Incep prin a spune ca duhovnicia, asa precum cred ca s-a mai spus, este centrul vietii bisericesti, iar viata bisericeasca nu este ceva deosebit, fiindca omul este prin fire bisericesc. Biserica este firea omului, este venirea intru fire a unui om, a unui Adam iesit din firea lui; este chemarea omului, glasul lui Dumnezeu care cheama pe om dintru aceasta existenta intru fiinta cea vesnica, care e Dumnezeu insusi. Biserica este pantecele maicii in care noi ne savarsim "gestatia" duhovniceasca - iertati-mi acest cuvant cam clinic. Dar ceea ce este gestatia dupa zamislire si pana inainte de nastere este, intr-un anume fel, si viata bisericeasca dupa nasterea in lumea asta si mai ales dupa botez, nasterea cea de-a doua; este o anume gestatie intre nasterea care incepe cu botezul si se termina cu trecerea sufletului din viata asta la cele vesnice. S-ar putea spune multe, dar poate ca n-o sa ne lase nici timpul, nici capul meu. As vrea prin asta sa va impartasesc ce inteleg eu prin faptul ca viata noastra bisericeasca nu este ceva aparte, desi alte miliarde de oameni nici nu intra in biserica. Totusi, aceste miliarde sunt oameni iesiti din fire. Si noi suntem oameni iesiti din fire, dar in Biserica ne revenim in fire. Biserica nu este altceva decat firea noastra; nu este nimic mai mult decat firea omului, dar, totusi, nimic mai putin decat firea omului, firea asa cum a zamislit-o in gandul Sau Dumnezeu, in sfatul Sau cel mai inainte de veci, cand a gandit sa faca pe om, sa faca om in chipul lui Dumnezeu si in asemanarea Lui.
Deci, duhovnicia este centrul vietii noastre. De la duhovnicie pornesc toate si in duh se savarsesc toate. Si atunci, acesta este locul central unde omul trebuie sa savarseasca zidirea lui. Or, ma bucur si ma cutremur sa pot vorbi cu duhovnicia Bisericii, cu un numar de duhovnici, fiindca in mainile noastre, ca duhovnici, se afla cheia puterii de a savarsi aceasta mantuire pornind de la insusi centrul, insusi nucleul vietii noastre. Zic putere; parintele Sofronie (intemeietorul Manastirii "Sf. Ioan Botezatorul" din Essex, Anglia - n.r.) comenta ce inseamna putere - comenta pe frantuzeste. Pe romaneste, cuvantul are aceeasi etimologie: "putere" de la verbul "a putea". A putea ce? Pilat se falea ca are putere sa dea moarte sau putere sa renunte la moarte. S-a adeverit ca bietul Pilat n-avea nici una nici alta, precum ii spusese Mantuitorul. Dar noi, prin hirotonia si hirotesia noastra, avem putere de a da viata; nu de a o lua sau de a ne razgandi si a nu o lua, ca Pilat si ca puternicii lumii acesteia, ci avem puterea de a da viata. Si nu noi, ci - mi-ar placea sa-l citez pe Sfantul Apostol Pavel - "Hristos in noi".
As vrea sa spun un cuvant care sper ca va fi ca o incurajare pentru toti fratii si parintii mei intru Domnul si ca o mangaiere Inalt Prea Sfintitului (IPS Andrei Andreicut - n.r.): ce este un duhovnic bun si cand incepe un duhovnic a fi bun? Si voi incerca in ceea ce voi spune sa explic cum inteleg eu urmatoarea zicere, poate cam indrazneata: "Un duhovnic bun este cel care sta in pantofii tai acum. Duhovnic bun esti tu, parinte".
Cand incepe sa fie un duhovnic bun? Acum; acum este -cum spune Sfantul Apostol Pavel - clipa aleasa, acum este clipa mantuirii (Nu citez prea bine, mai ales pe romaneste, pentru ca am citit Biblia in orice alta limba, numai in romana nu). Acum! Si in virtutea carui fapt poate duhovnicul sa fie bun acum? In virtutea hirotoniei si a hirotesiei, in virtutea lui Hristos care traieste in noi, si nu a intelepciunii noastre. Nu zic nu, avem nevoie de pregatirile stiute. Dar pentru o scoala de duhovnici trebuie o cladire, trebuie bani pentru cladire, trebuie vreme pentru a pregati. Si nu este sigur daca iese un duhovnic bun pana sa nu cada bietul suflet si el prada amagirilor lumii asteia.
