Printre datoriile pe care pomenitul Batran ni le recomanda in primele zile ale vietii noastre sub ascultarea lui, erau si cea a cuminteniei si a programului, descriindu-ne in acelasi timp dezordinea cu cele mai intunecate culori.
Adesea ne spunea apoftegma Sfantul Efrem Sirul: "Cei ce nu au povatuitor cad ca frunzele", care - precum ne spunea - "inseamna lipsa programului". Obisnuia deasemenea sa ne spuna si diferite intamplari din viata parintilor mai noi si mai ales a Batranului Teofilact, care s-a distins prin virtute si daruri duhovnicesti in sihastria Sfantului Artemie.
Batranul Teofilact a trait toata viata sa ca ascet si sihastru cu post aspru. Nu manca nici untdelemn. Intr-o vreme a primit un ucenic, viitorul Arsenie, si i-a spus scurt, pentru ca si in vorbire se infrana binecuvantatul:
"Asculta fiule, daca vei ramane cu mine, vreau ca in viata ta sa ai oranduiala si program, pentru ca fara aceasta nu te faci calugar. Priveste in jur lucrurile noastre, asa cum ti le spun: aceasta e galeata, alaturi ceasca, acolo sunt lighenele, dincolo posmagii si celelalte precum le vezi. Vreau sa le gasesc totdeauna acolo.
Daca din intamplare faci vreo greseala, prima data iti voi aduce aminte de locul exact al lucrului, dar nu voi suferi a doua oara. Daca continui pentru a treia oara neoranduiala, te voi ruga sa-ti iei lucrurile tale si sa pleci, ca macar pe mine sa nu ma tulburi, daca tu nu vrei sa te folosesti".
Pururea pomenitul Batran ne spunea ca a auzit despre acela ca era trezvitor si adesea mintea i se rapea in vederi pentru curatia sa si pentru starea sa duhovniceasca. "Odata - ne spunea - am auzit cum l-au prins diavolii si l-au scos afara din chilia sa in vreme de iarna pe cand ningea. L-au tinut gol in zapada toata noaptea pana dimineata, cand l-au intors teafar la chilia sa. In ziua aceea unii parinti i-au adus cate ceva din imbracamintea sa, din cele pe care le-au gasit in locurile unde le-au aruncat duhurile viclene. Si aceasta, poate, pentru ca sa-i intrerupa contemplarea, precum de multe ori faceau astfel si Parintilor de demult".
Odata, in timpul noptii, a mers la chilia Batranului Teofilact o caprioara si a batut la usa. Cand a deschis Batranul ea i-a aratat piciorul care era rupt. El i l-a legat si i-a spus sa se intoarca dupa opt zile, lucru ce l-a facut, si la aceeasi ora. Batranul i-a schimbat legatura si i-a legat din nou piciorul si i-a repetat sa vina iarasi dupa opt zile. Data urmatoare cand a venit, Batranul a vazut ca s-a facut bine piciorul caprioarei si i-a spus sa nu mai vina altadata, lucru pe care aceea l-a indeplinit.
Una dintre principalele caracteristici ale acestor nevoitori binecuvantati era exactitatea programului vietii lor. Aceasta o vedeam si la Batranul nostru, lucru pe care il cerea si de la noi. Ne spunea ca "inceputul dobandirii caracterului si personalitatii se afla in staruinta de a urma un mod de viata programat si sistematizat."
Prin respectarea unui program statornic, omul dobandeste hotarare si barbatie, lucru foarte important si absolut necesar in viata noastra, mai ales pentru ca nevointa noastra este lupta, si inca crancena. "Diavolul care racneste ca un leu, cautand pe cine sa inghita" - nu numai sa vatame partial - se infrunta numai cu barbatie si hotarare.
Este si un alt motiv la fel de necesar ce impune randuiala programului: fluiditatea, instabilitatea caracterului omului dupa caderea lui Adam. Dar si cuprinzatoarea pacatosenie pe care fiecare dintre noi o poarta, toceste curajul si hotararea. De asemenea si lipsa de experienta, nestiinta, necunoasterea felului razboiului nevazut si inegalitatea acestei lupte, in chip firesc maresc descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu intareste atat dorinta noastra ca hotararea noastra tare si staruitoare si programul metodic.
In vietile Parintilor nostri este caracteristica, in mod special, staruinta lor in randuiala si tipic, ca elementele cele mai alese ale nevointei lor. Batranul nostru nutrea o evlavie speciala fata de cartea Sfantului Isaac Sirul, pe care o avea aproape ca pe o carte de rugaciune.
Capitole intregi ne spunea pe de rost din ea, mai ales pe acelea despre oranduiala si model in viata noastra monahala, de la introductivul "praxi" pana la contemplatie, precum si cele despre desavarsirea omului.
