Ne impartasim spovedindu-ne inainte. A te spovedi inseamna a-ti vedea greseala in care te afli si a o corecta fara amanare, urmandu-L pe Hristos in voia Tatalui, cu lucrarea Duhului Sfant. Recunoscandu-ti pacatul de a nu-L fi urmat in toate faptele tale pe Hristos, esti iertat, curatit si ridicat de ca si cand n-ai fi gresit. Intunericul generat de pacatul tau piere, si stralucirea harului isi redobandeste locul in tine. Ti se iarta (Dumnezeu stie de ce-ai gresit). Ramane numai urmarea lui Hristos, viata cu Hristos, numai binele, si omul poate deci sa traiasca toata viata lui fara de pacat, prin deasa marturisire si cuminecare. Sa nu ne moleseasca formule precum auzim pe la inmormantari: "Primeste-l si odihneste-l pe robul tau, Doamne, ca nu-i nimeni fara de pacat...
Totul e o desertaciune, numai la Tine e viata". Ii spunem noi lui Dumnezeu, de parca El n-ar sti! Nu e adevarat ca nu-i nimeni fara de pacat. Il contrazicem pe Mantuitorul, Care ne cere: Fiti desavarsiti, fara de pacat! Noi zicem: "Nu putem face ce zici Tu, Doamne, dar iarta-ne" si ne milogim la sfarsitul vietii, spunandu-i: "Tot omul e pacatos, ia-l pe om cum stii Tu, Doamne". "E greu, nu poate fi nimeni fara de pacat". Atunci unde e planul Creatorului? Asta inseamna ca a dat gres, n-a stiut sa ne faca perfectibili. El ne-a facut capabili de a nu gresi, or, daca noi spunem: "Nu putem fi asa", il contrazicem pe Dumnezeu. inselandu-se cu aceste vorbe - ca "nu-i nimeni fara de pacat"-, se duce omul hodinit: "voi trai cum voi putea".
Mantuitorul da definitia pacatului: Duhul Sfant pe Care Eu il voi trimite, va vadi (va lamuri) lumea de pacat. Duhul Sfant va arata care e pacatul: acela de a nu lua in seama orientarea pe care o da Duhul Sfant gandului nostru, in fata oricarei fapte. Ce e pacatul? A nu crede in Mine. Atunci pacatuieste omul, cand nu crede ca, urmandu-Ma pe Mine, are in el viata dumnezeiasca. In momentul in care omul isi permite autonomia gandului, greseste, pentru ca pierde termenul suprem de referinta, masura suprema a binelui si sustinerea Atottiitorului. Se opreste pe undeva, zicandu-si ca e destul cat a facut. Nu merge pana la capat cu posibilitatile pe care le are, pentru ca nu mai vede, in negura singuratatii, nici capatul, nici virtutile cu care l-a inzestrat Creatorul. Fara Hristos, gresim chiar si cand avem cele mai bune intentii. Rostim cu atata arta, cu atata pompa si solemnitate: "Numai Tu singur esti fara de pacat". Facem niste declaratii penibile si vinovate, cu aerul ca suntem mai cuminti decat Dumnezeu: "parca nu stie El ca nu putem?" Aici intervine meritul omului drept, care cu nici un chip nu se lasa inselat de parelnica noastra neputinta de a realiza binele intru totul, ci ramane neclintit in credinta restaurarii si a indumnezeirii lui in Hristos: cu Mine ajungeti unde sunt Eu, la starea desavarsitei fericiri. Un asemenea crestin ia in serios acest "cu Mine".
