Ma bucur si ma veselesc vazand prin fiecare epistola pe binecuvantatul meu stapan, stapanit de intristarea cea de lauda, fiindca stiu ca "intristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau" (II Cor. 7,10) celor stapaniti cu toata puterea de frica de Dumnezeu. Iar aceasta nu ingaduie sufletului sa uite de judecata dumnezeiasca, ca sa incline impotriva firii spre cele pieritoare prin care cei ce-si fac drumul vietii acesteia fara grija, insusindu-si zapaceala vicleana a patimilor, isi lasa, nenorocitii, mintea prinsa in cursele diavolului si o fac invatatoarea a toata rautatea. (Nota Staniloae: mintea luata in stapanire de diavol prin patimi se face, in loc de invatatoare spre cele bune, invatatoare celor rele, gasindu-le fel de fel de justificari).
Caci ei supun lucrarea cea dupa fire contrar firii pornirilor dezordonate ale iutimii si poftei. Fiindca sufletul care si-a legat odata puterea mintii prin amagire de cele materiale este drum usor de strabatut spre nascocirea celor rele. Pentru aceea ma rog neincetat ziua si noaptea, chiar daca sunt ingreunat de multe pacate, ca binecuvantatul meu stapan sa fie tinut in aceasta intristare mantuitoare, care pe de o parte e cu adevarat stapana neindurata a patimilor, iar pe de alta e maica cuviincioasa si slavita a virtutilor. Ma rog ca sa fie ajutat de ea sa scoata din sine boldul viclean al pacatului.
Caci intr-adevar nici unul din cei ce o inchid pe aceasta in adancul inimii nu mai e atins de sagetile diavolului. Nimeni din cei ce o pastreaza pe aceasta in chip nevazut in suflet nu se mai teme de navalirile de tot felul ale demonilor. Nici unul din cei ce s-au hotarat sa vietuiasca impreuna cu ea nu se mai alipeste de cele vazute. Nici unul din cei ce o au pe aceasta intiparita in vietuirea lor nu se mai intineaza de petele celor stricacioase. Nici unul din cei ce si-au legat gandurile in chip de nedezlegat cu aceasta nu mai ingaduie simturilor sa fie atrase fara randuiala spre cele ce nu se cuvin. Nimeni din cei ce si-au facut sufletul plin de aceasta nu se mai poate socoti pe sine mai mare ca altul, ci, dimpotriva, crede ca este si se numeste mai mic decat oricine. Nimeni din cei ce si-au incins mintea cu ea nu mai aluneca din cugetarea celor dumnezeiesti. Nimeni din cei ce si-au sadit-o pe aceasta in ei nu se mai afla in nestiinta vietuirii dumnezeiesti. Pe aceasta o rodeste Sfantul Duh prin salasluirea Lui in inimile celor vrednici. Pe aceasta singura o stie ca nascatoare a bucuriei din Imparatia Cerurilor. Caci intristarea dupa Dumnezeu e in chip limpede samanta dumnezeiasca, al carei rod copt sunt bucuria si bunatatile vesnice.
Pe aceasta o reinnoieste reluarea intocmai in cuget a celor traite (Nota Staniloae: daca ne reamintim mereu cu exactitate cele trecute, nu se poate sa nu gasim motiv de intristare. Caci nimic din firul vietii noastre - fie ea simtire, gand sau fapta - nu e fara pata. Aceasta inseamna ca noi insine vom fi, mai ales la sfarsitul vietii noastre pamantesti, judecatorii nostri. Dar ce sens ar avea aceasta, daca ea n-ar insemna ca din aceasta rezulta niste urmari, sau niste concluzii pentru existenta noastra de dincolo de viata aceasta? Pe de alta parte aceasta inseamna ca Cineva este cu adevarat deasupra noastra si deasupra vietii noastre de aici. Caci noi totusi nu ne putern fi judecatori obiectivi. In fata Lui ne vom judeca pe noi insine, dand dreptate judecatii Lui. Si numai El va putea totusi sa ne absolve de greselile vietii noastre, nu noi. Judecata Lui va fi deci totodata un act de mila. Cu cat ne vom judeca noi insine mai sincer, mai drept, cu atat ne va judeca El cu mai multa mila.