Nu trebuie neaparat sa se intample, dar stim ca se intampla lucrurile acestea. Deci noi, ca oameni, nu putem conta pe asta. Pregatirea, oricat de buna este, necesita timp; trebuie bagajul lumii asteia, trebuie depasite multe greutati. Si totusi, as vrea sa atrag atentia asupra momentului si a felului in care duhovnicia incepe acum. De ce? Pai, ce este duhovnicia? As spune ca nu este psihologie. Toate sunt de folos unui duhovnic incercat, cu experienta. Toate experientele sunt necesare; si totusi, este o lucrare care se poate incepe acum, si mai ales despre lucrarea aceasta voiam sa vorbesc. De aceea spun: nu dezmint ceea ce s-a spus despre duhovnicie si ce intelegem noi, ca oameni, dar vreau sa atrag atentia asupra unui alt moment. Deci, duhovnicia nu este psihologie; duhovnicia nu este viata trupeasca, nu este istoricitate sau istorie; duhovnicia nu este etica si maniere, sau manierisme.
Duhovnicia este duh, si "Duh este Dumnezeu". Si trebuie sa gasim felul in care Dumnezeu acum poate sa lucreze lucrarea de mantuire in fiecare suflet care vine catre mine, pacatosul, si pe care trebuie sa-l aduc la Hristos. Si imi vine un gand (va spun ca e o invalmaseala de ganduri in mintea mea, dar poate ma va ajuta Dumnezeu sa spun ce e esential): "catre mine, pacatosul" am zis. De cativa ani, mai ales de cand sunt eu duhovnic, imi vine gandul si uimirea: de ce Dumnezeu a randuit ca mantuirea oamenilor sa depinda de pacatosi ca mine? Nu zic ca altul este pacatos; mi-e rusine sa zic, si totusi stim ca nu este niciunul drept inaintea lui Dumnezeu. Si stiu ca si fratii si parintii mei, mai buni ca mine, au totusi constiinta pacatului. Fiindca vad ca si cei mai mari sfinti se numesc pe ei insisi cei mai mari pacatosi.
Deci, de ce si cum va putea face Dumnezeu mantuirea pacatosilor prin alti pacatosi? Eu vad aici o taina mangaietoare, daca Dumnezeu a ingaduit ca eu, pacatosul, sa fiu duhovnic altora... Cand nu eram duhovnic si ma spovedeam la oricine, nu ma gandeam - m-a ajutat Dumnezeu si am trait ce spune Biserica - daca e pacatos sau nu, daca e vrednic sau nu. Aveam incredere; nu stiu daca mai mult in Dumnezeu decat in om, dar nici nu-mi puneam problema. Aveam incredere in duhovnicie si ma spovedeam la duhovnic.
Acum este randul meu, si tremur: cum, mantuirea unui suflet depinde de mine? Si atunci cum sa fac sa nu pierd un suflet pentru care S-a jertfit insusi Dumnezeu? Mangaierea mea este ca daca Dumnezeu a randuit ca mantuirea omului pacatos sa fie facuta prin pacatosi, inseamna ca pot sa zic: dar ce, pacatosul asta va fi impiedicat spre mantuire din cauza pacatului si a neputintei mele? Si sfarsesc zicand: anatema gandului astuia! Erezie e gandul asta! Ca altfel Dumnezeu nu ar fi facut hirotonie si hirotesie de oameni nevrednici precum sunt eu - dar precum se marturiseau si cei mai mari sfinti, de-aia indraznesc sa vorbesc asa - decat daca Dumnezeu stie ca poate sa savarseasca mantuirea pacatosilor prin pacatosi. Deci, sa prindem curaj si sa stim ca lucrarea noastra este lucrare nu in puterea omului, ci in puterea lui Dumnezeu; si puterea lui Dumnezeu sa o cautam, si prin puterea lui Dumnezeu sa incercam sa savarsim aceasta mantuire inainte si dupa toata lucrarea omeneasca. inainte, adica: poate ca toti sunteti hirotesiti de mult duhovnici si aveti experienta mare, dar potential, unul sau doi dintre fratii mei ar fi putut fi hirotesiti duminica asta - mai rasalaltaieri.
