Un alt cuvant al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, pe care l-a rostit nu ca un cuvant de propovaduire, ci ca un cuvant de lamurire, este cuvantul adresat Sfantului Ioan Botezatorul, la Botez, cand Sfantul Ioan Botezatorul a zis: "Eu ar trebui sa ma botez de catre Tine, si Tu vii la mine?" Domnul Hristos i-a zis: "Lasa acum, ca ni se cuvine noua sa implinim toata dreptatea" (Matei 3, 15). Ce inseamna asta? Inseamna ca cineva care vrea sa fie in sfera imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa fie preocupat sa implineasca tot ceea ce stie el ca i se cere de catre Dumnezeu Tatal. Pe primul plan trebuie sa fie Dumnezeu; intai e Dumnezeu si-apoi omul, prin Dumnezeu.
In legatura cu aceste cuvinte ale Domnului Hristos adresate Sfantului Ioan Botezatorul, trebuie sa avem in vedere cuvintele spuse in cuprinsul Predicii de pe Munte: "Daca nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei 5,20).
Stimati ascultatori, trebuie sa precizam ceva foarte important, si anume ca Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa intemeieze imparatia lui Dumnezeu (sau imparatia cerurilor). In Sfanta Evanghelie de la Matei intalnim mereu cuvintele "imparatia cerurilor", nu "imparatia lui Dumnezeu", si asta pentru ca evreii ezitau si evitau sa rosteasca numele lui Dumnezeu, iar Sfantul Evanghelist Matei, fiind dintre evrei si avand o educatie evreiasca, a folosit mai ales cuvintele "imparatia cerurilor". Spre deosebire de el, Sfintii Evanghelisti Marcu, Luca si Ioan folosesc mai mult notiunea "imparatia lui Dumnezeu". Noi, cei de astazi, si altii din istoria Bisericii avem in vedere imparatia lui Dumnezeu fara sa avem o definitie anume a imparatiei lui Dumnezeu. Cei catre care Domnul Hristos a zis, de pilda, "pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17) sau "pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 1, 14) stiau despre ce-i vorba, adica aveau in vedere o realitate pe care o intelegeau si de aceea nu s-a simtit trebuinta de a se da o definitie imparatiei lui Dumnezeu. Dealtfel, in Noul Testament, intr-un singur loc avem o definitie a imparatiei lui Dumnezeu, si aceasta de fapt este o definitie ocazionala, pe care Sfantul Apostol Pavel a cuprins-o in Epistola catre Romani: "imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant" (Romani 14, 17). Deci ce este imparatia lui Dumnezeu? Dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant, pentru cei care cauta imparatia lui Dumnezeu.
Cineva care vrea sa fie in sfera Imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa ne drept, sa aiba o dreptate deplina: "Lasa acum, ca ni se cade noua sa implinim toata dreptatea"; "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor". Dreptate nu inseamna ceea ce gandim noi in general cand spunem "dreptate", ca-i iacl cuiva dreptate, ci e vorba de o stare de dreptate, starea de a fi drept. In Evanghelia de la Matei, in capitolul 5, in legatura cu invataturile Domnului nostru Iisus Hristos cunoscute ca "Predica de pe Munte", este sirul Fericirilor, in care de doua ori este pomenita imparatia cerurilor: va fericirea intai si in fe ricirea a saptea. In cea dintai fericire se spune: "Fericiti sunt cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 3), saraci cu duhul fiind aceia care nu se socotesc niciodata impliniti, nu se socotesc niciodata ca avand o deplinatate, ci totdeauna doresc mai mult, totdeauna se angajeaza pentru mai mult, totdeauna se silesc sa se depaseasca pe ei insisi.
Am sa va spun acum un cuvant pe care mi l-a spus mie parintele meu duhovnic de odinioara, Parintele Serafim Popescu, fiind vorba de depasire; mi-a spus odata asa: "Sa te depasesti si sa te daruiesti". Sa te depasesti - in intelesul acesta de a te completa mereu, de a fi preocupat totdeauna sa faci mai mult si mai mult - si sa te daruiesti. Nu mi-a dat o explicatie, dar m-am gandit singur ca e vorba de depasirea prin credinta si de daruirea prin iubire. Si mai este pomenita imparatia cerurilor in fericirea a saptea, unde avem cuvantul Domnului Hristos, tot in sirul Fericirilor: "Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor" (Matei 5, 10). Deci avand in vedere dreptatea ca stare, omul imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa ajunga sa fie statornic in dreptate, adica dreptatea sa nu fie ceva oscilant, ceva fluctuant, ci trebuie sa fie ceva statornic, asa incat sa poti suferi chiar si prigoana pentru faptul ca te angajezi la starea de dreptate. Dreptatea are in vedere si curatirea de pacate, si implinirea binelui, pentru ca crestinismul nu-i numai cu inlaturarea raului, ci este si cu implinirea binelui; crestinismul este pozitiv, crestinismul trebuie sa-l angajeze pe om la rodire de virtuti.
Si acum, sa vedem care sunt cele dintai cuvinte rostite de Domnul Hristos ca propovaduitor. Dar inainte de aceasta, sa aducem aminte de cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul. Sfantul Ioan Botezatorul a fost trimis de Dumnezeu ca sa fie pregatitor al oamenilor pentru a-L primi pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a primi invatatura Domnului Hristos, iar ca trimis al lui Dumnezeu Tatal, Sfantul Ioan Botezatorul le spunea oamenilor: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 3, 2). Tot asa Si-a inceput propovaduirea si Domnul nostru Iisus Hristos, cand le-a spus oamenilor: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17).
