Caci ce chip al bunatatilor nu are iubirea? Nu da ea credinta ca temelia cea dintai, care incredinteaza pe cel ce o are despre existenta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti si daruieste mai mult decat ochiul, care priveste la cele ce se arata simturilor, cunostinta despre acelea celor ce le contempla?
Iubirea naste nadejdea
Nu da nadejdea, care face sa subziste pentru ea binele care subzista ca existenta adevarata si prinde mai mult decat prinde mana grosimea materiei ce cade sub pipaitul ei? (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: nadejdea le aduce in mine pe cele ce exista obiectiv in afara de mine.)
Nu procura ea gustarea celor crezute si nadajduite, avand prin ea insasi cele viitoare ca prezente prin simtire? Nu da smerenia, cea dintai temelie a pazirii virtutilor, prin care putem sa ne cunoastem pe noi insine si sa dezumflam basica goala a ingamfarii? Nu ne da ea blandetea, prin care lovim ocarile si laudele si potolim tulburarea ce ne-o pricinuiesc relele opuse, adica slava si lipsa de slava?
Iubirea este sfarsitul tuturor virtutilor
Nu ne da ea linistea, datorita careia chiar patimind ramanem neschimbati fata de cei ce ne fac rele, nelasindu-ne in dispozitie dusmanoasa? Nu naste ea in noi mila, prin care ne insusim cu voia nenorocirile altora si ea nu ne lasa sa uitam pe cel inrudit si de acelasi neam? Nu sustine in noi infranarea, rabdarea, indelunga rabdare, bunatatea, pacea si bucuria, prin care potolim cu usurinta iutimea si pofta si arderea fierbinte si infocata a lor?
Si, ca sa spun simplu si pe scurt, iubirea este sfarsitul tuturor bunatatilor (virtutilor), ca cea care duce la si apropie de Dumnezeu, Cel mai inalt varf al bunatatilor si cauza a tot binele, pe cei ce umbla in ea, ca una ce este ea insasi credincioasa si nu cade si ramane (I Cor. 13, 8). (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: dragostea are in ea insasi credinta si nadejdea si toate virtutile. Caci altfel n-ar putea fi dragoste. De aceea ea este si cauza acelora, dar si cea care se reveleaza deplin prin ele, ca varf al lor. Lucrul din urma il spune Sfantul Maxim in cele urmatoare. Intre calitatea de cauza si cea de varf a virtutilor, afirmate amandoua de Sfantul Maxim, nu-i o contrazicere.)
Credinta este temelia nadejdii si a iubirii
Caci credinta este temelie celor de dupa ea, adica a nadejdii si a iubirii, dand subzistenta sigura adevarului (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: daca credinta isi are temelia in iubire, ultima temelie a existentei este iubirea. Dar credinta pune in relief deosebit adevarul existentei. "Sunt pentru ca iubesc", spunea Patriarhul Calist in sec. XIV. Dar aceasta experienta e afirmata prin credinta. Ea expliciteaza felul existentei adevarate, deosebindu-l de cea inselatoare.)
Nadejdea leaga credinta de iubire
Iar nadejdea este puterea care leaga extremele, adica credinta si iubirea. Ea arata prin sine ceea ce e crezut totodata ca vrednic de iubit si ne invata sa strabatem prin ea calea spre aceea. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: din credinta iese puterea nadejdii, prezentand cele crezute ca bunatati viitoare pe seama omului. Deci in credinta este implicata si taria nadejdii si a iubirii. Aceasta face pe om sa se alipeasca cu bucurie de cele crezute si sa le astepte ca vrednice de iubire. Deci nadejdea ne prezinta cele crezute ca viitoare bunatati ale noastre vrednice de iubire, sau iubirea care este esenta celor crezute ne face sa ne alipim de ele si mai mult, dandu-ne nadejdea ca vor deveni si ale noastre. Pornind de la credinta, inaintam prin nadejde spre posesiunea lor, cand ne vom uni deplin cu ele prin iubire. In fond iubirea pornind din credinta ne duce prin nadejde spre unirea cu cele crezute din iubire. Pana insa nu avem unirea deplina cu cele cunoscute prin credinta ca vrednice de iubire, avem nadejdea. Prin nadejde stim ca vom avea cele ce ni se fagaduiesc prin credinta si le iubim prin ea.)
In sfarsit, iubirea este implinirea acelora, cuprinzind intreg ultimul continut vrednic de dorit si dandu-le acelora (credintei si nadejdii) odihna miscarii in El, intrucat in locul credintei ca este si al nadejdii ca va veni, da bucuria de El ca prezent. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: credinta ne asigura ca Dumnezeu este, dar e inca in afara de noi; nadejdea ne asigura ca Dumnezeu e pe drum spre noi si noi pe drum spre El; iubirea e unirea deplina cu Dumnezeu, Care este si Care a venit la noi, dar pe Care am inceput sa-L iubim prin credinta inainte de a fi venit la noi.)