Ce experienta ar putea avea acestia pana astazi? Si totusi, suntem duhovnici; de alaltaieri sau de mai multi ani, dar suntem duhovnici. Deci, puterea lui Dumnezeu trebuie sa o cautam si sa vina inainte de formarea si experienta noastra. Experienta si formarea noastra sunt bune pentru imbogatirea si a noastra si a Bisericii si pentru multe lucruri, fiindca omul este si el impreuna lucrator cu Dumnezeu in mantuirea omului, dar pana la urma doar puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste, si deci inainte de lucrarea omului si, in sfarsit, dupa lucrarea omului, puterea lui Dumnezeu este cea care mantuieste si prin mine pe cei care vin catre mine.
Cum putem intra noi in posesia puterii lui Dumnezeu, sau cum o putem noi invita in lucrarea noastra? Nici nu stiu cum sa exprim lucrul acesta, dar intelegeti ce vreau sa spun: adica sa nu fie duhovnicia lucrarea mea de om, ci sa fie lucrarea dumnezeiasca prin mine, omul. Cum spunea un preot ortodox de la Paris: Ce caut eu, ca duhovnic? Sa fac pe ucenicul meu intru chipul si asemanarea mea? Anatema!
Eu trebuie sa intru - si aici il citez pe parintele nostru Sofronie - de-mi ingaduie Dumnezeu, in lucrarea Lui de mantuire si a omului, persoana pe care a adus-o Dumnezeu catre mine, si a lui Adam, fiindca "nici un om nu este o insula", cum spunea un predicator englez in secolul XVII-XVIII. Precum este Dumnezeu, unul in trei persoane, asa si noi, intr-o multime de persoane un singur om. Deci "mare si infricosata este taina mantuirii", in care Dumnezeu ne invita pe noi, neputinciosii, noi insine pacatosi, sa lucram impreuna cu El.
Sfantul Apostol Pavel are un cuvant foarte indraznet: "Sa implinesc ceea ce lipseste jertfei lui Hristos". Spre a nu face din duhovnicie o lucrare omeneasca, cred ca noi, daca vrem sa fim astazi duhovnici buni, trebuie sa invatam taina rugaciunii. Prin rugaciune, sa nu ne dezlipim de Dumnezeu; prin rugaciune, sa primim in inimile noastre nasterea unui cuvant. Adica Dumnezeu sa nasca in inimile noastre cuvant pe care sa il dam celui care il cauta - ori un cuvant de indrumare, dar chiar si cuvantul de rugaciune, adica nu cuvant omenesc. Sfantul Serafim spune - si Sfantul Siluan, si el spune - ca "atunci cand vorbeam omeneste puteam gresi". Si Sfantul Siluan adauga: "si greselile pot fi mici, dar ele pot fi si mari", fiindca, asa cum vorbeam adineauri, ce este mantuirea omului: indumnezeirea omului, mantuirea Adamului intreg in fiecare persoana care se mantuieste. Sfantul Siluan, intr-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea (era o intrebare retorica): "Parinte, cum vorbesc cei desavarsiti?" Si Stratonic n-a stiut sa raspunda.
