Aduceti-va aminte de povatuitorii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu, la a carora savarsire a vietii privind, sa le urmati credinta (Evr. 13, 7). In spusele acestea este ceva intristator. Oamenii isi aduc aminte de ceea ce nu mai este. Si astfel, cand Apostolul porunceste sa ne aducem aminte de povatuitorii cei graitori de Dumnezeu, prin insusi acest fapt da de inteles ca ei nu mai sunt si aproape prevesteste ca nu vor mai fi altii asemeni lor. Caci intrucat este mai usor sa ne folosim de ceea ce avem si vedem decat de ceea ce nu vedem si a trecut deja, n-ar fi mare nevoie sa ne ingrijim de amintirea povatuitorilor dinainte daca in Biserica ar inflori unii asemenea lor. Insa Apostolul se ingrijeste de amintirea povatuitorilor care au fost mai inainte: pe cat se vede, el nu nadajduieste ca cei povatuiti sa afle in urmasii lor acelasi duh si aceeasi putere, aceleasi nevo-inte si aceleasi fapte bune, acelasi cuvant si aceeasi pilda. Cercarea multor veacuri arata ca, din pacate, Apostolul a prevazut bine. Oare nu se intampla sa auzim si astazi tanguirea: "Unde sunt acum sfinti? Unde sunt stravazatorii si facatorii de minuni? Unde sunt povatuitorii care sa spuna cuvantul lui Dumnezeu cu aceeasi putere, care sa calauzeasca la mantuire cu aceeasi cre-dinciosie ca Petru sau ca Pavel, sau macar ca unii dintre purtatorii de Duh care au fost dupa Apostoli?"? Cu adevarat, la intristare ne-a bagat porunca apostoleasca de a ne aminti de povatuitorii nostri. insa uitati-va ca ea ne poate da si mangaiere.
Se tanguie oamenii ca nu mai sunt acum sfinti. Voi arata in treacat ca nu trebuie sa punem prea mult temei pe aceasta parere. Multi sau putini, insa trebuie sa fie si acum sfinti, si nu se poate sa nu fie deloc sfinti, caci fara ei lumea nu ar fi vrednica de ocrotirea lui Dumnezeu si n-ar putea sa dainuie. Samanta sfanta e dainuirea ei (Is. 6, 13). Putem spune ca nu sunt astazi in lume sfinti la fel cum tatal lui Alexie, omul lui Dumnezeu, ar fi zis ca la el in casa nu este fiu si nu este sfant, in timp ce fiul sau era la el in casa, si era barbat sfant, insa infatisarea de sarac il ascundea si de tatal sau, si de ceilalti. Mai pe buna dreptate ne-am putea necaji de faptul ca povatuitorii de Dumnezeu luminati si sfintii sunt acum prea rari, ca ei nu sunt la vedere, ca in oamenii duhovnicesti se baga de seama un duh necopt. Si atunci? Gum sa ne mangaiem in acest necaz? Cum sa acoperim neajunsul intrezarit? Luati din trecut ceea ce nu aflati in vremea de acum: aduceti-va aminte de povatuitorii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu, la a carora savarsire a vietii privind, sa le urmati credinta.