Iubirea arata chipul lui Dumnezeu din om
Ea singura, propriu-zis, arata pe om ca chipul lui Dumnezeu, supunand cu intelepciune ratiunii ceea ce depinde de noi (de socotinta noastra), iar ratiunea nesupunand-o la ceea ce depinde de noi (liberului nostru arbitru). Caci convinge socotinta noastra sa procedeze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin care toti, precum avem o unica fire, asa putem avea si o unica socotinta (liberul arbitru) si o unica vointa cu Dumnezeu si intre noi, (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: prin socotinta proprie ne putem opune ratiunii firii, deci si firii. In acest caz ne putem opune si lui Dumnezeu, Care a creat firea si cu a Carui Ratiune corespunde ratiunea firii. Iubirea face liberul nostru arbitru (socotinta) sa nu se opuna ratiunii firii, deci nici firii si nici lui Dumnezeu. Iubirea e conformitatea vointei cu ratiunea firii si cu Dumnezeu. Dar de unde este puterea care face socotinta noastra sa consune cu ratiunea firii si cu Dumnezeu? Ea nu e nici din socotinta, ca ultima putere, nici din ratiunea firii. Ea este din harul Cuvantului, prin care liberul arbitru, sau socotinta, primeste putere sa readuca ratiunea la conformitate cu firea, dar lucreaza si asupra firii pentru a o aduce la aceasta conformitate, adica lucreaza asupra amandurora.
Iubirea nu si-o da omul singur. Ea vine din Cuvantul lui Dumnezeu, Care are in Sine ratiunile tuturor persoanelor umane intr-o unitate; mai precis,din Cuvantul facut om, Care prin aceasta a restabilit in Sine conformitatea ratiunii cu firea omeneasca, sau a innoit-o pe aceasta. Avand in Sine din veci iubirea in comuniunea cu Tatal si cu Duhul Sfant, transmite iubirea Sa si umanului asumat si o face aceasta si in relatia cu celelalte persoane umane. Iubirea nu si-o da omul de rand singur, ci o are din relatia cu o Persoana care e si ea om, dar si Dumnezeu. O primeste de la Dumnezeu, dar in primirea ei este activ si omul. Prin iubire omul intra in relatie cu Dumnezeu Cel intrupat. Iubirea lui e de la inceput relatie interpersonala cu Cuvantul intrupat. Acestea le spune Sfantul Maxim Marturisitorul in continuare.) neavand nici o distanta de Dumnezeu si intre noi, (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: teologia dialectica protestanta, inaugurata de Karl Barth, a negat orice apropiere a lui Dumnezeu de om, afirmand "diastaza" intre El si om. Aceasta inseamna, dupa Sfantul Maxim, negarea oricarei iubiri dintre Dumnezeu si om. Dupa aceasta teorie, Dumnezeu nu vrea sau nu Se poate apropia de om, deci nu vrea sau nu poate sa iubeasca pe om; si omul la fel. Dar atunci cum se face ca in viata viitoare diastaza sau lipsa de iubire inceteaza? Teoria aceasta indica o mare lipsa in insasi hristologia protestanta.) cand prin legea harului, prin care innoim legea firii in socotinta noastra, o alegem ca regula de viata. Caci e cu neputinta ca cei ce nu s-au unit mai inainte cu Dumnezeu prin buna intelegere si cuget drept, sa poata conveni intre ei prin liberul arbitru.
Iubirea de sine - o viclenie a diavolului
Caci la inceput inselatorul diavol l-a inselat pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-i momeala placerii infatisata ca iubire de sine. Iar prin aceasta l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne prin alegerea socotintei sa parasim cugetul drept si sa impartim in modul acesta firea, taind-o in multe opinii si inchipuirii Caci a facut ca lege a trupului uneltirea si nascocirea ca orice fel de pacat, folosindu-se pentru aceasta de puterile noastre si impunand, ca sprijin al staruintei raului in toti, lipsa de acord a socotintei lor.
Prin aceasta a convins pe om sa se abata de la miscarea cea dupa fire si sa-si miste pofta de la ceea ce e ingaduit spre ceea ce e oprit si sa dea consistenta in sine celor mai mari si mai vechi rele, ca sa spun simplu, nascocitoare a tot pacatul: nestiinta, iubirea de sine si tirania, care atarna una de alta si se sustin intreolalta (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: de fapt iubirea inferioara de sine e legata de nestiinta, de prostie. La fel vointa de stapanire peste altii.)
Iubirea de sine se naste din nestiinta
Caci din nestiinta rasare iubirea de sine. Iar din aceasta rasare tirania fata de cel inrudit (dupa natura). Si nimeni nu va tagadui ca prin reaua intrebuintare a puterilor proprii, adica a ratiunii, a poftei si a iutimii, se da consistenta celor trei patimi. De aceea prin ratiune omul trebuie sa ocoleasca nestiinta si sa se miste numai spre Dumnezeu prin cunostinta cu ajutorul cautarii prin dorinta, curatit de patima iubirii de sine, sa se lase purtat numai de dorinta spre Dumnezeu; iar prin iutime, despartindu-se de tiranie sa se straduiasca sa se apropie numai de Dumnezeu. Si din acestea si pentru acestea sa dea nastere fericitei iubiri, care il leaga de Dumnezeu si il face dumnezeu pe iubitorul de Dumnezeu.