Iar Sfantul Siluan i-a spus: "Cei desavarsiti nu vorbesc niciodata de la ei, ci intotdeauna vorbesc numai ce le da Duhul". Iata ca, intr-un fel, desavarsirea - cel putin la nivelul acesta -nu e asa de grea. Nu noi trebuie sa nascocim desavarsirea cuvantului, ci sa o cautam la Duhul. Spunand asta, chiar ma rog Domnului sa ne dea El insusi tuturor, nu numai duhovnicilor, dar si fiecarui crestin care vorbeste cu un alt crestin, cuvant de mantuire, fiindca - si acesta e un lucru important, cred - mantuirea nu este ceva prescris intr-o carte, un raspuns de tip "pagina 37, paragraful 3"; mantuirea este un cuvant tainic, dumnezeiesc, pentru fiecare suflet care s-a nascut in lume; iar pentru fiecare suflet, alt cuvant. Vedeti in Pateric cum vine un calugar la un avva cutare si cere cuvant. Si avva zice: "Pastreaza-ti chilia. Mananca, bea, dormi, fa tot ce vrei, dar nu iesi din chilie". Altul are aceeasi cautare: "Cum sa ma mantuiesc, avva?" Si avva ii zice: "Pastreaza postul pana la ora 6:00". Poate sa iasa din chilie, poate sa intre, sa faca ce vrea, dar postul sa-l pastreze. Altuia ii spune ceva despre ganduri, altuia ii spune alt lucru... Si, cum spunea parintele Sofronie, aici nu-i vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrina scrisa intr-o carte; e vorba de o strategie duhovniceasca, unde duhovnicul intelege fiindca Duhul ii naste cuvantul in inima si intelege ca strategia, pentru omul acesta, este punctul acela. Intareste-ti armata in punctul acela; daca in punctul acela tu reusesti, in rest o sa-ti fie relativ usor. Mantuirea iti e deja asigurata.
Daca toate punctele le intaresti, dar acolo este o spartura mare in peretele cetatii tale si o lasi libera, pe acolo navalesc armatele vrajmasului si nimic n-ai facut cu mantuirea ta. Deci, este vorba de a gasi care este acea gaura in perete pe unde pot navali armatele.De aceea e nevoie sa intram in lucrarea lui Dumnezeu, sa cautam cuvant dumnezeiesc. De toate este nevoie, si de psihologie, si de pregatire; dar atata timp cat n-o avem, cu frica si cu cutremur sa cautam ca Dumnezeu sa nasca in inimile noastre acel cuvant de duh si de adevar.
As vrea sa spun ca duhovnicia nu este istorie, nici morala, nici psihologie, nu este nici lucru trupesc, ci inglobeaza in ea toate acestea, dar este duh si este adevar - cuvintele Mantuitorului. Si iar cuvintele Mantuitorului: este duh si este viata, precum Mantuitorul spunea despre cuvantul pe care il dadea Apostolilor. Or, acest cuvant trebuie sa-l cautam in rugaciune: in rugaciune sa se nasca, in rugaciune sa-l dam si in rugaciune sa fie primit si cautat de ucenicii nostri. As vrea sa va spun un lucru despre care ne-a vorbit mai deslusit parintele nostru duhovnic Sofronie in ultima vreme si pe care mai deslusit am inceput sa-l inteleg in ultima vreme, si anume cum se poate ca duhovnicia sfintiilor voastre sa fie astazi duhovnicie inalta. Adica tot ce este lucrare omeneasca este o periferie sau un fundal, dar centrul duhovniciei este schimbul acesta in duh, care se face asa: pregatiti-i pe ucenicii sfintiilor voastre sa vina la spovedanie cu rugaciune. Rugaciune nu inseamna nimic special; sa citeasca ce scrie si in carti, dar mai ales sa-si dea seama si ei, si noi, ca dialogul nostru este cu Dumnezeu, si nu cu omul.
Amintiti-va de cuvintele asemanatoare ale Sfantului Pavel, care atunci cand L-a vazut pe Hristos, s-a dus in pustie, sa se pocaiasca. Si s-a intors in puterea duhului, oarecum ca si Mantuitorul, dupa 40 de zile de pustie, ca sa devina Apostolul neamurilor. Si Evanghelia lui nu de la om a luat-o, nici de om nu a fost data, ci de la Hristos. Cu fiecare dintre noi, intr-o anumita masura si intr-un fel diferit in viata fiecaruia, se petrece in fond acelasi lucru. Ceea ce facem noi nu este de la om si nu este primit de la om, in esenta - multe primim de la om si imbogatim lucrurile acestea, si pe noi insine, si pe cei care vin la noi - ci este lucru dumnezeiesc. Deci, sa vina ucenicul in rugaciune, in conversatie cu Dumnezeu. Si conversatia lui, ca ucenic, nu este cu mine; eu nu sunt un "guru", eu sunt un duhovnic.