Am zis ca Sfantul Apostol Pavel spune despre imparatia lui Dumnezeu ca este dreptate, dar nu este numai dreptate, ci este si pace - pentru ca starea de dreptate aduce pacea sufletului, impacarea cu sine insusi, impacarea cu Dumnezeu si impacarea cu oamenii - si mai este "bucurie in Duhul Sfant". Avem trei lucruri bune, legate unele de altele: dreptatea, pacea si bucuria in Duhul Sfant. Asa incat, daca zicem "s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu", intelegem ca s-a apropiat starea de dreptate, starea de pace si starea de bucurie - avand in vedere definitia pe care o da Sfantul Apostol Pavel imparatiei lui Dumnezeu in Epistola catre Romani. Cum se poate ajunge la starea aceasta? Mai intai, prin pocainta. Nu stim ce-au inteles oamenii din vremea Mantuitorului prin cuvantul "pocainta" dar stim ce trebuie sa intelegem noi prin cuvantul "pocainta". Cuvantul "pocainta" nu este, de fapt, un cuvant romanesc, ci este un cuvant adaptat din limbile popoarelor din jurul nostru. In orice caz, pocainta nu inseamna cainta sau nu inseamna in principal cainta, ci inseamna altceva. Sfantul Vasile cel Mare, in scrierile lui, zice, intre altele, ca "acela se pocaieste cu adevarat care poate zice, impreuna cu psalmistul: «Nedreptatea o urasc si o dispretuiesc, iar Legea Ta o iubesc» (Psalmul 118, 163)" - vorbind cu Dumnezeu. Deci ca sa ajung la starea de dreptate trebuie sa urasc si sa dispretuiesc nedreptatea, sa nu vreau sa fiu intru nedreptate; "iar Legea Ta o iubesc" - adica binele se realizeaza prin implinirea Legii lui Dumnezeu. Deci ce inseamna pocainta? Inseamna sa urasti raul si sa implinesti binele, sa urasti nedreptatea si sa iubesti Legea lui Dumnezeu.
Cuviosul Pimen, in Pateric, are cuvantul: "Pocainta este parasirea pacatelor". Retineti cuvantul acesta: "Pocainta este parasirea pacatelor". Cata vreme faci pacate, nu ai pocainta. Pacatul e definit de Biserica noastra ca fiind calcarea Legii lui Dumnezeu cu deplina vointa si stiinta, adica tu stii ce vrea Dumnezeu, si totusi, cu deplina vointa si stiinta, calci Legea lui Dumnezeu. Iar pocainta este parasirea pacatului: parasesti pacatul, esti pe calea pocaintei, nu parasesti pacatul, nu esti pe calea pocaintei; daca nu parasesti pacatul, nu se poate zice ca te pocaiesti si nu se poate zice ca intri in imparatia lui Dumnezeu, pentru ca in imparatia lui Dumnezeu nu intra nimic necurat, citim in Epistola I catre Corinteni a Sfantului Apostol Pavel. Ca sa intri in imparatia lui Dumnezeu trebuie neaparat sa fii omul care inlatura pacatul din propria sa viata.
Deci ca trimis al lui Dumnezeu Tatal, Sfantul Ioan Botezatorul spune: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor"; ca Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos zice: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor"; iar Sfantul Apostol Petru, in cuvantul pe care l-a rostit in ziua de Rusalii, ca trimis de Duhul Sfant - si de Mantuitorul, si de Duhul Sfant, pentru ca L-a primit pe Duhul Sfant in fiinta sa, el si ceilalti ucenici -, cand oamenii au intrebat: "Barbatilor si fratilor, ce sa facem?", Sfantul Apostol Petru a zis: "Pocaiti-va si sa se boteze fiecare in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor, si va veni peste voi darul Duhului Sfant" (Faptele Ap. 2, 38). Asa ca pocainta este foarte importanta, in intelesul de convertire, de parasire a pacatu ui.
In Epistola catre Romani citim ca Sfantul Apostol Pavel a spus: "Ce roade aveati atunci?" (cand nu aveati cunostinta de Dumnezeu) Roade de care acum va e rusine" (Romani 6, 21). Asta inseamna ca in pocainta trebuie sa intre si rusinarea pentru pacatele facute, jena aceasta ca ai facut un lucru rau, un lucru pe care nu trebuia sa-l faci. Daca ai aceasta jena, inseamna ca esti pe calea pocaintei, inseamna ca esti pe calea parasirii pacatului, pocainta fiind parasirea pacatului. Asa ca omul imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa inlature din sufletul lui pacatul.