Fiindca acestea erau proprii omului dupa vointa, dar prin amagirea diavolului s-au intors in chip rau impotriva omului. De aceea Dumnezeu care a facut firea, iar cand s-a imbolnavit de patimi a tamaduit-o cu intelepciune din iubirea cea catre noi, "S-a desertat pe Sine chip de rob luand" (Filip. 2,7), unind-o pe aceasta cu Sine dupa ipostas.
Astfel S-a facut intreg ca noi, din noi, pentru noi, facandu-Se atat de mult om, cat sa para celor necredinciosi ca nu e Dumnezeu; dar a ramas totusi atat de mult Dumnezeu cat poate sa cugete ratiunea negraita, adevarata si bine-credincioasa a celor credinciosi. Si aceasta a facut-o ca sa surpe lucrurile diavolului si, redand firii puterile neprihanite, sa reinnoiasca puterea iubirii prin care oamenii sa se uneasca cu El si intre ei si sa se opuna iubirii egoiste, primul pacat si primul fat al diavolului, care este si se cunoaste la randul ei ca fiind maica patimilor de dupa ea. Pe aceasta nimicind-o prin iubire, Cel ce S-a dat pe Sine ca dar vrednic de Dumnezeu, a nimicit prin ea si toata multimea de patimi care nu mai au dupa ea alta temelie sau cauza a existentei.
Iubirea de sine se smulge din suflet odata cu toate celelalte patimi
Caci cel eliberat de ea nu mai stie de mandrie, trasatura a ingamfarii, contrara lui Dumnezeu, patima mult compusa si cu totul deosebita. Nu mai cunoaste slava pieritoare, care surpa impreuna cu ea pe cei umflati de ea. Vestejeste pizma, care vestejeste cea dintai pe cei ce o au, imprietenind prin bunavointa nesilita pe cei de aceeasi fire. Dezradacineaza iutimea, cugetul ucigas, mania, viclenia, fatarnicia, ironia, razbunarea, lacomia si toate cele in care s-a sfasiat omul cel unul.
Caci, precum am spus, odata cu iubirea egoista de sine, ca printr-o obarsie si maica a patimilor, smulge toate cele ce rasar din ea si dupa ea. Fiindca nemaifiind aceasta, nu mai poate subzista nici un fel sau urma de patima. Dimpotriva, se salasluiesc toate felurile virtutii, care intregesc puterea iubirii care aduna cele divizate,si face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de vietuire si aduce la egalitate si netezeste toata inegalitatea si deosebirea, sustinuta in toti prin socotinte proprii. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: precum se vede, Maxim intelege iubirea ca o mare forta de unificare a omului si de egalizare intre oameni. Omul plin de iubire manifesta un mare echilibru in ganduri, simtiri si fapte. Nu sare de la o extrema la alta. Nu trece de la cuvinte jignitoare, la cuvinte afectuoase; nu e impins de unele in altele. E in toate atent, delicat, infranat de la porniri necugetate. Ratiunea lui, aceeasi in toate manifestarile, nu judeca acum asa, acum altfel, comportarea lui e inspirata de aceeasi intelegere a vietii si a semenilor. Iubirea e marea forta unificatoare in el. Ea ii da o uimitoare stapanire de sine. Dar ea ii unifica si pe oamenii care sunt insufletiti de ea. Ii unifica pentru a-i ajuta sa se egalizeze intre ei prin respect reciproc. Prin aceasta iubirea ii readuce la egalitatea proprie oamenilor prin fire, dar nimicita prin socotinta deosebita a fiecaruia, sau prin vointa altfel determinata.)
Iubirea aduce smerenia
Mai mult, ea misca in chip cuvenit spre o inegalitate laudabila, intrucat fiecare atrage cu voia pe aproapele la sine (in locul sau) asa de mult si-l cinsteste cu atat mai mult pe acela ca pe sine, cu cat mai inainte il respingea si ravnea sa fie el inaintea aceluia. Si se desface pe sine pentru el, prin despartirea de ratiunile intelese individual prin proprie socotinta, si de cele ce-i sunt proprii lui prin socotinta sa si se aduna in unica simplitate si identitate, prin care nimeni nu este prin nimic despartit de ceea ce e comun, ci fiecare e al fiecaruia si toti ai tuturor si mai degraba ai lui Dumnezeu decat unii ai altora.
