Despre Virtutile si nevointele intemeiate pe slava desarta
Ne-a spus avva Eustatiu: Traind in lume, eu niciodata nu am gustat mancare inainte de apusul soarelui. Cand sedeam in pravalie, cartea nu imi cadea din maini; slugile mele vindeau si primeau marfa, iar eu necurmat ma indeletniceam cu citirea. Miercurea si Vinerea imparteam milostenie la saraci. Cand toca de slujba, ma grabeam la biserica si nimeni nu venea mai inainte de mine. Cand ieseam din biserica, chemam in casa mea pe toti saracii care erau acolo si ei imparteau cu mine masa mea. Niciodata nu am dormitat la privegherea de toata noaptea din biserica si ma socoteam un mare nevoitor. Toti ma preamareau si cinsteau.
A murit fiul meu. Toti dregatorii cetatii au venit ca sa ma mangaie, insa nu ma puteau mangaia. De mare intristare m-am imbolnavit si eram aproape de moarte. Abia dupa sapte luni m-am indreptat. Am mai petrecut in casa mea inca patru ani dupa aceasta; ma nevoiam dupa puterile mele si nu ma atingeam de sotia mea; traiam cu ea ca si cu o sora duhovniceasca. Cand mi se intampla sa vad un monah din Schit, il chemam in casa mea ca sa guste paine impreuna cu mine. Pe acesti monahi ii intrebam despre minunile ce se faceau de catre Sfintii Parinti si incetul cu incetul am inceput doresc monahismul. Pe sotia mea am asezat-o la manastire de maici, iar eu singur m-am dus la avva Ioan, cu care eram cunoscut. El m-a tuns in monahism. Avea fericitul afara de mine inca doi ucenici.
Toti ma cinsteau vazand osardia mea, mai ales fata de biserica. Am petrecut la Schit cam vreo cinci luni, si-a inceput sa ma necajeasca dracul curviei, amintindu-mi nu numai de sotia mea, ci si de slujnicile pe care le avusesem in casa mea. Niciun ceas nu aveam odihna de acest razboi. Pe batranul cel sfant II priveam ca pe un diavol, iar cuvintele lui mi se pareau ca niste sageti care ma raneau.
Cand stateam in biserica la priveghere, apoi nu puteam sa deschid ochii de somnul ce ma cuprindea, asa ca nu-o data, ci de cateva ori am ajuns la deznadejde. Ma lupta si dracul saturarii pantecelui, ma lupta pana acolo ca adesea furam ramasitele de paine, mancam si beam pe ascuns. Ce sa mai vorbesc asa de mult!
Gandurile m-au indemnat sa fug din Schit, sa ma indrept spre Rasarit, sa ma asez intr-un oras unde nu ma stie nimeni si acolo sa ma dedau la curvie sau sa ma insor. Staretul, vazand schimbarea de pe fata mea, in fiecare zi ma indemna zicand: Fiul meu, cugetele viclene navalesc asupra ta si tulbura sufletul tau, iar tu nu mi le marturisesti.
Dar eu raspundeam: Parinte, n-am nici un fel de cugete, insa eu ma gandesc la pacatele mele si ma tanguiesc pentru ele. Inviforat de aceste ganduri spurcate si viclene, am petrecut 15 luni.
In ajunul unei Duminici am visat ca ma aflu in Alexandria, ca vin sa ma inchin Sfantului Apostol Marcu. Si iata ca m-au intampinat o multime de arapi. Ei m-au apucat si inconjurandu-ma, s-au impartit in doua cete. Au adus un sarpe negru si mi-au legat cu el mainile, iar un alt sarpe mi l-au incolacit in jurul gatului; alti serpi mi-au mai pus pe umeri si ci s-au agatat de urechile mele; cu un astfel de sarpe m-au incins si peste coapsele mele. Dupa aceia au adus niste arapoaice (etiopiene) de care eu am avut candva in casa mea si ele au inceput sa ma sarute si sa ma scuipe in fata. Putoarea lor era nesuferita. Serpii au inceput sa manance picioarele mele, fata si ochii, iar arapii, care stateau in jurul meu, mi-au deschis gura si-mi turnau ceva in ea cu lingura ele foc, zicand: Mananca si te satura. Apoi au adus un pahar, zicand: Dati-i vin si apa si adapati-l. Si m-au adapat cu smoala arzanda amestecata cu pucioasa. Dupa aceasta au inceput sa ma bata cu toiegele de foc, zicand: Sa-l ducem la Efes si ne vom bale joc de el si acolo.