Aici se despart oamenii: parintii de copii, sotia de sot, prietenii de prieteni, deoarece unii se angajeaza cu trup si suflet in urmarea Mantuitorului, iar altii masoara binele dupa cum cred ei, dupa egoismul si interesele lor. In aceeasi casa sunt lumi diferite. Mantuitorul insista foarte mult asupra acestui lucru. Se despart oamenii la raspantia dintre calea deschisa de Creator si cealalta, care duce la iad. In Faptele Apostolilor, ni se spune cum s-au despartit Pavel de Varnava, acesta din urma avand alte pareri despre ce era de facut. Pavel tinea la viziunea lui si, ca sa nu se certe, a preferat sa se desparta. Asa se intampla in casele oamenilor: se despart parintii de copii, o iau care incotro si mizeria incepe, fiindca se impiedica unii pe altii, nu pot face binele cum trebuie nici cei bine intentionati si nu realizeaza binele nici independentii. Asa se destrama casele. Eu am provocat razboi, sa nu se mai suporte unii pe altii: cei ce-o iau drept nu ii mai pot suporta pe cei ce merg din greseala-n greseala. Va atrag atentia sa nu parasiti idealul ca binele poate fi urmat; sa nu va luati dupa neimplinirile celor ce se cearta si nu se pot uni, ci cautati sa ramaneti pe calea cea dreapta, neabatuti de ratacitorii pe caile pierzarii.
"De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada imparatia lui Dumnezeu" - destainuire pe care n-a inteles-o Nicodim. Nasterea de sus nu inseamna a te lua de aici si a te pune acolo. Ea porneste tot dintr-o initiativa a ta, sugerata de sus. Ca sa te nasti de sus trebuie sa te lepezi de tine. Botezul este lepadarea de sine si imbracarea voluntara in Hristos.
"Ridicand ochii Sai la cer, a zis: Parinte, a sosit ceasul" (Ioan 17,1). Si atunci cand l-a inviat pe Lazar a ridicat ochii in sus, multumindu-i Tatalui, dinainte, pentru minunea pe care avea s-o faca. Ce vedea Hristos? Cu increderea in Tatal Care I-a incredintat Viata pentru o da oamenilor, L-a si vazut indeplinindu-si fagaduinta. L-a vazut deja pe Lazar inviat. A dovedit ca El crede in nevazutul lucrarii Tatalui. Cu ochii nu vedea nimic decat pe Lazar mort, dar cu inima il vedea inviat. De aceea a si zis cu glas mare: Parinte, stiam ca ma asculti, fiindca Eu Te vedeam, insa am vorbit pentru oameni. Important pentru Mine nu era atat ca inviaza Lazar, ci ca Tu ii dai viata, ca Tu esti datatorul vietii. Aceasta nu se vede. Prin credinta trebuie sa traim bucuria recunoasterii ca Dumnezeu lucreaza in noi viata. Dimineata, cand ma trezesc, nu-L vad, dar il cred inviat deoarece stiu ca a inviat si a fagaduit ca incepe ziua cu mine, in propria mea inima, facandu-mi-Se dragoste, si dragoste mi se face daca ma impletesc cu El. Ochii Lui la cer sunt ochii nostri la cer, dimineata. Unde, ce fel de cer ? Cerul ochilor lui Hristos: sa observam ochii lui Hristos cum se uita la noi si asteapta, adresandu-ni-se tainic: Vii? Mergem impreuna ? Ochii Lui privind spre ceea ce numai El poate sa vada, aceasta-i explicatia privirii la cer. Mantuitorul se uita la ceva ce numai El vedea: il vedea pe Tatal iubindu-ne si I se adresa printr-un gest (acela al inaltarii privirii), pentru a vedea si oamenii ca privirea Lui se indreapta catre Cineva. Cer ne este dragostea Tatalui, spre care ne indreptam si noi ochii dimineata.