Reamintirea continua a trecutului nostru ajuta persoanei noastre sa nu se estompeze ceea ce s-a imprimat in ea, in fata constiintei noastre, fapt care ar putea sa se intample la sfarsitul vietii noastre pamantesti cu toata existenta ei. Aceasta ar putea intemeia ideea ca persoana noastra si cele ale altora n-au o valoare, deci o persistenta eterna. Persoana mea ramane cu tot trecutul ei un continuu prezent numai daca prin cainta vedem importanta ei cu a intregului trecut continuu neslabita. Constiinta ca stai mereu in fata Absolutului, ca El Se intereseaza vesnic de tine, de toate amanuntele vietii tale de pe parcursul ei, dar si intelegerea iertatoare, daca o pretuiesti, aceasta e unita cu constiinta importantei tale in fata Lui. Dar si de constiinta trezita si iubitoare a valorii persoanelor carora le-ai facut vreun rau, din nepretuirea lor.)
Pe aceasta o alapteaza cartea constiintei greselilor noastre, citita cu durere. O sustine gandul la moarte si durerea ascutita si mereu asteptata a sfarsitului, intiparita de acel gand in suflet. O pastreaza mereu nestinsa privirea cercetatoare, infricosatoare si neindurata a duhurilor rautatii ce se indreapta din vazduh asupra sufletului, intiparita mereu in minte.
Si cine, prea iubite, impuns asemenea mie de petele pacatelor nu se teme de starea imprejur a sfintilor ingeri, prin care primind, dupa hotararea dumnezeiasca, sfarsitul vietii de fata, e scos din trup fara sa vrea cu silnicie si cu manie? Si cine, ducand cu sine constiinta patata, nu se teme de navala viclenilor si barbarilor demoni, din care fiecare il trage, dupa iesire spre sine in vazduh, rapind spre sine cu cruzime, prin mijlocirea patimii, nenorocitul suflet si rusinandu-l cu darea pe fata a celor facute de el si luandu-i toata nadejdea in bunatatile viitoare?
Aceasta intristare e hranita in chip mantuitor de cugetarea amanuntita la starea sufletelor din iad, la care vor ajunge dupa conducerea lor in vazduh de catre duhurile rautatii. Atunci vor cunoaste cum vor petrece in intunericul adanc si in tacerea grea (Nota Staniloae: "Tacerea atotgrea" e unita cu "intunericul adanc". Sufletul, obisnuit in aceasta viata sa nu vada nici un sens in nimic, va ajunge la culmea acestei stari. Obisnuit sa nu se comunice sincer, va ajunge la culme in neputinta de a se comunica. Toti cei ajunsi in acea stare se vor afla in aceeasi neputinta.) avand drept hrana suspinele cumplite si lacrimile si jalea din pricina lor, neasteptand nimic altceva decat dreapta osanda a judecatii dumnezeiesti.
Aceasta intristare e sustinuta de nadejdea invierii, a maritei, infricosatoarei si slavitei veniri a lui Hristos; de gandul la ziua prea infricosatoare a judecatii, staruind neincetat in minte, zi in care "cerul si pamantul si toata podoaba celor vazute vor trece si ca printr-o suflare vor arde si se vor desface" (II Petru 3,10) printr-un foc urias, care va curati cu anticipare, pentru venirea Celui curat, zidirea murdarita (spurcata) de noi (Nota Staniloae: n-am dus zidirea spre sfintire, ci, murdarindu-ne pe noi, am murdarit-o si pe ea. Am murdarit materia trupului propriu si ea s-a extins cu murdaria ei in toata materia. Am poluat apele si aerul prin fumul unor produse inutile, din care multe folosite pentru arme catastrofale. Am scos din combinatia lor naturala energiile, folosind forta unora impotriva altora. Vom suferi consecintele, gemand in veci sub o astfel de natura. Focul care va descompune creatia va izbucni in parte chiar din sanul ei, prin lucrarea fiintelor umane inraite. Zidirea nu va mai putea fi un mediu pentru o infratire a omenirii. Cu atat mai putin pentru simtirea Mantuitorului Prea Bun, Care vrea sa ne aiba cat mai aproape.) in care scaunele vor fi puse in fata si Cel vechi de zile Se va aseza (Dan. 7, 9) si cetele nesfarsite ale sfintilor ingeri si arhangheli vor sta de fata, slujind cu frica si cu cutremur; si toata firea va fi adusa la cercetare si cartile care vor avea scrise in ele, in toata amanuntimea, faptele, cuvintele si gandurile noastre, se vor deschide, dezgolindu-se prin ele tuturor toate cele savarsite de noi in toata zidirea (Nota Staniloae: vom fi osanditi nu numai pentru relele ce ni le-am facut unii altora si prin aceasta noua insine, ci si pentru batjocorirea naturii date noua de Dumnezeu ca mediu de comunicare si intrajutorare curata. Spurcand-o pe ea, ne-am spurcat pe