S-ar putea pune intrebarea: "Cine e fara de pacat?" Noi spunem, la rugaciunile pentru morti: "Tu singur esti fara de pacat (adica numai Dumnezeu e fara de pacat), dreptatea Ta este dreptate in veac si cuvantul Tau, adevarul". Numai ca Sfantul Ioan Evanghelistul, in Epistola I Soborniceasca, spune ca "cel nascut din Dumnezeu nu mai pacatuieste" (I Ioan 5, 18), adica nu mai poate sa pacatuiasca. Si-atunci, cum stam cu afirmatia ca numai Dumnezeu e fara de pacat, numai Domnul Hristos e fara de pacat, daca exista si oameni fara de pacat. Chiar exista oameni fara de pacat? Da, exista, cel putin de la o vreme, dupa ce s-au convertit, dupa ce au ajuns sa fie atenti la viata pe care o traiesc, fiind nascuti din Dumnezeu, fiind transformati prin Dumnezeu - pentru ca asta inseamna "sa fii nascut din Dumnezeu", adica schimbat printr-o viata noua, asa incat nu mai esti in situatia de a face pacatul. Ai inlaturat pacatul ca realitate din viata ta si nu mai adaugi alte pacate. Iar lucrul acesta e cu putinta... de fapt, noi ne gandim prea putin la asa ceva, dar ar trebui sa stim si sa cautam starea aceasta in care omul nu mai face pacat cu deplina vointa si stiinta. Noi la Manastire la Sambata am avut un parinte - Dumnezeu sa-l odihneasca -, Parintele Serafim, despre care eu personal sunt incredintat ca nu facea pacate; nu zic ca n-avea vreo deviere vreodata, nu zic ca n-avea vreo greseala, nu zic ca nu avea vreo neputinta, dar zic altceva: zic ca nu pacatuia in intelesul ca era cu grija totdeauna ca sa nu calce Legea lui Dumnezeu si, de fapt, nici n-o calca. Eu cred ca Parintele Serafim, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost un om care nu mai facea pacatul; era, cum ar zicea Sfantul Ioan Evanghelistul, "nascut din Dumnezeu". Si asa trebuie sa fie orice om al imparatiei lui Dumnezeu, adica un om care sa nu se angajeze cu voia lui la rautate, la implinirea unor lucruri despre care stie el ca Dumnezeu nu le binecuvinteaza.
Stimati ascultatori, tot un cuvant rostit de Domnul Hristos la inceputul propovaduirii Sale (si dupa aceea), potrivit Evangheliei de la Marcu, este: "S-a implinit vremea si s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Marcu 1, 15). Ce inseamna "pocaiti-va"? Parasiti pacatul, convertiti-va, transformati-va, fiti nascuti din Dumnezeu si credeti in Evanghelie. Credinta in Evanghelie, in vestea cea buna - caci "Evanghelie" inseamna "vestea cea buna a Mantuirii"; noi, cand zicem "Evanghelie", ne gandim, in general, la cartea Evangheliei, la cartea in care sunt cuprinse cele patru Evanghelii din Noul Testament: Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la Luca si Evanghelia de la Ioan; sunt patru Evanghelii cuprinse intr-o carte, pe care noi o numim "Evanghelie"; si mai intelegem prin "Evanghelie" vestea cea buna, in general. Vorbim si de o Evanghelie a lui Pavel... Sfantul Apostol Pavel, fara sa fi scris o Evanghelie, a propovaduit Evanghelia si s-a referit la Evanghelia propovaduita de el: in Epistola catre Galateni citim cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Chiar daca noi insine sau vreun inger din cer v-ar propovadui alta Evanghelie decat Evanghelia pe care v-am propovaduit-o eu, sa fie anatema!" (Galateni 1, 8). Nu exista alta Evanghelie. Nu stiu care e situatia pe aici, dar intr-o vreme, prin Ardeal circula un cetatean care se numea pe sine "Maitreyia"... de fapt, era un om cu numele Franscisc Horvath, insa el se numea pe sine Maitreyia - un nume indian - si se prezenta pe sine ca un fiu al lui Dumnezeu; zicea ca Dumnezeu are mai multi fii - si intr-adevar are mai multi fii, din punct de vedere al adoptiei -, dar ca el este un frate al lui Iisus Hristos si ca este egal cu Iisus Hristos. Si se duceau oameni dupa el si-l ascultau... de ce? pentru ca nu stiau ca Sfantul Apostol Pavel a zis: "Daca v-ar propovadui cineva o alta Evanghelie decat cea propovaduita de mine, sa fie anatema!" A venit si la mine unul din astia, sa ma convinga ca Maitreyia este trimisul lui Dumnezeu si ca e asemenea cu Domnul Hristos. Si eu i-am spus asa: mai frate, fii atent: Sfantul Apostol Pavel a zis sa fie anatema acela care propovaduieste o alta Evanghelie decat Evanghelia pe care a propovaduit-o el. Cine propovaduieste o alta Evanghelie decat cea propovaduita de Sfantul Apostol Pavel sa stii bine ca e sub blestem, pentru ca Sfantul Apostol Pavel zice "sa fie anatema", adica sa fie blestemat acela care propovaduieste o alta Evanghelie.
Asadar, in imparatia lui Dumnezeu intra cei ce tin seama de invatatura cea sanatoasa; de aceea Domnul Hristos a spus: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie". Care Evanghelie? "in Evanghelia propovaduita de Mine. Domnul Hristos n-a scris o Evanghelie, dar a lasat o Evanghelie, pe care au scris-o, dupa aceea, ucenicii Sai, ca oameni care s-au preocupat de lucru acesta. Deci conditia ca sa intri in imparatia lui Dumnezeu este pocainta si credinta. Cine are credinta, si nu are si pocainta, inca nu are conditia intram in imparatia lui Dumnezeu, nu este omul imparatiei lui Dumnezeu.
