catre Corinteni, cap. 13. Ceea ce scrie acolo despre credinta fara dragoste, e de-a dreptul un inspaimantator izvor de dileme. Norocul e ca totul e doar o teoretizare si metaforizare a ceea ce in realitate nu mai poate exista: o astfel de credinta care sa mute muntii din loc, si adevarata speranta nici n-ar putea exista fara sa fie dublate si de dragoste! Adevarata credinta e adevarata numai conjugata cu fapta.
Sa mai adaugam totusi un cuvant despre rugaciune. Ea trebuie sa fie convorbire vie, constienta. Sa nu devina rutina. O rugaciune de rutina este aceea care se citeste de pe o carte fara sa i se retina intelesul. Simpla citire, fara trecerea cuvintelor prin inima si prin minte, cu greu ar putea fi considerata rugaciune. Ba, uneori, cuvintele citite sau auzite, daca nu devin ale tale, te impiedica de la adevarata rugaciune. De aceea cineva a zis o vorba de duh, dar nu lipsita de sens, despre unele locuri de rugaciune. „E atata rugaciune aici, ca n-ai timp sa te rogi!" Se va fi aflat intr-un loc in care se practica o rugaciune formala, in graba, fara sa se dea credinciosului ragazul meditatiei. Tot dintr-o astfel de experienta va fi iesit si vorba: „Tipic, tipic, si la inima nimic", adica rostiri dupa tipic, cu incredintarea ca prin respectarea tipicului ti-ai si facut datoria fata de Dumnezeu. Datoria ti-o faci numai atunci cand, din respectarea tipicului, ramane ceva si in inima, adica o schimbare, o apropiere de Dumnezeu, o schimbare a atitudinii fata de aproapele, renuntarea la egoism, la manie, la ura, la barfeala, la pacat.
Rugaciunea trebuie sa te lumineze. E ca si cum te-ai pune la priza cu Dumnezeu; te luminezi si te incalzesti. Altfel, spui formule care sunt ale altora. Numai cand formulele devin ale noastre, ele devin adevarata rugaciune. Textele sfinte ale rugaciunilor sunt menite sa ne ajute sa gasim cuvintele cele mai potrivite sufletului nostru, si sa ne oprim cu osebire, asupra acelor care parca ar fi ale noastre, parca le-am fi scris noi. Daca trecem prin cuvinte cu usuratate, cu indiferenta, fara participare, Sfintii Parinti spun ca suntem ca o moara care macina grau strain!
Uneori ni se pare insa ca Dumnezeu nu ne asculta rugaciunile, desi ne rugam cu cuget curat. Ba chiar ni se pare ca face impotriva. Uneori face intr-adevar impotriva. Atunci e semn ca, totusi, cugetul nostru n-a fost curat. imi povestea cineva odata: "M-a suparat oarecare. Si m-am pus pe citit Psaltiri".
In popor exista credinta ca citirea Psaltirii, ca pravila la vreme de necaz, sau la imprejurare de dusmani, duce la lamurirea situatiei. Cel care te necajeste se linisteste; cel care te dusmaneste isi schimba gandurile.
Cand e numai atata,-e foarte bine. Si e cu atat mai bine, cu cat lectura Psaltirii aduce si in sufletul celui ce o citeste, sentimente de» umilinta duhovniceasca, de rabdare, de incredere in Dumnezeu. Dar uneori Psaltirea se citeste si cu gand - marturisit sau nemarturisit - ca Dumnezeu „sa aleaga intre mine si dusman", cu alte cuvinte, sa-1 pedepseasca. Uneori, la unii mai impietriti la inima, gandul merge pana la a dori moartea celui "pus la rugaciuni".
E o mentalitate pagana, anticrestina, rea. Se intampla insa in asemenea cazuri ca celui ce face astfel de rugaciuni, raul dorit altuia se intoarce chiar impotriva sa. Cel care mi-a relatat o astfel de situatie, mi-a marturisit: Dupa ce am citit de cateva ori Psaltirea, necazurile mi s-au inmultit. Citisem cu gand rau. Ca pe o vrajitorie. Abia dupa ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul si mi-a venit linistea. M-am impacat si cu cei pe care voisem sa-i aranjez!"