E foarte important de inteles: lucrul lui Dumnezeu este sfatul-iubire intre Persoanele Sfintei Treimi, referitor la viata noastra. Traim din privirea noastra indreptata catre Hristos cel nevazut, privire ce trebuie sa fie neintrerupta, neabatuta. Nici o clipa sa nu avem ochii dezlipiti de chipul lui Hristos in noi. Lucrarea lui Dumnezeu devine atunci lucrarea noastra; si noi, la fel, ridicam ochii la cer. Acel "nevazut" din noi, asteapta Hristos sa-l privim. Asa cum Hristos se adresa lui Dumnezeu celui nevazut, si noi ne adresam lui Hristos dimineata, iar ochii ii folosim pentru a privi direct in inima lui Dumnezeu Care ne iubeste. Duhul lui Dumnezeu este privire in nevazutul privirilor lui Hristos, priviri cu care ne fixeaza El pe noi si, daca ne uitam cu adevarat la Hristos, avem ce vedea, astfel incat e exclus sa dorim a mai vedea si altceva. Te multumesti cu ce stii ca ti s-a spus. Sa ne invatam cu acest curaj, pe care trebuie sa-l avem clipa de clipa, de a nu-ti mai trebui nimic decat cele spuse de El: Ma aveti pe Mine in voi. Cate ganduri nu incap doar intr-o singura clipa? Pe acestea sa le convertesti rapid. Cu El, nevazut, aprins in tine, sa faci randuiala in inima ta.
Sa pui problema aceasta, de la inceput. Confidential va spun, am incercat continuitatea aceasta ca, pe unde ma uit, sa-L vad pe Hristos sustinand creatia. Sa stii ca datorita Lui exista ce exista in fata ta si sa te convertesti pe moment, apreciind cu El ceea ce vezi. in spatele unui fir de par (cand vine credinciosul, ingenuncheaza si eu ma ating de firele de par ale capului sau) e legata taina lui Dumnezeu si eu il reprezint pe El, Care i-a alcatuit capul si mintea si il pregatesc pentru o impartasire noua. Te vezi punand mana pe realitati dumnezeiesti - firele de par -, te atingi de lucrarea lui Dumnezeu Care asteapta sa colaborezi cu ea si, tinand la acest lucru, e posibil sa te deprinzi a-ti aduce aminte, destul de usor, de prezenta lui Dumnezeu in fiecare clipa, incotro te uiti, si sa te incerce mustrarea Lui - dupa caz - cand iei atitudine nedreapta. V-o spun din experienta, cand te uiti la ceva si-ti dai seama ca nu-i bine, este posibil sa-ti modifici inima pe loc, constientizand ca stai in fata lui Dumnezeu; si ma intreb atunci: mai ai curajul sa ramai la punctul tau de vedere, simtind mai departe ca ti-e sila sau greu sa te expui cutarui sau cutarui fapt, pe care Mantuitorul crede ca il poti savarsi perfect? Am constatat ca se poate ajunge la un rezultat repetand efortul acesta ca, in spatele fiecarui aspect al realitatii, sa simti lucrarea lui Dumnezeu, clipa de clipa, si sa incepi a-ti invata inima sa bata in ritmul descoperirii ca: "aceasta e a Lui si aceasta la fel si cealalta la fel".
Sa ne intoarcem acum la slujba noastra: dimineata, cand te duci cu lumanarea aprinsa, ai grija sa observi orice stricaciune, cat de mica aparent, si sa repari. Cu Dumnezeu de mana, sa repari ceea ce s-a stricat (fara El nici n-ai putea observa ca lipseste ceva).
Parca as indrazni sa infiintam impreuna un fel de cetate a atentiei cu care sa iesim sistematic in fata oamenilor, senini, hotarati, necontrazicandu-ne prin nici un cuvant. Cred ca am putea convinge o seama de suflete si s-ar ajunge ca multora sa le fie rusine de propria neglijenta, sa le fie rusine sa se trezeasca dimineata fara perspectiva de a intreprinde ceva de valoare, chiar si faptul de a da "Buna-ziua" din toata inima/ salutand pe Mantuitorul in tot omul. Sa-ti propui: "Astazi, pe El sa il salut in fiecare om intalnit". Si cand iti apare vreo persoana, in gand sa-L intrevezi pe Hristos in ea si sa te bucuri ca iti aduci aminte de El. Ar fi greu, spuneti ? Eu zic ca ar merita. In primul rand v-ar vindeca de usuratatea cu care trec studentii prin Facultatea de Teologie. V-ati deprinde inca din timpul studiilor sa apreciati valoarea vietii crestine si importanta misiunii apostolice la care v-ati angajat, de cele mai multe ori nepregatiti sa duceti crucea aceasta.