Este foarte important de observat si de tinut minte ca Evanghelia de la Marcu are la inceput aceasta zicere a Domnului Hristos: "S-a implinit vremea si s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie iar la sfarsitul Evangheliei de la Marcu, in capitolul 16, citim ca a zi Domnul Hristos: "Propovaduiti Evanghelia la toata faptura (la toti oamenii.
Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 15-l6). Deci, potrivit acestui cuvant al Domnului Hristos, toti necredinciosii, toti cei care nu cred in Domnul Hristos, toti cei ce nu cred in Evanghelie sunt sub osanda. "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi", deci credinciosii sunt candidati la mantuire, iar necredinciosii sunt sub osanda. Ce inseamna "mantuire"? Noi auzim vorbindu-se in jurul nostru de mantuire, chiar noi insine vorbim despre mantuire... stim noi ce-i mantuirea? Mantuirea este eliberare de pacat, eliberare de tot ceea ce se impotriveste binelui. Te mantuiesti atunci cand nu mai esti vinovat in fata lui Dumnezeu, cand ti se iarta pacatele, cand, in locul rautatilor de odinioara, implinesti binele de acum, din prezent, in Pateric se spune despre un parinte care se ruga lui Dumnezeu zicand: "Doamne, invredniceste-ma sa Te iubesc asa cum am iubit odinioara pacatul". Deci, cand faceam pacate, iubeam pacatele, iar acum nu mai iubesc pacatele, dar vreau sa Te iubesc pe Tine macar asa cum iubeam odinioara pacatele; vreau sa fiu angajat in bine asa cum altadata am fost angajat in rau.
In Sfanta Evanghelie de la Luca citim ca Domnul Hristos a zis catre talharul cel credincios, catre talharul cel pocait, rastignit impreuna cu Domnul Hristos: "Astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca 23, 43). E foarte important sa stim ca, prin jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cineva poate ajunge in rai, unde este Domnul Hristos. Si, dupa ce avem bucuria aceasta, ca un talhar a ajuns in rai - nu pentru ca a fost talhar, ci pentru ca a fost transformat din talhar in om de treaba, in om cumsecade, in om sfant, in om care poate fi acolo unde sunt sfintii, acolo unde-i Dumnezeu -, mai avem bucuria ca cea dintai care L-a vazut pe Domnul Hristos inviat a fost o femeie, pe nume Maria Magdalena, despre care e scris in Sfanta Evanghelie - de la Marcu, in special - ca din ea Domnul Hristos a scos, candva, sapte draci, deci patimile, rautatile... a fost stapanita de rautate, dar totusi, Domnul Hristos a invrednicit-o sa fie cea dintai care L-a vazut pe Domnul Hristos inviat. De ce? Pentru ca Domnul Hristos a venit "sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Luca 19, 10), Domnul Hristos a spus ca "nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi (Luca 5, 31) si a spus: "Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa" (Matei 9, 13). Toate lucrurile acestea ne dau de inteles ca cele ce s-au petrecut odinioara se pot petrece oricand, cu oricine care paraseste pacatul, cu oricine care nu mai face pacate cu deplina vointa si stiinta, adica nu mai implineste ceva rau. Stimati ascultatori, in legatura cu conditiile intrarii in imparatia lui Dumnezeu, e bine sa ne gandim si la faptul ca Domnul Hristos a spus: "Daca nu veti fi cum sunt copiii, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu" (Matei 18, 3). Si chiar a pus in mijloc un copil si a spus ca daca nu veti ajunge sa fiti cum e copilul acesta, nu veti intra in imparatia lui Dumnezeu. De aici intelegem ca, pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa ai nevinovatia copilului. Acuma, in legatura cu nevinovatia copilului... noi stim ca si copiii fac rele, noi stim ca si copiii sunt asupriti de patimi, ca multi dintre copii au o rautate, insa ceva uitam, si anume uitam ca nu sunt statornici in rau, iar Domnul Hristos asta a vrut sa spuna: ca numai daca nu veti fi statornici in rautate, ci veti avea bunatatea copilului - care iarta indata, care nu-si mai aduce aminte de necazurile pe care i le-a facut cineva -, numai atunci veti intra in imparatia lui Dumnezeu.
Chiar spune cineva - si are dreptate sa spuna - ca nevinovatia copilareasca este starea la care trebuie sa ajunga omul mare; sfintenia omului mare este sa ajunga la nevinovatia copilului. Sfantul Apostol Pavel precizeaza in Epistola I catre Corinteni ca nu trebuie sa fim copii cand e vorba de minte - deci cu insuficiente -, ci trebuie sa fim copii cand e vorba de rautate. Chiar scrie: "Nu fiti copii cu mintea, ci cu mintea fiti barbati" (I Corinteni 14, 20). Deci sa fiti copii cand e vorba de rautate, dar nu fiti cu insuficientele copilului, ci la minte fiti barbati; sa avem inima barbateasca si inima de copil, iar daca avem inima de copil, inseamna ca suntem potriviti pentru imparatia lui Dumnezeu. Omul imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa aiba nevinovatia copilului, dar sa aiba minte deplina, pentru ca Domnul Hristos - si Dumnezeu, in general - nu binecuvinteaza insuficientele, ci binecuvinteaza implinirile.
Tot ce faci te realizeaza, si pozitiv, si negativ. Parintele Arsenie a pictat biserica de la Draganescu, iar acolo, in legatura cu Judecata de Apoi, faptele omului, adresandu-se omului care merge la judecata, spun: "Tu esti noi", adica tu ne-ai realizat pe noi si noi te-am realizat pe tine. Deci ceea ce ai facut - fapte bune sau fapte rele - te-a realizat pe tine; nu poti sa faci abstractie de ceea ce ai facut.