Si ca atare toti s-au facut unul, avand in ei ratiunea cea una a existentei, aratata ca atotuna prin fire si prin voia lor libera, si pe Dumnezeu Cel inteles in ea, cu Care se contempla impreuna, odata cu inaltarea la El, in calitate de Cauzator si Facator al existentei celor ce sunt (creaturilor) (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: toti sunt, cugeta, lucreaza conform ratiunii comune firii lor, datorita iubirii de Dumnezeu, care-i uneste pe toti prin puterea iubirii Lui fata de ei. Iar in aceasta ratiune comuna a lor se stravede odata cu Dumnezeu, Cuvantul personal, ca Cel ce-i are adunati in El, fara sa-i confunde. Iubirea ii uneste pe toti in aceeasi intelegere, ii uneste ca o unica ratiune a firii purtata de toti intre ei si cu Cuvintul intrupat, Care Si-a insusit ratiunea noastra, careia i-a redat conformitatea cu firea dumnezeiasca si in care ne poate uni, cu voia noastra, pe toti. Caci ratiunea Lui umana e purtata de Ratiunea personala creatoare. Cu Ea ne intalnim, adunandu-ne in ratiunea cea una a firii omenesti. Caci aceasta are ca izvor si suport clar al ei Ratiunea personala, sau Cuvantul ipostatic. El Se vede prin toate actele Lui omenesti. Hristologia Parintilor este hristologia Logosului unificator al tuturor prin ratiune si iubire. Aceasta da o explicatie si asumarii firii umane rationale si capabile de unire prin ratiune si iubire cu Cuvantul dumnezeiesc si intre oameni.)
Iubirea de oameni duce la Dumnezeu - avand ratiunea nestirbita
Aceasta ratiune poate fi pazita de noi nestirbita si nepatata prin atentia deplina si prin straduinta inteleapta aratata in virtuti si prin ostenelile ce tin de acestea. Prin ele se curata de patimile ce se razvratesc impotriva ei.
Ceea ce a izbandit marele Avraam, restabilindu-se pe sine prin ratiunea existentei firii, sau restabilind aceasta ratiune in sine si prin aceasta predandu-se lui Dumnezeu si primind pe Dumnezeu (le spunem pe amandoua, pentru ca amandoua sunt adevarate). El s-a invrednicit ca om sa vada pe Dumnezeu si sa-L primeasca, calatorind impreuna cu ratiunea desavarsita prin iubirea de oameni. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: iubirea intre oameni e unita mereu cu ratiunea comuna care isi are originea in Dumnezeu Cuvintul, ca si iubirea. Cine reuseste sa realizeze iubirea cu altii ajunge si la intelegerea comuna cu ei. O ratiune care nu promoveaza iubirea intre oameni nu e ratiune adevarata, sau ratiunea firii comune; si o iubire care nu realizeaza o intelegere cu alti oameni nu este iubire adevarata.)
S-a inaltat spre El, parasind particularitatea celor divizati si care divide, nemaisocotind pe celalalt om ca pe altul decat sine, ci cunoscand pe toti ca pe unul si pe unul ca toti. Caci nu mai cunoaste pe cel al socotintei (liberului arbitru), care sustine despartirea si dezbinarea pana ce nu se conciliaza cu firea (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: socotinta, ca expresie concreta a vointei poate sa se si concilieze cu firea, sau cu vointa ei, dar poate sa fie si opusa ei.) ci pe cel al firii care pastreaza prin ea neschimbarea, privind la ratiunea cea atotuna impreuna cu care il cunoastem aparand pe Dumnezeu si prin care El staruie sa Se arate ca bun, adunand in Sine fapturile Sale, fiindca ratiunea nu-L poate cunoaste din El insusi cum este.
(Nota a parintelui Dumitru Staniloae: in ratiunea cea una a firii umane se arata prezent si lucrator Dumnezeu. Prin ea Dumnezeu readuna in Sine fapturile umane si prin ele si pe celelalte, cand oamenii insisi isi pun de acord prin iubire socotinta cu vointa sau cu ratiunea cea una a firii. Sfantul Maxim vede o stransa corelatie intre ratiune si iubire. Fapturile umane cunosc astfel prin ratiunea cea una a firii lor pe Dumnezeu insusi lucrator prin ele ca temelie a ratiunii lor unitare, intrucat nu-L pot cunoaste in El insusi despartit de aceasta ratiune, care are in sine iubirea. Ratiunea umana cunoaste ratiunea cea una a firii umane, corespunzator cu care e creata si prin ea cunoaste pe Dumnezeu Cuvantul ca origine si putere sustinatoare a acestei ratiuni. Creatura cunoaste pe Dumnezeu prin creatura, dar il cunoaste prezent in ea, nu despartit de ea.)
Caci nu era cu putinta sa se adune cum se cuvine in Cel simplu si acelasi cel ce nu era facut ca acelasi cu El si simplu, ci impartit inca, prin socotinta, in raport cu firea in multe parti, daca nu unea Acela mai intai, prin iubirea de oameni, socotinta cu firea si nu arata in amandoua ratiunea impaciuitoare si neseparata (nerazvratita) si nemiscata spre nimic altceva din cele de dupa Dumnezeu.