Aflandu-ma intr-o astfel de nenorocire, am vazut doi barbati luminosi si de o frumusete negraita: ei ieseau din biserica Sfantului Marcu. Etiopienii (arapii) vazandu-i au fugit, iar eu am inceput sa strig catre ei: Miluiti-ma! Ei m-au intrebat: Ce-i cu tine? Eu am raspuns: Mergeam la biserica sa ma inchin si am dat peste talhari si iata vedeti ce au facut din mine. Unul dintre barbatii luminosi mi-a zis: Bine ti-au facut si trebuiau sa-ti faca si mai rau. Insa nimeni nu te poate scapa de aceste legaturi, afara de avva Ioan, cu care traiesti impreuna si de care esti despartit prin necredinta ta. Dupa aceasta barbatii aceia luminosi m-au parasit si au plecat, iar eu am inceput a striga catre ei: Va jur cu Treimea cea de o fiinta! Miluiti-ma! Si pe cand strigam eu astfel, au venit fratii si m-au trezit. Eram ud de lacrimi. Sculandu-ma, m-am grabit la cuviosul staret, am cazut la sfintele lui picioare si i-am povestit pe rand toate cele vazute de mine. Mi-a spus ca arapii sunt dracii, serpii - cugetele cele spurcate pe care nu le marturisesti; sarpele de foc - razboiul dracului curviei; arapoaicele - sunt gandurile cele viclene, care te momesc si te pierd pe tine; lingura de foc cu care ti-au deschis - sunt dracii osandirii; paharul cu care te-au adapat este starea ta sufleteasca provenita de la acceptarea cugetelor viclene; sarpele care te manca este vorbirea de rau si ura pe care ai simtit-o fata de mine si de frati; smoala si pucioasa inseamna painea si apa pe care o mananci si o bei pe furis.
Sa stii, fiule, ca virtutile pe care le savarseai in lume erau amestecate cu inaltare si trufie. Privegherile tale, posturile tale, umblarea ta la biserica, milosteniile pe care le imparteai, toate se faceau pentru lauda omeneasca. Pentru aceea diavolul nici nu a navalit asupra ta. Acum insa, cand a vazut ca tu te-ai inarmat impotriva lui, el s-a ridicat asupra ta.
Pe viitor te indemn, fiule, cand mai simti tulburare si vifor de la cugetele cele viclene, spune-mi mie, parintelui tau, sau fratilor care traiesc impreuna cu tine si nadajduiesc in Dumnezeu ca te voi ajuta, cum am ajutat pe multi. Dandu-mi aceasta indrumare, m-a trimis in chilia mea. De atunci am inceput sa-mi descopar gandurile mele si am petrecut in toata linistea.
Virtutile monahilor si nevointele lor se deosebesc in chip radical de nevointele si virtutile mirenilor. Zice Sfantul Ioan Carpatinul unui monah: Sa nu-ti ingadui sa recunosti mai fericit pe un mirean, decat pe un monah, pe un mirean care are femeie si copii si care se mangaie prin faptul ca face multora bine si da milostenie, fara sa fie ispitit de draci, sa nu te recunosti, monahule, mai mic decat un astfel de mirean in a bineplacea lui Dumnezeu.
Zic aceasta nu pentru ca tu traiesti fara prihana, purtand osteneala nevointei monahale, dar chiar daca esti foarte pacatos. (Aici nu se intelege o viata pacatoasa voita, ci recunoasterea sa ca pacatos, din pricina alunecarilor ce vin de la neputinta sa si de la viclesugurile vrajmasului). Intristarea sufletului tau, patimirea ta, este mult mai cinstita inaintea lui Dumnezeu, decat cele mai inalte virtuti ale mirenilor. Tanguirea ta cea mare, pocainta ta, suspinurile tale, mahnirea, lacrimile, chinuirea constiintei, nedumerirea cugetului, osandirea de sine, bocetul, plansul mintii, strigatul plangator al inimii, faramarea, tulburarea, cainarea si umilirea de sine, acestea si altele asemenea acestora, care-i ajung pe cei ce sunt aruncati in cuptorul de foc al ispitelor, sunt mult mai cinstite si mai placute lui Dumnezeu, decat lucrarea cea buna a mireanului. (Cuvant catre Monahii din India).
Nevointa monahului se intemeiaza pe o adevarata smerenie, legata in chip firesc cu lepadarea de sine, fiind marit Dumnezeu inaintea omului si toata nadejdea mantuirii se arunca numai asupra lui Dumnezeu; dimpotriva, nevointa mireanului, alcatuita numai din fapte din afara, in in chip firesc creste eul omului si-l micsoreaza pe Dumnezeu inaintea omului. De aceea vedem ca multi pacatosi cumpliti, intrand in monahism, au ajuns sfinti mari, iar renumiti nevoitori din lume, intrand in monahism, au sporit foarte moderat, iar unii chiar au cazut.
"Trebuie cercetat, zice Sfantul Ioan Scararul, de ce mirenii, care isi petrec viata in privegheri, posturi, in nevointe, trecand la viata monahala, in acest camp de incercari duhovnicesti, departat de oameni, parasesc nevointa lor stricta si prefacuta. Eu am vazut multi si feluriti pomi ai virtutilor saditi de mireni si adapati cu slava desarta, si cu niste murdarie din groapa de gunoi, fiind ingrijiti de aratare (adica faptele sunt facute pentru a fi aratate sau vazute de oameni), pamantul de langa ei fiind ingrasat de laudele omenesti. Acesti pomi fiind rasaditi pe pamantul pustiului, necercetat de oameni si care este lipsit de apa imputita a slavei desarte, indata s-au uscat. Pomii crescuti in moleseala nu pot creste si nu pot aduce rod pe pamantul aspru al monahismului” (Scara, Cuv. 2).