Mai departe, sa ne gandim la faptul ca pocainta, care inseamna sa urasti nedreptatea si sa implinesti Legea lui Dumnezeu, n-are in vedere numai inlaturarea raului, ci are in vedere si implinirea binelui. "Dupa roadele lor ii veti cunoaste" - citim in Sfanta Evanghelie (Matei 7, 16). Stim ca Domnul Hristos a spus ca "pomul cel bun aduce roade bune, iar daca nu aduce roade bune, se taie si se arunca in foc" (Matei 7, 17; 19); "mladita cea buna aduce roade, iar daca nu, se taie si se arunca in foc" (Ioan 15, 5-6). Asa ca se cere si o parte pozitiva, nu numai faptul ca nu mai faci lucrurile cele rele, ci faci binele de care esti in stare. Deci un om al imparatiei lui Dumnezeu trebuie neaparat sa fie un om care implineste binele, nu numai care inlatura raul. Sa ne gandim la cuvintele Sfantului Apostol Pavel din Epistola catre Romani: "Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele (Romani 12, 21). Deci omul imparatiei lui Dumnezeu este omul care face binele si se angajeaza spre bine, nu numai inlatura raul, ci implineste binele. "De este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata s-au facut noi" (II Corinteni 5, 17). Tot Sfantul Apostol Pavel spune, in Epistola catre Galateni, ca ceea ce se cere de la omul imparatiei lui Dumnezeu este sa aiba "credinta lucratoare in iubire" (Galateni 5, 6).
In Epistola catre Evrei citim ca fara credinta nu-i cu putinta sa ajungi la mantuire (Evrei 11, 6), asa ca trebuie neaparat sa ai credinta. Poate ca stiti - nu stiu cat sunteti de preocupati de chestiunile acestea ale credintei - ca Domnul Hristos cere de la om mai ales doua lucruri: credinta si iubire. In Evanghelia de la Ioan, in capitolul 9, citim ca, dupa ce Domnul Hristos i-a dat vedere unui om fara vedere si dupa ce S-a intalnit apoi cu el, Domnul Hristos l-a intrebat pe omul acela: "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" Si el a zis: "Doamne, dar cine este, ca sa cred in El?" Iar Domnul Hristos a zis: "L-ai si vazut, ca este Cel care vorbeste cu tine" (Ioan 9, 35-37). intrebarea "Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?" ne-o pune Domnul Hristos noua tuturor si o pune intregii lumi. Sunt doua feluri de oameni: care se raporteaza sau nu se raporteaza la Domnul Hristos, oameni care cred si oameni care nu cred. Chiar daca credinta are mai mute trepte, mai multe nuante...
Stim, de pilda, de credinta sutasului si am putea zice ca sutasul din Capernaum este un om al imparatiei lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca e omul de care S-a minunat Domnul Hristos. Sunt putini oameni despre care se poate spune ceva deosebit, ca raportare la Domnul Hristos. Sutasul din Capernaum - care era un capitan, mai mare peste o suta de soldati - avea un servitor, care era bolnav si se chinuia cumplit. Stapanul sau, sutasul, il iubea pe servitorul sau si L-a anuntat pe Domnul Hristos despre starea lui. Domnul Hristos a zis: "Voi veni si il voi vindeca". Dar sutasul a zis: "Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu (in casa mea). Ci zi numai cu cuvantul si se va face sanatos servitorul meu, pentru ca si eu sunt om sub stapanire si am sub stapanirea mea oameni si-i spun unuia: Du-te! si se duce; si altuia: Vino! si vine; si slugii mele: Fa aceasta! si face" (Matei 8, 7-9). Si Domnul Hristos S-a minunat de el si a zis ca nici in Israel n-a gasit atata credinta. Deci sutasul din Capernaum este un om cu credinta si a ramas in Evanghelie pentru credinta lui si pentru faptul ca Domnul Hristos S-a minunat de el. Si nu are numai credinta, ci are o credinta unita cu nadejde, pentru ca, daca L-a rugat pe Domnul Hristos pentru servitorul lui, si-a aratat nadejdea prin rugaciune. Cand ne rugam, noi ne aratam nadejdea ca Dumnezeu ne implineste rugaciunea. Sfantul Ioan care a scris Scara - Sfantul Ioan Scararul -, in legatura cu rugaciunea, spune ca "rugaciunea este aratare a nadejdii si este secure impotriva deznadejdii". Deci un om credincios nu trebuie sa ajunga la deznadejde, ci trebuie sa aiba totdeauna nadejde. Si mai avea sutasul din Capernaum iubire fata de servitorul sau, deci trei virtuti: credinta, nadeid si iubirea sau dragostea fata de servitorul sau; si mai avea si smerenie pentru ca a zis: "Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu"' Acesta este un exemplu de om credincios si asa trebuie sa fie omul imparatiei lui Dumnezeu: un om cu credinta, cu nadejde, cu iubire si cu smerenie. Aceste patru virtuti trebuie sa le aiba toti crestinii si le au toti sfintii. Bineinteles ca virtutile nu vin singuratice in sufletul omului, ci vin impreuna cu alte virtuti, cu alte deprinderi in bine.