(Nota a parintelui Dumitru Staniloae: cuvantul dumnezeiesc singur, care a creat firea umana in unitatea ei, sau cu ratiune si vointa unitara, asumand firea noastra, a adus in ea la unitate socotinta cu vointa, sau cu firea. Prin aceasta a aratat in firea asumata ratiunea impacata cu firea, iar pe aceasta cu Dumnezeu. Caci vointa Lui omeneasca nu se misca si nu misca firea spre nimic altceva decat spre Dumnezeu care a facut-o. Iar prin iubirea sau prin harul Sau a transmis tuturor aceasta unitate intre socotinta si vointa, sau intre ratiune si fire.)
Readusa la aceasta ratiune (unitara), firea ramane netaiata si neimpartita in cei ce au primit aceasta harisma, netaindu-se prin socotintele eterogene ale celor multi. Caci acestia nu mai impart firea in acesta si acesta, deveniti altii si altii, ci raman aceiasi fata de aceiasi, neprivind la ceea ce e propriu in fiecare dupa socotinta (liberul arbitru) prin care s-au impartit cele impartite, ci la ceea ce aduna, nici unul din cei impartiti netragand ceva la sine.
Iubirea lui Hristos - harul oferit tuturor
Caci Dumnezeu Se arata prin ceea ce este comun celor ce au aceasta stare, configurandu-Se dupa ceea ce e propriu virtutii fiecaruia prin iubirea Lui de oameni si primind sa Se numeasca din ea.
(Nota a parintelui Dumitru Staniloae: primind harul ca iubire a lui Hristos isi unesc si oamenii firea lor cu firea asumata de Hristos, sau revin la aceeasi ratiune si vointa a ei. Iar prin aceasta si-o unesc si intre ei. Ei vad astfel unii in altii aceeasi fire, aceeasi ratiune, aceeasi vointa. intr-un fel sunt impartiti intrucat firea sta in multe persoane, dar in alt fel nu mai sunt impartiti, avand aceeasi ratiune in socotinta. Fiecare se socoteste pe sine ca pe altul si pe altul ca pe sine. Iar in unitatea tuturor vede pe Cuvantul, Ratiunea cea una. Insa ei nu se confunda prin aceasta. Fiecare actualizeaza aceeasi ratiune a firii in alt mod in virtualitatile sale, potrivit cu darurile ce i s-au dat si cu imprejurarile deosebite ale vietii sale. Dar pe fiecare il vede intregind persoana sa si pe sine intregind pe altul, sau pe toti si pe toti intregindu-l pe sine. Fiecare se poate vedea ca oricare altul, si altii il pot vedea ca pe ei. Fiecare poate vedea pe aceia ca pe alt sine. Dumnezeu e in fiecare, lucrand in toti si pentru toti, pentru a sustine dragostea si unitatea tuturor. Deci Hristos unificand in Sine ratiunea cu firea umana si pe aceasta cu Dumnezeu si prin aceasta facandu-Se izvor al unirii firii umane din toti, poate fi considerat factorul unificator al umanitatii.)
Iubirea are drept tinta comuniunea deplina a persoanelor
Fiindca lucrul cel mai desavirsit al iubirii si tinta ultima spre care tinde lucrarea ei este sa le pregateasca si sa le potriveasca aceleasi insusiri si numiri prin comunicare afectuoasa reciproca. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: iubirea uneste atat de mult persoanele, incat ele poarta ca persoane neconfundate un continut comun prin comuniune reciproca. Cei ce se iubesc sunt o unitate, dar purtata de doi. Dar face si pe Dumnezeu sa ia chipul (modelul) fiecaruia din cei doi. Dar pe cand in Dumnezeu unitatea intre ipostasuri e de fiinta, intre om si Dumnezeu si intre om si om unitatea e conditionata prin acordul socotintei omului cu Dumnezeu si cu semenul sau, dat fiind ca acestia pot sa produca si o dezbinare in fiinta intre ei prin socotinte deosebite, ca si o despartire de Dumnezeu prin socotinta prin care abate vointa de la conformitatea ei cu firea. Prin socotinta se produce in mod voit la oameni o despartire intre persoane. Dar daca se pune socotinta de acord cu vointa firii se restabileste deplina unitate a firii intre oameni, iar intre Dumnezeu si om se depaseste chiar despartirea reprezentata de transcendenta lui Dumnezeu. Baza acestei depasiri a pus-o Dumnezeu insusi prin crearea omului ca persoana capabila de comunicare cu Creatorul ei. In iubire dispare despartirea intre om si om si ei se fac posesorii unui continut de viata comun, dar ca persoane neconfundate. Caci eu voiesc sa dau tot ce e al meu celuilalt si sa am, cu voia lui, tot ce este al lui, dar traindu-l pe el ca cel ce primeste cu dragoste ale mele si mi le da pe ale lui si ma traieste pe mine daruindu-ma lui cu tot ce e al meu, cu aceeasi dragoste.)