noi. Si viceversa. Am facut-o mediu de ispitire a noastra si a altora. Am facut-o mijloc de a ne arata lacomia si mindria fata de altii, de a le face rau lor si de a ne inrai pe noi insine.) ca sa-si cunoasca atat unii altora pacatele, cat si fiecare pe ale sale, citind fara putinta de inselare cartea constiintei sale (Nota Staniloae: s-a spus ceva mai inainte ca greselile noastre vor fi scrise de ingeri intr-o carte cereasca. Acum ea e declarata cartea constiintei noastre. Prin constiinta suntem legati de cer, de eternitate. Prin ea ne simtim mereu in fata judecatii lui Dumnezeu. Dar constiinta poate sa se afunde si in nesimtire. Insa chiar asa ea poarta in ea relele care s-au intiparit in noi. Vor fi osanditi cei cu o astfel de constiinta inecata in nesimtire si in monotonia chinuitoare. Ei vor simti un mare chin, nemaiavand pe nimeni in fata carora sa se faleasca, fata de care sa se lacomeasca. Acolo li se va raspunde, fara frica, cu acelasi dispret de cei dispretuiti de ei pe pamant. Se vor chinui unii pe altii prin necomunicare si prin lipsa oricarui sentiment intreolalta. Dar vor suferi si de ura cei ce au urat deschis pe altii, avand ca motiv pentru aceasta si ura celor ce le-au raspuns cu ura lor deschisa sau ascunsa. Se vor chinui unii pe altii prin nesimtirea sau otrava constiintei lor, mai bine zis prin dispretuirea ei.) in care cei ce vor sta de-a dreapta vor primi negraitele bunatati fagaduite, iar cei ce vor primi locul de-a stanga, focul vesnic si intunericul cel mai din afara si viermele neadormit si scrisnirea dintilor si plansul neincetat si rusinea fara margini, de care va suferi mai mult cel osandit la chinul fara sfarsit decat de toate celelalte feluri de pedeapsa.
Cel ce are intristarea dupa Dumnezeu nu uita cu adevarat niciodata de aceste infricosatoare lucruri si numiri. Ci se va simti pururea vazand pe Judecatorul si vazut de El si astfel va strabate viata de fata in chip binecredincios si drept, nefacand, negraind si negandind nimic din cele straine de harul si chemarea dumnezeiasca.
Rodul acestei intristari vrednice de lauda este bunatatea (virtutea) cea mai inalta in oameni, smerita cugetare. Prin ea cel binecredincios si de Dumnezeu iubitor se va socoti pe sine cu adevarat mai mic decat toti, chiar daca ar fi imparat dupa rang. El va lua ca indreptar al cunostintei de sine slabiciunea cea dupa fire, in care se afla deopotriva toti cei partasi de aceeasi fire, neiesind cu gandul din ratiunea firii din pricina smereniei. Arma ei de lupta este blandetea, sau deprinderea care opreste miscarile iutimii si poftei, si prin care omul dobandeste asemanarea cu ingerii, in care nu se afla iutimea ce se infurie si latra in chip necuviincios la cel de acelasi neam, nici pofta care slabeste puterea intelegerii si atrage dorinta spre cele materiale, ci numai ratiunea care are toata stapanirea si conduce cu ardoare prin minte spre Ratiunea (Cuvantul) cea mai presus de cauza si de fire (Nota Staniloae: ratiunea ipostatatica necreata nu are o cauza cum are ratiunea ipostatica umana. E mai presus de cauza si in sensul ca nu cauta o explicare a lucrurilor, intrebaind de cauza lor. Caci cauza tuturor e Ea insasi. Ingerii se inalta spre Ratiunea sau spre Logosul dumnezeiesc si in pornirea de a gasi cauza tuturor, singurul mod de a le intelege existenta. Aceasta nevoie o are si ratiunea omeneasca ipostaziata. Dar ratiunea omeneasca e mult impiedicata in recunoasterea cauzei adevarate a lucrurilor de poftele materiale si de impulsurile mandriei. Mai e impiedicata si de gandul amagitor ca gaseste explicarea lucrurilor in firea creata. In Dumnezeu Cuvantul, in Ratiunea ipostatica suprema sunt unite ratiunile tuturor. Patrunderea adancimilor si armoniilor lor care ajunge in Dumnezeu Cuvintul pana la unitatea lor sustine lucrarea fara sfarsit a ratiunii ingeresti si omenesti, intelegerea tot mai progresata a lor echivaleaza si cu un dialog nesfarsit cu Cuvantul. Intelegerea continutului altei persoane de catre mine e nedespartita de un dialog nesfarsit al meu cu ea. Ingerii, desi nu au iutimea si pofta legate de trup, au si ei un foc al dorului de cunoastere. Desi sunt "minti pure", intelegerea lui Dumnezeu de catre ei, fiind mai patrunzatoare, e mai infocata prin bucuria mai adancii intelegeri a marilor taine dumnezeiesti decat intelegerea omeneasca, dramuita de atractia celor inferioare).