In Epistola I catre Corinteni citim ca Sfantul Apostol Pavel a spus: "De-as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste, nimic nu sunt" (I Cor. 13, 2). Deci omul imparatiei lui Dumnezeu trebuie neaparat sa aiba credinta si iubire... si asta cu atat mai mult cu cat Domnul Hristos l-a intrebat pe Sfantul Apostol Petru de trei ori: "Ma iubesti tu pe Mine?"
Dupa ce Domnul Hristos a inviat din morti si era la Marea Tiberiadei, impreuna cu Sfantul Apostol Petru si cu inca sase ucenici, intre care Toma Geamanul, Natanail cel din Cana Galileii, ucenicul pe care il iubea Iisus si inca doi, pe care nu-i pomeneste Evanghelistul - nu stim de ce —, Domnul Hristos l-a intrebat pe Sfantul Apostol Petru: "Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia?" Iar Sfantul Apostol Petru a zis: "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc". Si l-a intrebat si a doua oara, si l-a intrebat si a treia oara; iar a treia oara s-a mahnit Sfantul Apostol Petru si a zis: "Doamne, Tu stii toate; Tu stii ca Te iubesc" (Ioan 21, 15-l7). E un pasaj din Evanghelie extraordinar de impresionant. Noi nu stim de ce l-a intrebat de trei ori... unii zic ca l-a intrebat de trei ori pentru ca de trei ori s-a lepadat Sfantul Apostol Petru. Si sa stiti, stimati ascultatori, ca eu ma bucur ca Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Domnul Hristos... e o vinovatie a lui, fara indoiala; dar trebuie sa stim ca lucrurile acestea s-au petrecut spre invatatura noastra. Adica, daca Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori, iar Domnul Hristos l-a primit, inseamna ca si lepadarile noastre le poate trece cu vederea, daca facem ceea ce a facut Sfantul Apostol Petru, care a iesit afara si a plans cu amar, adica n-a fost de acord cu caderile lui; si Domnul Hristos a primit pocainta lui si l-a reintegrat intre ucenici.
La sfintele slujbe, la glasul al 5-lea, avem o alcatuire care-i foarte frumoasa... Sigur ca e o alcatuire literara din care putem invata ceva, dar totusi e o alcatuire literara, adica pocainta nu face teorie. Alcatuirea zice asa. "Doamne, dupa invierea Ta cea de a treia zi si dupa inchinarea Apostolilor, Petru a strigat catre Tine: Femeile au luat indrazneala (e vorba de femeile mironosite), iar eu m-am temut; talharul (talharul cel credincios), Dumnezeu Te-a cuvantat, iar eu m-am lepadat de Tine. Oare ma vei mai chema mea ucenic? Sau iarasi ma vei arata vanator adancului? Ci ma primeste pe mine, cel ce ma pocaiesc, Mantuitorule, si ma miruieste!" Sunt niste perle ale credintei noastre, ale Ortodoxiei, niste comori ale Ortodoxiei... asa ceva nu gasesti in alta parte decat in slujbele noastre, care mie-mi place sa spun ca sunt vuietul Duhului. In trei locuri se vorbeste in Scriptura de vuietul Duhului. Mai intai, se vorbeste despre vuietul vantului, in legatura cu fariseul Nicodim, care s-a dus noaptea la Domnul Hristos si a vorbit cu El si care a avut in vedere faptul ca Domnul Hristos e trimis al lui Dumnezeu; cu ocazia aceasta, Domnul Hristos a spus cuvintele: "Vantul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine si incotro se duce" (Ioan 3, 8). Adica din vuiet intelegi realitatea vantului. In limba greaca, cuvantul "vant" si cuvantul "duh" se exprima prin acelasi termen: "pnevma"; ori zici "vant", ori zici "duh", zici acelasi lucru. Mai departe, in Sfanta Evanghelie de la Ioan, se vorbeste si despre vuietul apelor: "Cel ce crede in Mine, rauri de apa vie vor curge din fiinta lui", a zis Domnul Hristos (Ioan 7, 38).
Iar in legatura cu Pogorarea Duhului Sfant, citim in Faptele Apostolilor ca, atunci cand S-a pogorat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli, in realitate s-a auzit mai intai un vuiet "ca de vijelie care vine repede" (Faptele Ap. 2, 2).
Deci avem trei locuri in Scriptura in care se vorbeste de vuietul Duhului, si noi intelegem din asta ca exista un vuiet al Duhului; iar eu am ajuns la concluzia ca vuietul Duhului sunt slujbele noastre. Slujbele noastre au, dupa cuprins, alcatuiri pe care le-a realizat Duhul Sfant, iar dupa implinirea lor sunt un vuiet, caci noi, cei care facem slujbele, de fapt aducem textele la iveala si in acest fel slujbele noastre sunt vuietul Duhului. De aceea sunt asa de frumoase si asa de odihnitoare... dar sunt asa mai ales daca sunt gandite, nu numai ascultate in graba... pentru ca se gramadesc mii de idei si n-ai cum sa le retii; dar daca te ocupi de ele, te bucuri si-ti dai seama ce importante sunt.
De exemplu: "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti, vesnice; si saltand, laudam pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit" (Slujba Invierii).