Iubirea este esenta existentei
S-ar putea spune ca in aceasta sta bucuria de a fi, sau ca iubirea este esenta existentei. Fara iubire existenta se vestejeste. Dumnezeu este existenta prin excelenta, pentru ca este iubire tripersonala. Tatal este iubirea ca stare de Sine, sau ipostatica, fara inceput, comunicand ca atare tot continutul Sau din veci Fiului.
Fapturile umane sunt si ele opere ale iubirii Sfintei Treimi, avandu-si starea de sine in starea de Sine a Treimii si in special a Fiului, Care si El are starea de Sine de la Tatal si in Tatal, dar prin fiinta, nu prin creatie ca noi.
Toata existenta este o concretizare a iubirii vesnice, care ca atare e o existenta inter-personala. Daca e asa s-ar putea spune ca e una cu persoana care nu poate fi in relatie decat cu alta persoana. Dar atunci insasi existenta este iubirea ca persoana. "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 10). Numai iubirea explica cinstea negraita ce i-a dat-o Dumnezeu omului, facandu-l in asa fel ca El insusi poate lua continutul de viata omenesc si forma omului, umpland-o de iubirea Lui si actualizand in ea resursele unei iubiri, care nu vrea sa stie de vreo margine si de vreun sfarsit.
Iubirea il face pe om dumnezeu
Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu sa fie si sa Se arate om pentru una si aceeasi nediferentiata lucrare voita si pentru una si aceeasi miscare a ambilor, cum vedem la Avraam si la sfinti. Si aceasta este poate ceea ce s-a spus ca din partea lui Dumnezeu: "In mana proorocilor M-am asemanat" (Osea 12, 10), ceea ce inseamna ca Dumnezeu isi da din iubire de oameni un chip potrivit fiecaruia dupa faptele virtutii imprimate in fiecare. Caci mana fiecarui drept sunt faptele virtutii lui, in care si prin care Dumnezeu primeste asemanarea cu oamenii. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: aceasta se poate intelege in sensul ca Dumnezeu insusi e Cel ce a luat chipul omului care lucreaza virtutea, sau ca Dumnezeu insusi lucreaza prin acel om. Dar poate insemna si ca omul acesta a dat un chip concret lui Dumnezeu. Omul s-a facut chipul lui Dumnezeu si Dumnezeu S-a facut chipul omului.)
Deci mare bine este iubirea. Este binele cel dintai si prin excelenta dintre toate cele bune, ca una ce uneste prin sine pe Dumnezeu si pe oameni in jurul celui ce o are si ca una ce face pe Facatorul oamenilor sa Se arate ca om prin asemanare deplina a celui indumnezeit cu Dumnezeu prin binele care devine propriu omului atat cat ii este cu putinta lui.
Ea, pe cat inteleg, face pe om sa iubeasca pe Domnul Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea si pe aproapele ca pe sine insusi (A doua Lege 6, 5). Iar aceasta inseamna, ca sa o spun ca printr-o definitie, afectiunea fata de primul bine, pe care o are prin intreaga Providenta innascuta intregul neam dupa fire. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: intelesul pare sa fie acesta: omul are in sine afectiunea fata de Dumnezeu ca primul bine, sadita in tot neamul omenesc de pronia dumnezeiasca pentru a-l mentine in unitate. Iubind toti pe Dumnezeu, se mentin toti in unitate.)
Mai sus de ea nu e nimic la care sa urce omul iubitor de Dumnezeu, toate modurile de vietuire binecredincioase fiind depasite de ea. Pe aceasta o stim si o numim iubire. Si nu o impartim ca pe alta si alta intre Dumnezeu si aproapele, ci una si aceeasi se indreapta intreaga spre Dumnezeu ca datorata Lui si-i uneste pe oameni intreolalta.
Iubirea este calea adevarului
Caci este o lucrare si o dovada clara a iubirii fata de Dumnezeu simtirea plina de bunavointa fata de aproapele. "Caci cel ce nu iubeste pe fratele pe care-l vede - spune dumnezeiescul Apostol Ioan - nu poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede" (I Ioan 4, 20). Ea este calea adevarului, cum S-a numit pe Sine insusi Cuvantul lui Dumnezeu. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: Persoana Cuvantului este iubire, Care ca om S-a facut calea iubirii catre Dumnezeu.)
Ca atare ii infatiseaza pe cei ce umbla pe aceasta cale (in El, cu El) lui Dumnezeu ajunsi curatiti de toate felurile de patimi. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: omul devine ipostas al iubirii sau iubire personificata prin curatirea de patimi, care pe de o parte il inchid in el insusi, pe de alta il fac robul lor lipsit de libertate. In iubire traieste omul zborul liber spre Dumnezeu si spre semenii sai, scapat de lanturile in care s-a ferecat cu voia sa, sau si-a ferecat chiar voia sa.)