Apostolul Pavel, despre care pe buna dreptate se vorbeste atata, a fost cutremurat de aceste minuni, si oare nu e de mirare ca a reusit, o scama de om, sa aduca la Hristos o lume intreaga? Cand te gandesti ca a luat lumea pe jos - cum a zis el - zdrentuit, batut, batjocorit, inchis.... A avut curajul de a se duce in mijlocul acelor filozofi si sa le spuna ce le-a spus si dupa aceea s-o ia pe mare, sa se duca sa-l judece un prapadit de om si el sa se supuna acestei judecati pentru a fi in ordine. Parca ar fi spus: "daca pe mine ma duce acolo, ca sa fie ordine, fie!". S-a dus, s-a supus si, in acest mod, a sfarsit toata splendida sfintire, angajarea lui directa cu Hristos.
As vrea sa va marturisesc un amanunt, s-ar parea de infima importanta, tot din experienta mea: Deoarece merg zilnic la slujba, in Biserica, dimineata ma aflu in situatia de a ma mobiliza sa fac ceea ce am spus altora ca e cazul sa o faca, dar sa stiti ca uneori am o greutate, fac efortul sa ma conving pe mine insumi ca nu degeaba ma scol si ma pregatesc sa slujesc - desi nu-mi cere nimeni asta. Intervine o oarecare clatinare: te doare una, te doare alta, parca te mai cumpanesti: "Oare sa ma duc, sa nu ma duc?". Si ce fac atunci? Pun mana pe teancul de pomelnice. S-o luati exact confidential aceasta! Sunt pomelnice pe care mi le-au incredintat, in urma cu 20 de ani, unii sau altii si de care cei ce mi le-au dat au si uitat. Am la indemana hartiutele acelea scrise de ei, sau scrise de sotia mea la rugamintea unora, iar unele de mine, ca sa stiu despre ce e vorba. Stiu ca hartiile acelea sunt incarcate de suferinte, dorinte, sperante ale unor suflete. Stiu ca cel putin un nume, din cele multe, le poate reprezenta pe celelalte. Un om le aduce pentru toti; de un nume sunt legate toate celelalte nume.
Dumnezeu stie ca acestea-s una cu cel ce le-a adus. Fiecare biletel reprezinta o reala incercare a unui om de a se prinde de Dumnezeu, in impasul in care se afla, si fiecare din capul pomelnicului este un corp cu toti ceilalti, asa cum e Biserica. Toata Biserica e trupul lui Hristos. Fiecare om imbisericit ii reprezinta pe toti cei din Biserica. Imi pun epitrafirul si ochelarii si iau in mana vraful de pomelnice, reprezentandu-mi pur si simplu ca iau in brate toate aceste inimi care s-au exprimat candva ca asteapta de la Dumnezeu un plus de viata si m-au pus pe mine martor al acestei asteptari si impreuna-rugator cu ei. Incep sa iau pomelnic dupa pomelnic si sa stiti ca pomelnicele acelea prind viata, par vii si mi-e teama ca nu cumva sa cada unul pe jos sau, daca o hartie e sifonata, o indrept repede. Am impresia ca pun mana pe inimi. Cel ce a scris si-a asternut inima acolo. E vorba de un proiect, el s-a proiectat pe hartie, si-a schitat propria lui inima pe hartie.