Sau sa ne gandim, de exemplu, la ceea ce spunem in Joia Mare: "Cand maritii ucenici, la spalarea Cinei, s-au luminat, atunci Iuda cel rau credincios, cu iubire de argint bolnavindu-se, s-a intunecat si judecatorilor celor fara de lege pe Tine, Judecatorul cel Drept, Te-a dat. Vezi, iubitorule de avutie, pe cel ce pentru aceasta spanzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesatios, cel ce a indraznit unele ca acestea asupra invatatorului. Cela ce esti spre toti bun, Doamne, marire Tie!"
Sunt niste alcatuiri care ne dau odihna, ne dau liniste, ne dau bucurie, ne dau intelegere, ne introduc intr-o sfera de gandire pe care n-o gasesti in alta parte. Sa stiti ca slujbele noastre sunt, de fapt, fara comparabil; nu exista in lumea aceasta ceva de masura slujbelor noastre, de masura gandurilor cuprinse in slujbele noastre.
Am zis ca sutasul din Capernaum a fost un om care e reprezentant al celor care intra in imparatia lui Dumnezeu; adaug acum ca, dupa istorisirea despre sutas, in Sfanta Evanghelie de la Matei se spune ca "multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta in imparatia lui Dumnezeu, la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov" (Matei 8, 11). Ce fel de oameni? Oameni ca sutasul din Capernaum.
Stimati ascultatori, in imparatia lui Dumnezeu intra si se mentin aceia care sunt preocupati de o viata superioara. Haideti sa ne gandim la tanarul cel bogat, care sigur este un om care a intrat in imparatia lui Dumnezeu. Chiar daca nu se spune in istorisirea despre el ca a intrat in imparatia lui Dumnezeu, cata vreme se spune ca "Domnul Hristos a privit la el si I-a fost drag de el" (Marcu 10, 21), nu se poate sa fi fost respins de Domnul Hristos, ca sa nu intre in imparatia lui Dumnezeu.
In Evanghelia de la Marcu citim ca tanarul cel bogat L-a intrebat pe Domnul Hristos despre conditiile intrarii in viata si ca, dupa ce Domnul Hristos i-a spus care sunt conditiile, ce porunci trebuie sa implineasca, el a zis: "Toate acestea le-am implinit". Iar Domnul Hristos a privit la el si I-a fost drag de el. Pai, nu se poate sa-I fie drag Domnului Hristos de cineva, si-apoi totusi sa-l respinga. Nu se poate!
De faptul ca Domnului Hristos I-a fost drag de tanarul cel bogat am aflat nu citind din Evanghelie, desi eu citesc din Noul Testament incepand din 1942... n-am citit regulat, dar in orice caz, cand am intrat la Teologie stiam foarte multe lucruri din Noul Testament. Dar Mitropolitul Nicolae Balan a fost acela care ne-a atras atentia, fiind noi la scoala, la Teologie, ca e scris in Sfanta Evanghelie de la Marcu ca Domnului Hristos I-a fost drag de tanarul cel bogat. I-a fost drag de el! Si am ramas cu gandul acesta de atunci si sa stiti ca niciodata n-am ajuns sa-l condamn pe omul de care I-a fost drag Mantuitorului. Ca n-a putut face cat ar fi vrut Domnul Hristos sa faca e altceva, dar in orice caz, Domnului Hristos, cand a privit la el, I-a fost drag de el. Ei bine, asa trebuie sa fie un om care face parte din imparatia lui Dumnezeu, un om de care ii e drag Mantuitorului.
Deci, cand Domnul Hristos l-a intrebat pe Sfantul Apostol Petru: "Ma iubesti tu pe Mine?", Domnul Hristos a atras atentia asupra faptului ca in imparatia lui Dumnezeu intra cei care-L iubesc pe Domnul Hristos si care-L iubesc mai presus de orice. Cred ca stiti cuvantul din Sfanta Evanghelie de la Matei: "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce nu-si ia crucea ca sa-Mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37-38). Deci in prim-plan trebuie sa fie Dumnezeu; intai e Dumnezeu si apoi e omul, prin Dumnezeu. Asta e foarte important, pentru ca cineva care are deja o legatura cu Dumnezeu nu poate sa faca vreodata rau cuiva, pentru ca il tine in sfera binelui credinta in Dumnezeu. in Pateric se spune, de pilda, ca cineva l-a batjocorit pe un om oarecare, iar el a raspuns: "Si eu as putea sa zic la fel, dar Legea lui Hristos imi inchide gura".
In sfarsit, noi ne rugam pentru imparatia lui Dumnezeu ca sa vina in mijlocul nostru si chiar e scris in Sfanta Evanghelie de la Luca, in capitolul 17, ca Domnul Hristos a fost intrebat cand vine imparatia lui Dumnezeu. Si El a raspuns: "imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut (...) ci imparatia lui Dumnezeu este - avem doua traduceri, doua variante - inauntrul vostru sau este in mijlocul vostru (Luca, 17, 20-21). Deci imparatia lui Dumnezeu trebuie sa fie si inauntrul nostru - Dumnezeu sa fie stapan in noi -, dar trebuie sa fie si in mijlocul nostru, adica sa realizam imparatia lui Dumnezeu intre noi. Iar lucrul acesta se poate implini... noi dealtfel, in rugaciunea Tatal nostru, pe care ne-a lasat-o Domnul Hristos, ne rugam zicand: "Vie imparatia Ta", adica sa vina imparatia lui Dumnezeu. Noi cerem lucrul acesta... si il cerem fiindca credem in posibilitatea realizarii acestui lucru, ca imparatia lui Dumnezeu sa fie o realitate in viata noastra, o realitate in societatea noastra. Dar pentru acesta trebuie sa implinim conditiile imparatiei lui Dumnezeu, sa ne ferim de cel-rau.