Iubirea este usa prin care se intra in Sfanta Sfintelor
Ea este usa prin care cel ce intra ajunge in Sfintele Sfintilor si se face vrednic sa fie vazator al neapropiatei frumuseti a Sfintei si imparatestii Treimi. Ea, este vita adevarata in care cel ce se altoieste cu toata taria se invredniceste sa se faca partas al calitatii dumnezeiesti. Prin ea este si s-a dat toata invatatura legii, a proorocilor si a Evangheliei, ca, insusindu-ne dorinta bunatatilor negraite, sa ne dovedim dorul de ele prin purtarile noastre, cinstind atat de mult faptura pentru Facatorul dorit, incat sa se poata infatisa Facatorului cat o cere ratiunea firii, (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: ratiunea dreapta a firii ingaduie acesteia sa se infatiseze inaintea Facatorului. Dimpotriva, ratiunea schimbata a firii o face pe aceasta sa se fereasca de El. Prin ratiunea dreapta a firii omul isi face transparent pe Dumnezeu. Pe cand prin cea strambata, Dumnezeu ii devine ascuns.) care da ca lege deopotriva cinstire si taie de la fire orice inegalitate aparuta in fiecare prin prejudecata si ii aduna pe toti in ea prin puterea cea una a identitatii. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: daca se inlatura inegalitatile aparute in fire prin lipsa iubirii, aceasta se poate infatisa lui Dumnezeu fiind plina de iubirea care o uneste nu numai in ea insasi, ci si cu Dumnezeu.)
Pentru ea insusi Facatorul firii (lucru cu adevarat infricosator chiar de auzit!) imbraca firea noastra, unind-o pe aceasta, fara schimbare, cu Sine dupa ipostas, ca s-o opreasca de a fi purtata incolo si incoace si sa o aduca la Sine, adunata in ea insasi si neavand fata de El sau fata de ea nimic care sa o desparta prin socotinta. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: printr-o voire pe baza unei socotinte individuale, firea omeneasca e despartita si de ratiunea ei si de Dumnezeu Cuvantul dupa care e creata. Dumnezeu Cuvantul asumand firea noastra a unificat-o in ea insasi si cu Dumnezeu, facandu-i-Se transparent. De la Hristos porneste deci unificarea firii umane in ea insasi si cu Dumnezeu Cuvantul. Cei ce se alipesc Lui ajung si ei la aceasta unitate.
Iubirea este de la Dumnezeu si Dumnezeu este iubirea
Astfel El face aratata calea prea slavita a iubirii, cu adevarat dumnezeiasca si indumnezeitoare si calauzitoare spre Dumnezeu, de care se poate spune ca e si Dumnezeu (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: "Dumnezeu este iubirea" (I Ioan 4, 8). In acelasi timp El este "Cel ce este". Dumnezeu este iubirea existenta de Sine din veci, deci existenta ipostatica sau interipostatica. Nu este existenta deplina, deci ipostatica, care sa nu fie iubire si nu e iubire care sa nu fie Persoana in relatie cu alta Persoana si pe care la inceput au acoperit-o spinii, dar pe care El prin patimile pentru noi, purtate intai de El si care inchipuiesc acei spini, a daruit-o tuturor curatita de patimi.
(Nota a parintelui Dumitru Staniloae: Spinii au acoperit pe Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, sau iubirea fata de noi, sau vita, in care a primit sa altoiasca firea noastra. Aceasta a facut dificila recunoasterea Lui ca iubire, sau ca vita datatoare de viata. Dar de fapt tocmai in purtarea acestor spini s-a manifestat iubirea Lui. Prin aceasta Si-a facut aratata Dumnezeirea Lui iubitoare si de viata datatoare, biruind patimile si moartea care se imprimasera in firea omeneasca in urma pacatului, sau a departarii ei de Dumnezeu. Acoperind firea noastra de spini, a curatit-o de ei.)
Caci a dat in laturi pietrele de pe ea prin ucenicii Sai, cum a prezis El insusi prin prooroci, spunaind: "Si dati pietrele din cale" (Prov. 24, 31; Isaia 62, 10). Si ne-a convins cum se cuvine sa ne alipim la ea atat de mult, pe cat El ne-a aratat-o mai inainte prin Sine, rabdand sa patimeasca pentru noi.
Iubirea se impotriveste pacatului
Pentru aceasta (pentru iubire) toti sfintii s-au impotrivit totdeauna pacatului, nedand nici un pret pe viata aceasta, si au rabdat multele feluri ale mortii ca sa se adune in ei insisi si in Dumnezeu din lume, si sa inlature sfasierile firii in ei insisi. Ea este adevarata si neprihanita intelepciune dumnezeiasca a credinciosilor, al carei capat final este binele si adevarul, daca binele este iubirea de oameni, iar adevarul, iubirea de Dumnezeu aratata in credinta, amandoua fiind dovezi ale iubirii, intrucat aceasta uneste pe oameni cu Dumnezeu si intreolalta si de aceea are staruinta neclintita in bunatati (in virtuti).