Imi aduc aminte de cuvantul sapte "Despre randuiala incepatorilor si despre cele ce li se cuvin lor" pe cat mi-l reamintesc. Iar locul cel mai important, de care si acum imi aduc aminte, este urmatorul: "Oriunde te-ai afla, socoteste-te cel mai mic si slujeste pe toti fratii tai".
Mai inainte de intoarcerea Batranului catre viata sihastreasca si retrasa, era firesc sa-si impuna, in general, cele mai aspre mijloace de trai. Aceasta desigur se obisnuieste totdeauna al cei ce se linistesc, carora si locul si modul in mijloacele ce le folosesc le sunt diferite de cele ale vietii sistematice a celor mai multi monahi din viata de obste.
Astfel de oameni chiar si mai demult, precum scriu Parintii, se vedeau totdeauna la prima vedere aspri. Aceasta a avut drept consecinta, lipsa blandetii din caracterul lor, lucru ce se ivea mai degraba pe nesimtite din pricina izolarii si nesociabilitatii lor. Ceva asemanator imi aduc aminte si din viata avvei Palamon, la care a venit ca incepator viitorul mare in virtute, Sfantul Pahomie, indrumatorul vietii de obste sistematice in monahism.
Uneori intrebam si noi pe Batranul despre asprimea programului nostru si ne raspundea cu plide ziditoare din vietile Parintilor de demult. Cei de demult n-au ignorat deloc datoria fata de aproapele, dar au pus inainte dragostea fata de Dumnezeu si pazireain chip deosebit apetrecerii pustnicesti. Pentru ca si noi ne indreptam pasii nostri catre acelasi scop, adesea ne cita cuvantul lui avva Isaac ce spunea ca o conditie absolut necesara pentru sporirea monahului este "inchiderea intr-un loc si pururea postire".
Eu insa am luat aminte mai mult la un alt punct al cuminteniei, care desi este de incepator, avea mare importanta pentru primul nostru inceput. Si aceasta era ajutorul care izvora din "respectarea exacta a tipicului", pe care il pazeam oriunde eram, indiferent de loc. Prin neincalcarea deloc a tipicului n-a scazut nici ravna, nici caldura, nici rugaciunea in general, nici starea noastra dumnezeiasca. Cand insa se intampla sa incalcam obisnuitul tipic al mancarii, al tacerii sau al pazei, in general, atunci toate se risipeau, dupa care tineam cu osteneala tipicul. Lucrul acesta, dupa mai multe caderi, ni s-a facut o lectie buna.
Din cand in cand, in naivitatea nostra copilareasca, treceam de limita comportarii cuvenite si spuneam Batranului: "De ce fata de aproapele nu esti aspru, ci compatimitor, iar fata de programul tipicului nostru esti atat de aspru, lucru ce-i sminteste?".
Batranul mi-a zis cu mirare:
"Nu ma asteptam sa ai atata indrazneala si sa-mi spui aceasta. Dar asculta: incercarea si experienta m-au silit sa fac astfel, caci altfel n-as fi putut continua acele catre care Dumnezeu m-a indrumat. Sfantul Pavel spune: "Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata, dar daca o fac fara voie, am numai o sarcina incredintata". Si asta ne-o spunea pururea pomenitul cu greutate, dar credea cu tarie ca nu era la intamplare ceea ce alcatuia programul sau pustnicesc, ci o menire de sus.
Ne mai spunea: "pretentiile pe care le au oamenii ca sa-i primim fara conditii, este drumul comun al tuturor Sfintilor Parinti, care prin harul lui Dumnezeu prisoseste si in acest loc sfintit; usor afla omul corespondente oriunde. Insa datoria noastra de a sluji in mediul cel mai pustnicesc al sfintei noastre traditii, nu este tuturor nici cunoscuta, nici de realizat.
Sfantul Grigorie Palama, cand - in timpul petrecerii sale aici in Aton - se indeletnicea cu linistirea, fugea, se ascundea, sapa gropi in pamant si urmarea insingurarea in tot felul. Pe cine primea atunci si cu cine se intalnea? Iata deci o dovada de necontestat ca programul in viata este contributia cea mai importanta la sporirea duhovniceasca.
Acesta este si scopul legilor si al poruncilor ce au fost date din vechime in vederea bunei petreceri omenesti, fie de Dumnezeu, fie de oameni. Zdruncinarea integritatii caracterului, dupa caderea protoparintilor, a adus darea legii spre echilibrarea puterilor sufletesti si trupesti care s-au slabanogit.
Dar cand oare nu sunt de trebuinta legea si poruncile si oranduielile?
Raspuns: Cand omul isi rezideste personalitatea sa prin dumnezeiescul har "si acest trup stricacios se va imbraca in nemurire" dupa Pavel "si ce este muritor - ca sa zicem asa - sa fie inghitit de viata". Atunci, si cu adevarat numai atunci, caci "legea nu e pusa pentru cel drept".
