Incercarile vin asupra noastra din multe motive. Poate din cauza pacatelor noastre, sau ale parintilor sau stramosilor nostri, vin pentru maturizarea noastra, pentru folosul nostru duhovnicesc. Mai presus de orice, vin din vointa lui Dumnezeu, care hotareste precum vrea. Insasi acest fapt ar trebui sa ne fie de ajuns si, pana cand nu ne aflam noi insine intr-o asemenea incercare, ne este.
Abia cand vine asupra noastra una, deschidem ochii cu adevarat, spre a vedea cateva lucruri. In primul rand observam cat de anevoie ne este sa purtam suferinta, sesizam diferenta intre a invata pe altii si a suferi noi insine. Incepem cu aceasta ocazie sa ne cunoastem adevarata asezare interioara, fapt care ne este de cel mai mare folos.
In incercari sunt necesare curajul, nadejdea si rabdarea. A rabda cu curaj si nadejde o incercare in care Dumnezeu ne mentine un timp mai indelungat este asemanator luptei lui Iacov cu Ingerul. In aceasta lupta loviturile care fac parte din incercare nu se pareaza, se primesc. Cu cat Dumnezeu aduce mai multe, cu atat mai bine e sa le primim si mai deschis, e o lupta cu garda jos, fara scut.
Lupta se duce noaptea cand nici o lumina nu ne mai poate sprijini, cand toate nadejdile si planurile noastre pe care le-am fabricat dinainte s-au spulberat. In aceasta lupta eul nostru trebuie sa moara ca noi sa invingem la revarsatul zorilor. Ca Dumnezeu sa ne spuna precum lui Iacov ca nu ne-a invins, trebuie sa-L lasam sa ne omoare, se ne ucida omul cel vechi, cel lumesc, cel trupesc, cel psihic.
Cand suferintele vin pentru pacatele noastre ne putem inarma cu gandul ca e o dreapta judecata a lui Dumnezeu, dar cand vin pentru ale parintilor sau stramosilor nostri e necesara rabdarea aproape nelimitata, dar si roadele sunt pe masura. Cine sufera pentru pacatele stramosilor lui si invinge, implineste canonul intregului sau neam.
De aceea, cand vedem ca Dumnezeu se inarmeaza si mai mult impotriva noastra, tocmai cand credeam c-am scapat, tocmai atunci trebuie sa ne mai deschidem pentru inca si inca o lovitura, punandu-ne nadejdea in dreapta socoteala a lui Dumnezeu fata de noi, pe care pe cat ne este cu putinta, rareori o mai intelegem. Devine o lupta personala, o relatie eu-Tu directa, fara menajamente, sincera. Ne luptam cu El, dar ne luptam si cu noi insine, pentru a rezista macar si inca o clipa, si tot asa pana la sfarsit.
Fiindca lupta nu este numai cu El, ci si impotriva noastra, de multe ori ne aflam pe punctul de a renunta, dar in acele momente lupta se mai usureaza, dar numai ca sa se reia iarasi. Pana cand? Aflandu-ne in focul luptei, nu stim. Dar stim ca trebuie sa rezistam, ne rugam Lui pentru putere in lupta pe care o ducem cu El si cu noi. Numai asa ne putem lupta cu Dumnezeu si sa iesim biruitori, numai asa ne vom numi si noi israeliteni, adica barbati ai lui Dumnezeu.