Ce-i drept, a ne aduce aminte de povatuitorii care s-au savarsit nu e totuna cu a te folosi de povatuitori vii - insa aceasta deosebire este oare atat de mare, si nu face prima cat cea de-a doua? Povatuirea de la un povatuitor viu este apropiata si lesne de primit cand il vedem si il auzim; cuvantul si pilda lui sunt atunci pentru noi la fel de vii ca si el insusi: intaietate nu de mica insemnatate! insa traind in trap, asemeni noua, este inca supus, oricine ar fi el, ispitelor si nu e izbavit de putinta poticnirii si poate chiar atragerii dupa sine in cadere a celor povatuiti. Dimpotriva, povatuitorul care s-a savarsit, a carui vietuire si sfarsit al vietii sunt insemnate de adastarea harului Dumnezeiesc in el, a carui invatatura curata este indreptatita de viata sfanta si a carui sfintenie a vietii este intarita de sfantul si fericitul lui sfarsit, este indrumator spre mantuire cu totul vrednic de crezare si nepoticnit. Pe langa asta, el este un ajutator cu atat mai puternic si neslabit cu cat, dezbracat de stricaciunea si neputinta vietii pamantesti, traieste in neimpiedicata impartasire de lumina si de puterea lui Dumnezeu: intaietate inalta si fara seaman! in ce priveste apropierea si usurinta de a primi invatatura si ajutorul duhovnicesc, apropierea in duh nu se masoara cu tinuturile acestei vieti si cu departarile de loc si vreme, ci cu gandul, cu dorirea si cu dragostea, cu vederea duhovniceasca, cu "rugaciunea si cu credinta. Credinta ne poate apropia de povatuitorul amintit cu evlavie aproape la fel ca de unul care este de fata, pentru ca si de acesta din urma ne apropie in chip folositor de suflet tot ea, nu doar vederea fetei si auzirea cuvantului. Prin mijlocirea scripturii sau a predaniei, credinta invie inaintea voastra invatatura si pilda povatuitorului plecat la Dumnezeu, iar prin mijlocirea rugaciunii va castiga rugaciunea lui ieratoare pentru voi catre Dumnezeu si ajutorul lui lucrator. In acest chip sa va aduceti aminte de povatuitorii vostri, si fara indoiala ca veti fi indestulati in trebuintele duhului vostru in asa chip ca nu va fi nevoie sa va tanguiti de nedesavarsirea sau de putinatatea povatuirii din vremea noastra.
Minunata este, fratilor, intocmirea imparatiei lui Hristos! Neputintele noastre, neajunsurile noastre, ameninta sa va lipseasca de povatuirea duhovniceasca ce va fac rebuinta. Si atunci, ce face Domnul Cel mult-milostiv si purtator de grija spre bine? implinind neajunsurile povatuitorilor vii. El mai inaintea inviem celei de obste invie oarecum povatuitorii cei morti si dinainte ca imparatia Cerurilor sa se descopere deplin pe pamant, ii face in chip aparte (cum talcuieste vazatorul tainelor, Ioan) intru imparatia Sa cea cereasca, adica in Biserica Sa, imparati si preoti ai ierarhiei ceresti si ai celei pamantesti in acelasi timp: preoti care inalta pentru noi rugaciune lucratoare nemijlocit in altarul cel mai pres de ceruri, imparati ce au stapanirea ca prin ajutor faca tor de minuni bine sa ne indrepteze la pace si mantuire. Va temeti ca nu veti afla nici un povatuitor duhovnicesc in apropierea voastra, in vremea voastra. El va da toti povatuitorii duhovnicesti, din toate vremurile intregii Bisericii Sobornicesti, si in ei va da apropiere de toate cunostintele si experientele duhovnicesti, de toate darurile si puterile harice.
Nu fara parere de rau si nu fara mirare amintesc aici ca unii dintre crestini nu vor sa-si aduca aminte de povatuitorii care au placut lui Dumnezeu cu aducerea aminte a blagocestiei si credintei, si mai ales sa ceara ajutorul lor in rugaciuni. "Nu trebuie", spun ei, "nici o mijlocire inaintea lui Dumnezeu, afara de mijlocirea lui i Hristos, si mijlocirea unor simpli oameni ar jigni mijlocirea Dumnezeu-Omului". Acest fel de a cugeta este ca atunci cand ar s-ar gandi cineva sa afirme ca intr-o imparatie nu trebuie sa cerem nici in cele mai mici lucruri decat ajutorul imparatului si al nimanui altcuiva, si asta numai prin fiul imparatului, precum si ca cel care cere mijlocirea dregatorilor si a slugilor imparatului, care au apropiere de tronul lui, jigneste vrednicia neintrecuta a imparatului si inalta mijlocire a fiului sau. Oare nu imparatul este cel ce lucreaza cu stapanirea sa prin dregatori? Oare nu la milostivirea lui alearga supusii prin slugile lui cele credincioase? Oare nu Dumnezeu si Hristos lucreaza si Se proslavesc prin sfintii Lor? Oare nu la harul Lui alearga prin mijlocirea sfintilor rugatori smeriti, ce se socot nevrednici a se apropia nemijlocit de Dumnezeu si de Hristos? Oare nu se potriveste desavarsit cu neasemuita curatie a Dumnezeirii si cu la fel de neasemuita Lui milostivire si indurare faptul ca in rugaciunea ajutatoare a sfintilor rugaciunile noastre, nedesavarsite si necuratite se curatesc si ajung in stare a fi primite pe jertfelnicul cel gandit care e mai presus de ceruri?