Parca ma ating de inimile lor, ale tuturor, care sunt ale lui Dumnezeu. Astfel se petrece si in mine o mutatie a simtirii: dupa ce ma incadrez in ceea ce am de facut, incepe sa mi se para ca toate prind viata si, incepand a lua pomelnic dupa pomelnic - ce se intampla? -, creste o buna dispozitie pe care nu v-o pot descrie, cat e de diferita fata de starea dinainte. Inima prinde un fel de curaj: "Ce bine ca am toata aceasta avere a lui Dumnezeu!" si ma bucur ca mai sunt in preotie, sa ma pot atinge de realitatile scumpe, care sunt semne ale minunilor lui Dumnezeu in lumea asta, sa ma pot atinge de oamenii acestia care si-au intiparit inima acolo si m-au pus pe mine sa ma uit la inima lor, sa vad cum arde de dorul de-a obtine de la Dumnezeu ceva. Mi se schimba inima, va spun, de fiecare data: din rece sau calduta, devine fierbinte, cu recunostinta. imi pare asa de bine ca mai pot face ceva pentru ele, pentru inimile oamenilor. Tu, Doamne, stii ce fac eu acum: ma ating de aceste insemne ale operei Tale, pentru care sunt aici; de aceea ma aflu aici, ca sa tin seama ca ele exista si, in felul acesta, sa cred pe deplin ca opera Ta este sub ochii nostri. E o bucurie greu de descris si foile se intorc, iar teancul se citeste cu o fericire crescanda, incat iti pare rau cand termini. Ma duc apoi la biserica intr-o cu totul alta stare decat aceea in care m-am trezit.
Cu totul alta inima se zideste in fiecare zi si tin sa nu mi se raceasca pana la biserica. Asta trebuie sa stiti, ca in biserica sa intrati cu inima arzand. Am vazut ca experienta aceasta se poate face in toate zilele: a te intalni, cumva, cu Dumnezeu, atunci cand iei in serios faptul ca El este, tinandu-i in viata pe acestia ale caror nume sunt proiectate aici. Si starea de rugaciune se constituie de la sine, fara vorbe, in inima preotului. Intelegand in inima ca acolo e locul tau, acolo, cu gandul la toti, pasesti cu mare respect pentru cei ce-au venit, tacut, la slujba, dimineata. Fara sa aiba ce am eu - Taina Consacrarii, s-au tinut de cuvant, s-au sculat smeriti si au venit cu constiinta clara ca vin in numele tuturor, fara pretentia de a fi apreciati ca atare. Se prezinta acolo, la apel. Vazandu-i si pe acestia si avand proaspata in mine simtirea trezita de citirea pomelnicelor, inima lucreaza de la sine, incat parca nici nu mai e nevoie sa faci altceva, numai sa stai acolo, ca stie Dumnezeu de ce stai: stai incremenit in fata Tainei lui Dumnezeu. Doamne, ajungi de mai si zici: "Trimite pe Duhul Tau cel Sfant, Parinte, si fa painea aceasta Trupul Hris-tosului Tau..." Taina devine ceva de la sine inteles, merge singura, purtata de experienta atingerii pomelnicelor. Pomelnicul acela e ca o atingere de minunata inima zidita de Dumnezeu. Prin cel ce ti-a cerut sa te rogi pentru el, ai atins cumva pe Dumnezeu si ti-e destul. Si Dumnezeu stie, si tu stii despre ce-i vorba, si nu-ti mai pleaca mintea nicaieri, ramane pironita, cucerita de starea de fapt a momentului. Si te miri cu cata usurinta stai de vorba cu Dumnezeu.
As vrea sa ma mai intorc un pic la schimbarea inimii, la trecerea ei din starea de dinainte de luarea epitrafirului, in aceea de dupa reluarea raspunderii asumate prin promisiunea ce i-am facut-o omului (el nici nu mai stie, poate, de existenta pomelnicului dat in urma cu 20 de ani) de a ma ruga pentru el. Ma bucur ca le am inregistrate numele, cum le are Dumnezeu. Si ce sa spun, cateodata se intampla sa cada vreun pomelnic pe jos si vine sotia, face ordine si-1 gaseste spunandu-mi: "Ai grija ca a cazut. Ti l-am luat de pe jos". Alta incercare: Te pomenesti ca ea stie, mai bine decat mine, pericolul de a pipai cu neglijenta Taina lui Dumnezeu! Si asta din nou ma angajeaza. Sunt experiente ce dau de gandit: Daca faptul schimbarii inimii in cateva clipe, de la o stare la alta, se realizeaza pe temeiul incredintarii ca prin mainile tale ce ating pomelnicele se intampla o lucrare dumnezeiasca, apoi cate minuni se vor lucra ele pe parcursul stradaniilor tale de-o viata, cu inima batand continuu pentru tainele oamenilor!!