Rod al acesteia este si iubirea prin care, uniti cu Dumnezeu si unii cu altii, ne ingrijim unii de altii atat de mult cat se ingrijeste Dumnezeu, ca Cel prea indurat, de toti. Iar sfarsitul ei este imparatia cerurilor si bucuria de acolo de bunatatile dumnezeiesti. Spre acest sfarsit conduce intristarea cea dupa Dumnezeu pe cei ce o cultiva si o pazesc.
Insusirile acestei intristari sunt sa obisnuiasca ochii sa vada zidirea numai spre slava Facatorului si sa priveasca cele ale aproapelui fara pizma si ciuda; urechile, sa fie gata sa se deschida numai spre primirea cuvintelor lui Dumnezeu, spre cererile celor ce au nevoie de noi, iar spre barfire si spre uratenia cuvintelor murdare sa se inchida in ele; limba, sa se sfinteasca numai cu laudele altora si sa nu se spurce nicidecum cu ocarile si batjocurile altora (Nota Staniloae: poporul nostru foloseste pentru unii care graiesc rau de altii expresiile: "limba spurcata", "rau de gura").
Si simplu, ca sa spun pe scurt, toate madularele sufletului si ale trupului sa le folosim spre ceea ce place Duhului. Si asa tot scopul binecredinciosiei noastre se va indeplini.
Cercetandu-ne pe noi, binecuvantate, cu de-amanuntul, de ne vom afla avandu-le pe acestea, sa le pastram cu grija; iar de nu vom afla nimic din acestea, sa ne nevoim cu toata straduinta sa le dobandim, smerindu-ne ca oameni fata de toti oamenii pentru Dumnezeu si firea comuna. Sa ramanem blanzi si linistiti fata de toate cele ce ni se intampla fara voia noastra, darnici cu saracii, primitori de straini, gata de ajutor, dupa putere, fata de cei ce au trebuinta de ocrotire; de un suflet si de un gand cu prietenii; apropiati celor cunoscuti; la indemana celor mai smeriti; impreuna patimitori si de oameni iubitori cu cei bolnavi; indelung rabdatori cu cei ce se manie; iertatori ai celor ce gresesc; mangaietori celor intristati.
Si, ca sa spun simplu, sa ne facem tuturor toate pentru frica de Dumnezeu si pentru amenintarea viitoarei judecati asteptate a lui Hristos. Caci fara cele insirate nu poate avea nimeni nadejde de maintuire. Acestea si mai multe ca acestea ma sileste sa le spun iubirea fata de tine. Caci nu am cum sa masor aceasta, gandindu-ma mereu la felul cum te pregatesti si vorbindu-ti cu sufletul ca si cum ai fi de fata, iar neavandu-te de fata, silindu-ma sa te intalnesc prin scrisori.
Dar sa nu ne oprim in treacat la intelesul celor spuse, fiindca impreuna cu altele vom avea fara indoiala si cuvintele acestea fie ca sustinatoare, fie ca acuzatoare. Ci eu cel ce le spun si cei ce le aud, sa ne gandim cum vom raspunde pentru ele in ziua cercetarii noastre.
Fie ca noi toti cei ce graim ceva din cele ce trebuie si cei ce aud sa ne dovedim facatori ai cuvintelor dumnezeiesti si nu numai auditori sau graitori ai lor, cu harul lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul nostru, Care ne-a chemat pe noi la slava si imparatia Lui.