Iubitori adevarati ai acestei dumnezeiesti si fericite cai v-ati facut si voi, binecuvantate. De aceea luptati-va lupta cea buna ca sa ajungeti la tinta de la sfarsit, staruind cu tarie in cele prin care se dobandeste trecerea la capatul ei, adica in iubirea de oameni, in iubirea de frati, in iubirea de straini, in iubirea de saraci, in impreuna patimire, in milostenie, in smerenie, in blandete, in patimirea cu blandete, in rabdare, in nemaniere, in indelunga rabdare, in bunatate, in suferire, in bunavointa, in pace cu toti, din care si prin care nascandu-se harul iubirii, calauzeste spre Dumnezeu pe omul care face sa se sadeasca in el acest har, indumnezeindu-l. Caci zice dumnezeiescul Apostol, mai bine zis Hristos, Care o spune aceasta prin el: "Dragostea indelung rabda, e plina de bunatate, nupizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale ei, nu se manie, nu tine minte raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata" (I Cor. 13, 4-8).
Caci are pe Dumnezeu, Care nu cade si nu Se schimba si face pe omul care traieste cu ea astfel ca, primindu-va si pe voi, sa spuna prin Ieremia proorocul: "Ca va spun voua: aceasta e calea poruncilor Mele si calea care ramane in veac. Toti cei ce o pazesc pe ea vor ajunge la viata, iar cei ce o vor parasi vor muri. Tine-o pe ea, fiul meu, si calatoreste cu stralucire in lumina ei. Nu da altuia slava ta si cele de folos tie, unui neam strain. Fericit esti ca cele placute Dumnezeului tau sunt cunoscute tie" (Baruh 4, 1-4).
"Si cunoscute iti sunt tie si ai invatat unde este cumintenia, unde este taria, unde este intelegerea, unde este indelungarea vietii si viata, unde este lumina ochilor si pacea" (Baruh 3, 14).
"Si ai pasit pe cale si M-am aratat tie de departe. Cu iubire vesnica te voi iubi pe tine si te voi milui cu indurare. Si te voi zidi pe tine si te vei zidi si vei iesi cu adunarea celor ce se veselesc" (Ier. 31, 3-4).
"Ai stat pe cai si ai cugetat si ai intrebat de cararile Domnului cele vesnice; si ai vazut unde este calea cea buna si ai umblat pe ea si ai aflat sfintenia sufletului tau" (Ier. 6, 16). Si iarasi prin Isaia: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau. Te-am invatat sa afli calea dreptatii pe care sa umbli si sa auzi poruncile Mele. Pentru aceea s-a facut ca un rau pacea ta si ca un val al marii dreptatea Mea" (Isaia 48, 17-18).
Dar si eu, care ma bucur de virtutile voastre, voi indrazni sa va spun, folosind cuvintele marelui Ieremia: "Fericit esti ca te-ai dezbracat de haina de jale a necazului tau (adica de omul cel vechi care se strica prin poftele inselatoare) si ai imbracat cu buna-cuviinta slava cea de la Dumnezeu pentru veci (adica pe omul cel nou, cel zidit in Duh dupa Hristos, dupa chipul Ziditorului). Ai imbracat mantaua dreptatii de la Dumnezeu si ai pus pe capul tau mitra slavei celei vesnice" (Baruh 5, 1; Efes. 4, 23-25), adica te-ai impodobit cu chipul statornic al virtutilor si cu ratiunea fara greseala a intelepciunii. (Nota a parintelui Dumitru Staniloae: Sfantul Maxim face mereu distinctie intre ratiune si mod. Modul este aplicarea practica a ratiunii. Ratiunea firii si a binelui si a iubirii, sadite in fire, isi gasesc modul aplicarii practice in virtuti.)
"De aceea va arata Dumnezeu tuturor celor de sub cer stralucirea ta si va chema numele tau pace a dreptatii si slava a cinstirii lui Dumnezeu" (Baruh 5, 3-4).
Eu nu am sa mai adaug nimic la aceste cuvinte spre vadirea simtirii tale ascunse in suflet. Caci nu am sa ofer ceva vrednic de bunatatile tale lui Dumnezeu si voua, decat sa admir pe cat pot si sa recunosc izbanzile pe care le-ati castigat si sa ma bucur de ele impreuna cu voi, ca si de faptele bune prin care L-ati facut pe Dumnezeu indurator; si sa laud virtutea dobandita de voi; de asemenea sa preamaresc pe Dumnezeu pentru virtutea care va uneste cu El. Caci mi se pare ca e acelasi lucru, sau un lucru egal, a va lauda pe voi si virtutea si a preamari pe Dumnezeu, Cel cev-a daruit stralucirea virtutii, care va indumnezeieste dupa har, inlaturand trasaturile omenesti si, in acelasi timp, vi-L inomeneste pe Dumnezeu prin coborarea Lui si prin primirea de catre voi, pe cat e cu putinta omului, a insusirilor dumnezeiesti.