Ei nu stiu, fiindca dorm, si tu te uiti la toate cate le face Dumnezeu. Ei dorm si El lucreaza. A Lui necuprinsa taina te trezeste, nu vezi nimic, dar te trezesti cu intrebarea in inima ta: "Cine sunt?". Intai te lamuresti ce-i cu tine. Dumnezeu, cate nu lucreaza El toata ziua, iar tu, ce-ar fi daca ai fi atent in toata clipa sa te pui in acord cu veghea, cu privegherea Lui si in mintea ta sa se desfasoare acest tainic sfat cu Dumnezeu, in legatura cu tot ce se poate vedea? Te expui unor dificultati, avand curajul sa le crezi cu adevarat (trebuie sa le crezi, pentru ca pleci de la realitati: de exemplu, mintea care nu-ti da pace), dar cate minuni nu se infiripa traind tu in mentalitate dumnezeiasca!
Cand incepi Teologia, sa ai in vedere ca toate cate le faci sa te ajute sa-ti cristalizezi intelesurile intr-unul singur, intr-un tot, si sa imbratisezi acest unic inteles. De multe ori am avut o incercare: Cand iei patrafirul - e un fapt banal in aparenta pentru oameni - parca tresare in tine ceva, te incadrezi cu voia ta in El, te imbraci pentru Liturghie cu camasa care e vointa ta de a te intelege cu Dumnezeu, te faci camasa lui Hristos, te trezesti ca esti altcineva. Sunt trairi care iti dau o siguranta si o incredere in plus, fiindca ai ocazia sa pipai o lume de dincolo de lumea aceasta. Voi nu mai sunteti din lume. Eu v-am scos din lume. Eu am treaba cu voi si voi cu Mine. Lumea din afara nu are nimic cu noi, dar noi avem cu ea. Sa nu ne asteptam ca ea sa stie sa ceara ceva de la noi. Stim noi si e destul; altfel zis, lumea poate sa doarma, caci realitatea e alta. Parinte, proslaveste pe Tiul Tau, ca sa reprezinte aceasta lume adormita, preamareste pe Fiul Tau care s-a incadrat in locul ei, s-a imbracat in aceasta lume adormita, pentru a se scula impreuna cu ea. Vin la Tine si, unde sunt Eu, sa fie si acestia. Preamareste pe Fiul Tau, ca oamenii sa cunoasca minunile Tale pe care le savarsesti din dragoste pentru ei, minuni care sa se vada prin Mine. Eu sa fiu exponentul frumusetii Tale in oameni, sa pot reprezenta Taina Ta in ei. Invredniceste-L pe Fiul sa straluceasca intru frumusetea, pe care Tu o vezi, aceea a valorii oamenilor. Cu asta si incepe El rugaciunea de la Cina de Taina.
Cum se ruga Domnul Hristos, atunci, pentru toata lumea adormita! Nu stiau nici ucenicii de El. Erau doar El si cu Tatal. Mantuitorul se uita la cer, in nevazutul pe care numai El il vedea prin anume credinta dumnezeiasca. Era intrupat in noi, in inchisoarea, in marginirea aceasta care suntem noi si in ea a introdus puterea, cutezanta de a trece prin zidurile acestei marginiri, incat sa vedem nesfarsitul de dincolo, care numai Lui I se dezvaluie. Si tu ca preot, slujind, fara cunostinta oamenilor o faci, stiind ca Cel ce a dat mintii tale neastamparul si dorinta de-a o face, nu se poate sa nu fie viu, caci altfel n-ai fi tu. Or, uimirea pe care o traiesti in fata propriei tale minti este un semn viu al prezentei Lui. Te pipai si pipai prezenta tainei lui Dumnezeu lucratoare. El ne lucreaza trezirea si faci experienta atingerii lui Dumnezeu - cum v-am spus si referitor la pomelnice -, dar de trait o traiesti numai tu. Oamenilor le este suficient sa vina cu pomelnicele lor si sunt odihniti, pentru ca s-au adapostit in inima ta. Mai departe ai tu grija, esti in rolul acesta nestiut de nimeni, numai de tine. Asa cum simtea Mantuitorul slava lui Dumnezeu, e cazul sa ai si tu ih inima ta simtul valorii celor ce te-au rugat sa-i pomenesti. Te minunezi ca inima ta are simtul valorilor si faptul ca esti in stare de acest lucru te convinge ca lucreaza Dumnezeu, pur si simplu, prin mintea ta, prin tine.