Nici nu se putea intampla altfel. A voi sa faci din Dumnezeu un instrument al pornirilor tale rele, sau al opacitatii tale, socotind ca esti onest, e o dovada de mare ingustime de minte. Cum sa-ti asculte Dumnezeu astfel de rugaciuni?
Dar spunem ca uneori pare ca Dumnezeu nu ne ajuta nici atunci cand il rugam cu buna cucernicie si cu decenta. Pe moment pare ca nu ne ajuta, dar descoperim dupa aceea ca ne ajuta.
In apele oceanului s-a scufundat odata un vapor. A scapat cu viata un singur calator. Folosind o barca de salvare s-a lasat in voia valurilor, in voia lui Dumnezeu. Nu putea sti daca vaslind, se apropie sau se departeaza de o posibila insula, pe care nu o vedea nicaieri. Intr-un tarziu barca a ajuns la un tarm. Era noapte. A tras barca la mal si a pornit cu grija spre interior. Nu stia ce era: o insula, un continent! Cu locuitori? Fara? Cu animale salbatice? Fara viata? Avea in buzunar o cutie de chibrituri. A facut un foc de vreascuri si ierburi, l-a intretinut mereu pana dimineata cand, la lumina zilei, a constatat ca era pe o insula nelocuita. Parea a fi populata totusi de animale salbatice. Si-a construit o coliba si grija lui cea mai mare a fost sa nu lase focul sa i se stinga nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani in sir. Se ruga lui Dumnezeu sa-l descopere vreo corabie care ar trece pe acolo, dar se vedea ca zona nu era navigabila. intr-o noapte, dupa ce alergase sa prinda ceva vanat, obosit, a adormit un somn greu. S-a starnit un vant puternic si focul lui mic, alcatuit din jar acoperit cu stiinta dobandita de-a lungul anilor, rascolit, i-a aprins coliba, transformand-o intr-o valvataie. A sarit ca ars, a incercat sa stinga flacarile, dar coliba a ars toata ridicand spre inaltimi o lumina mare. Spera sa-si opreasca la urma atata foc din toata lemnaria ce ardea, cat sa-l ajute sa-si aiba macar focul mai departe, pentru ca chibrituri nu mai avea de mult.
Se ruga lui Dumnezeu sa-l ajute sa-si salveze macar atata. Dar spre nenorocirea lui, vantul fu urmat de o ploaie torentiala extraordinara care ii stinsese pana la ultimul carbune aprins lasandu-l in intuneric si disperare. Nu mai stia ce i se va intampla. Nu mai avea nimic. Totul era pierdut. Rugaciunile nu-i fusesera ascultate. Dupa ce statu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri, cu ochii in lacrimi.
Dimineata se petrecu insa un fapt cu totul neasteptat. Il trezira din somn voci de oameni care strigau: „"E cineva pe aici?" Se ridica si raspunse strigand cat il tinea vocea: "Da. Aici!" Se intalnira. Erau niste marinari. "Am vazut focul pe care l-ai aprins asta-noapte. Ne-am imaginat ca e un apei. Am lasat vaporul in apele navigabile si am venit cu o salupa. Esti desigur un naufragiat. Stiam ca insula e nelocuita".
Omul izbucni in lacrimi. El crezuse ca focul fusese ultima nenorocire pe care i-o trimisese Dumnezeu, si iata ca Dumnezeu ii aprinsese focul ca sa poata fi vazut si sa fie salvat!
Exista multe feluri in care Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Uneori chiar prin mijloace pe care noi, pentru moment, le consideram contrariul la ceea ce asteptam si la ceea ce am cerut. Naufragiatului acestuia i-a descoperit dimineata rostul „nenorocirii". Altora nu le descopera, dar ii lasa sa citeasca singuri, in destinul lor, raspunsul. Cine se straduieste sa-l gaseasca, il gaseste. Rugaciunea ne salveaza din orice naufragiu.