In Filocalie, in volumul II, este comentariul Sfantului Maxim Marturisitorul la rugaciunea Tatal nostru, unde se spune sa rugaciunea Tatal nostru nu-i numai o rugaciune, ci este si un indreptar de viata, si mai ales daca o gandesti dinspre sfarsit spre inceput. in acest fel ajungi sa ai imparatia lui Dumnezeu, sa mergi spre imparatia lui Dumnezeu, daca te feresti de cel rau (de cele trei forme ale raului: raul din gand, raul din cuvant si raul din fapta), daca ocolesti ispitele, care pot duce la pacat, dar pot duce si la virtute... nu toti oamenii care-s ispititi cad prin ispite, ci sunt atatia care biruiesc ispitele; apoi, sa ierti greselile celor ce iti gresesc, sa ajungi la iertarea din inima; dupa aceea, sa faci ceva pentru a avea painea cea de toate zilele... Stimati ascultatori, nici nu va pot spune eu cata bucurie am gandindu-ma la parintii mei - oameni de la tara -, care au lucrat pentru painea cea de toate zilele. Astazi, cand cumperi painea din magazin, nu te poti gandi cata munca face cineva... ca atunci o faceau oamenii cu mainile, n-o faceau cu masinile, cu malaxorul, ci framantau cu mainile aluatul si faceau tot ce-i de facut pana cand aveau painea pe masa. Si stiau c-o au din mainile lui Dumnezeu si din mainile omului, deodata; si de la Dumnezeu, si de la om. Si de aceea era o bucurie pentru noi... si a ramas bucuria aceasta in sufletul meu, ca inainte de a ne aseza la masa ne rugam, ziceam Tatal nostru. Si tare mult ma bucur cand imi aduc aminte cum zicea mama -Dumnezeu s-o odihneasca: "No, haideti la Tatal nost', sa ne putem apuca sa mancam". N-aveam voie sa mancam daca nu chemam darul lui Dumnezeu asupra noastra, painea fiind si lucrarea omului, si lucrarea Domnului. N-aveam voie sa mancam painea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, fara sa ne gandim la Dumnezeu.
Si asta o puteam realiza atunci mai bine, cand faceam noi painea. Iar cand o scotea din cuptor, o aseza undeva si o acoperea cu o panza si zicea: "No, s-o lasam sa se duca la Dumnezeu". Ei, asa am trait noi in copilaria noastra, o viata in care Dumnezeu era prezent. Chiar era si gandul acesta, ca pe grau e obrazul lui Dumnezeu, fata lui Dumnezeu. Eu ma gandeam ca cineva care vede chiar vede figura lui Dumnezeu pe grau... sau ma gandeam ca, cu instrumente de marire, pot sa vada figura lui Dumnezeu. Asa gandeau oamenii, dar in realitate nu era vorba numai de fata lui Dumnezeu, ci era vorba de incredintarea ca viata pe care o traim noi este si prin hrana pe care o primim in fiinta noastra si prin painea pe care ne-o da Dumnezeu si ne-o realizam si noi, din partea noastra.
"Painea cea de toate zilele" n-o intelegem numai ca hrana, ci o intelegem si ca fiind cuvantul lui Dumnezeu... Era un dicton german: "Foloseste cuvantul lui Dumnezeu ca painea cea de toate zilele". Si o mai intelegem si ca fiind Sfanta Euharistie, iar prescura se realizeaza, de fapt, tot ca si painea, numai ca in plus cu grija deosebita si cu oameni angajati anume printr-o viata cat mai dupa voia lui Dumnezeu, cat mai sfanta.
Stimati ascultatori, un om al imparatiei lui Dumnezeu trebuie sa fie deci faptura noua, om nou, trebuie sa fie omul care are mintea lui Hristos. "Noi avem mintea lui Hristos" sau avem "gandul lui Hristos", spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 2, 16). Bineinteles ca avem mintea lui Hristos daca gandim cu gandurile lui Hristos, iar gandurile lui Hristos le gasim in Evanghelie si ni le impropriem in sensul ca le aducem in mintea noastra, ca sa ne schimbam prin innoirea mintii, cum citim in Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel: "Nu va asemanati chipului acestui veac, ci va schimbati prin innoirea mintii, ca sa cunoasteti ce este bun, placut, desavarsit" (Romani 12, 3). Deci e necesara schimbarea mintii; un crestin trebuie sa aiba alta minte decat mintea oamenilor care n-au credinta in Dumnezeu.
Stimati ascultatori, eu cred ca e cazul sa ma opresc aici, fiindca nu-mi plac lucrurile intinse cat mai mult, ci, dupa ce v-am dat niste sugestii, puteti sa va dati seama si singuri, citind din Noul Testament. Eu va indemn sa cititi in fiecare zi doua capitole din Noul Testament si, familiarizandu-ne cu cuvintele Sfintei Evanghelii, cu cuvintele Domnului Hristos, despre care Domnul Hristos spune ca "sunt duh si sunt viata" (Ioan 6, 63) si ca "cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31), putem sa ne dam seama si singuri ce anume trebuie sa faca un om ca sa intre in Imparatia lui Dumnezeu si ca sa se mentina in Imparatia lui Dumnezeu.