Va rog mult sa pastrati ce-am vorbit noi acum ca pe-o destainuire confidentiala, cu respectul cuvenit unei realitati a lui Dumnezeu. Caci daca n-ar fi El n-am putea gandi asemenea lucruri. De altfel, e cazul sa ne gandim la toate acestea ca la un proiect. E anevoios pentru voi, asa lipsiti de timp si de conditii, sa va consacrati aprofundarii semnificatiilor in studiile voastre. E o greutate, o oboseala si e foarte primejdios, deoarece ne putem lasa pagubasi usor, ispititi de provocarile lumii. Rar mai intalnesti oameni care sa stea cu adevarat si sa-si puna probleme. E cate-un biet om care vine tremurand si ti se destainuieste simplu: "Domnule Parinte..." Simti ca ti se adreseaza ca lui Dumnezeu. Binecuvantati fie acestia care te mai scot din moleseala!
Lumea ma ia si pe mine, preotul, in vartejul ei si ma scoate din realitatile inalte. Uneori ma intreb: "Cred oare? Oare zic eu Hristos a inviat, cu atata taina cum o zice cate-un amarat de om intrand in biserica?" Oare e sigur ca in inima ta exista cel putin tot atata incredere ca ihtr-a lui? Bineinteles ca iti revii din clatinare folosind aparatul duhovnicesc si te repari: te duci in Altar, unde ti se impune sa iei cu adevarat in serios lucrul tau.
Cat de frumos ar fi totul, ce minune s-ar infaptui de Pasti, daca s-ar impartasi toti credinciosii. Deplin sa fie trait momentul acesta, nu sa vii la biserica doar pentru a lua pasti. Faptul ca pastile se pot lua si fara postire se mentioneaza, dar despre importanta de a veni negresit toti la Sfanta Impartasanie nu ne mai spune nimeni nimic. Impartasania e adevarul adevarat, viata noastra, nu pastile pe care le luam si ne intoarcem apoi sa ne imbuibam la casele noastre. Cand ma gandesc la propria mea lipsa de curaj de a insista asupra ramanerii la Liturghie, ma cuprinde spaima. Cu unii am incercat, dar sa iau "taurul de coarne", sa intru in apa, sa pun conditia: toti, m-am sfiit. Oare m-am dus eu in toate casele, sa vad ce-i cu ei, de ce nu vin sau vin si pleaca, unii fara sa stie ca e cea mai mare si mai sfanta noapte a anului, ca dupa Utrenia de afara se intra in biserica si pana in zori se savarseste Sfanta Liturghie a Invierii.
Am incercat intr-un an si s-au impartasit oamenii. Au ramas neimpartasite doar 25 de persoane, dar careva s-a exprimat: "ne-o manat la grijit", si-am priceput ca cei mai multi traisera "grijania" ca pe o obligatie, un ordin al Primariei. Mi s-a cam racit inima, spun sincer. Nu dupa multa vreme au venit in control doi reprezentanti ai Inspectoratului Cultelor, insotiti de un reprezentant al Bisericii. Cand am marturisit ca i-am programat pe toti si credinciosii au venit la Sfanta Impartasanie, respectiva fata bisericeasca mi-a taiat-o scurt: "Rau ai facut! Nu-i bine sa-i imbulzesti, asa, sa vina". Mai la urma, inspectorul de la Culte mi-a soptit: "Parinte, bine faci!"; iar altul, tot din partea Cultelor, m-a incurajat la fel: "Parinte, fa si mai departe ce faci, dar ai grija sa nu bati toaca, sa nu se auda".