Iar un duhovnic nu stiu cum sa-1 definesc, dar poate nici nu e nevoie; vom vorbi despre taina acestei lucrari in esenta ei. Deci, ucenicul vorbeste cu Dumnezeu: "Doamne, Tu auzi rugaciunea mea, dar eu nu aud cuvantul Tau". Un exemplu mai usor: "Nu stiu pe ce cale sa o iau in viata: sa fac lucrul acesta sau sa fac lucrul celalalt. Doamne, miluieste-ma si deschide-mi ochii. Ma duc la slujitorul Tau, Doamne, si prin el sa-mi dai cuvant". Slujitorul nu gandeste in sensul omenesc. Aici e un lucru pe care trebuie sa-l invatam: este gandire si gandire. Bineinteles ca gandim, dar mai ales cautam prin rugaciune. Rugaciunea noastra, ca duhovnici, trebuie sa fie in general si o rugaciune zilnica; poate o stare de rugaciune in toata clipa, ca Dumnezeu sa ne dea cuvant. Nu eu sa spun cuvant in chipul si asemanarea mea, ci - cum am mai auzit la un duhovnic -"Doamne, da-mi macar din greseala sa spun ce trebuie pentru sufletul care vine la mine!" - adica nestiut mie. Ma bazez acum si pe cuvantul Sfantului Serafim de Sarov, care era intr-adevar un cunoscator de taine si de inimi.
Vine odata un om la el si sfantul ii spune acestuia lucruri nemaipomenite: "Spune-i surorii tale Tatiana ca nu ea trebuie sa se casatoreasca. Tu te vei casatori; ea sa devina calugarita". Poate ceva inventez acuma, dar au fost multe de-astea cu Sfantul Serafim. Cum stia el de numele Tatiana, ca voia sa se casatoreasca s.a.m.d.? Un om il intreaba intr-o zi pe Sfantul Serafim: "Parinte, cum vezi asa de limpede toata inima mea si viata mea?" Si Sfantul Serafim a marturisit: "Eu nu vad nimic, eu nu stiu nimic; eu ma rog, si primul gand care vine in inima mea il iau drept cuvant de la Dumnezeu, si pe acela il dau. E Dumnezeu care stie taina vietii tale si taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic". il parafrazez pe Sfantul Serafim, dar cred ca nu gresesc, acesta este rolul pe care trebuie sa ni-l insusim: sa putem da celui care vine la noi cuvant care se naste in inima noastra din rugaciune. Aici intervine o greutate: ce este un duhovnic bun? - intrebam adineauri.
Si zic in contextul acesta ca duhovnicul este bun in masura in care stie sa se roage si sa caute cuvant de la Dumnezeu, stergandu-se pe sine din fata omului, cautand adica la Dumnezeu ca El sa-i puna in inima cuvant, stiut sau nestiut lui, inteles sau neinteles lui, dar cuvantul pentru ucenic sa fie drept. Si pentru rugaciunea asta, buna sau proasta, inflacarata sau neinflacarata, cred ca Dumnezeu va face taina asta cu noi; si se vor uimi si ucenicii vostri, dar si mai mult ne vom uimi noi insine. Ma iertati ca vorbesc asa; nu stiu, poate ca vorbesc ceea ce deja stiti prea bine. Dar am intalnit in viata mea multi, unii chiar preoti, care nu stiau tainele acestea, si as vrea totusi sa le impartasesc sfintiilor voastre si sa le subliniez.
Revin: aici intervine o noua greutate in a fi duhovnic bun; intervine ca in toate tainele bisericesti. Cum se savarsesc tainele bisericesti? in virtutea vredniciei noastre de om? Biserica, de la inceput si pana astazi, spune: nu pentru vrednicia preotului. Si-l mangaie pe credincios: "nu pentru vrednicia preotului - n-ai nevoie sa-l critici sau sa-l ataci daca vezi in preot nevrednicii -, ci pentru credinta ta"; pentru rugaciunea ucenicului se naste in preot, vrednic sau nevrednic, cuvant de la Dumnezeu.
As vrea sa aduc doua cuvinte - unul de la Sfantul Siluan: un tanar i-a pus Sfantului Siluan intrebarea asta tragica pe care si-o pune si Prea Sfintitul: "De ce sunt asa de putini duhovnici buni astazi?" Si Sfantul Siluan ii da un raspuns probabil neinteles de tanar si neinteles de mine multi ani, dar in perspectiva pe care o dezvolt acum e din ce in ce mai inteles. Sfantul Siluan zice: "Fiindca nu sunt ucenici buni". Cuvantul Sfantului Siluan a fost un joc de cuvinte. Pe ruseste, "ucenic" - mai ales in cadrul manastiresc - se spune "paslusnik"; "paslusnik" inseamna si "ascultator". Deci, mai ales in cadrul calugariei, ucenicului i se spune "ascultatorul"; e staretul si ascultatorul. Deci: de ce nu sunt stareti buni? Fiindca nu sunt ascultatori buni.
Parintele Sofronie cita si el, nu stiu daca nu din Iezechiel proorocul, care spune undeva ceva de felul acesta: "Daca prorocul lui Dumnezeu se va gasi mincinos, este pentru ca Eu, Domnul Dumnezeu, l-am intunecat pe acel prooroc". De ce? "Pentru indaratnicia poporului Meu. Fiindca poporul Meu a cautat cu o inima dubla, fatarnica, cuvant de la Dumnezeu, prin proorocul meu." Eu, Domnul Dumnezeu, intunec proorocul meu cel mare si drept si adevarat, si va spune minciuna. De ce? Fiindca poporul Meu este cu inima fatarnica. Intr-o zi, cand am inceput sa inteleg taina asta, am mers la parintele Sofronie si i-am spus: "Parinte, atunci, in duhovnicie este fiul care isi naste pe tatal!" Si l-a pufnit rasul pe parintele Sofronie, dar a spus: "Asa e. Este fiul care isi naste pe tatal". Adica daca tu, ascultatorule, tu, ucenice, vii cu rugaciune si cu inima nefatarnica si vrei sa stii, eu chiar daca sunt Iuda, care maine il voi trada pe Hristos, astazi iti voi fi duhovnic.
Si pentru noi asta este si incurajare, si infricosare, fiindca noi trebuie sa fim la nivelul acestei maretii, acestei taine infricosatoare, intr-adevar. Da, incurajare; pregatiti-va ucenicii in felul acesta: "Nu veniti la mine daca nu aveti intai rugaciune catre Dumnezeu". Bine, poate nu de prima oara - vorbesc acum un pic formal, pentru ca nu pot sa vorbesc de fiecare caz in parte; dar aici Dumnezeu, nadajduiesc, da intelepciune fiecaruia dintre noi ca sa stim cu fiecare caz cum sa facem. Vorbesc de generalitati, si generalitatile, precum stiti, sunt limitate, dar cazurile sunt fara de limita, in general, pregatiti-l pe ucenic sa vina stiind ca nu cu duhovnicul vorbeste: "Nu cu mine sa vorbesti, fiule duhovnicesc (sau fiica); cu Dumnezeu sa vorbesti! Eu nu fac altceva decat sa te aduc la Dumnezeu. De la Dumnezeu cer, in rugaciunile mele de seara si de dimineata, ca Dumnezeu sa-mi dea cuvant pentru tine, ca Dumnezeu sa nu ma lase sa-ti spun cuvant nefolositor, darmite cuvant daunator mantuirii tale". Atunci incepe sa fie o duhovnicie adevarata.
Inca un amanunt al duhovniciei: taina spovedaniei. Stim ca preotii trebuie sa tina taina spovedaniei. Dar sa nu credeti ca asta e numai ca sa ocrotim de durere si de rusine si ca sa incurajam sufletul care vine la noi sa se deschida fara frica. Nu este numai asta; este o lucrare mult mai mare. in taina duhovniciei, precum probabil toti stiti, mai ales a spovedaniei, nu poate sa patrunda diavolul. Dar diavolul, care e si viclean, nu numai rau, stie el cum sa invarta lucrurile ca sa ghiceasca. Dar cu cat il lasam sa ghiceasca mai putin, cu atat o sa avem mai mult ragaz sa se intareasca sufletul care vine la noi. As vrea sa adaug ca in Rusia tarista era o lege civila conform careia, in drept, marturia preotului era fara valoare. Era multa persecutie si atunci, in vremea lui Petru cel Mare, impotriva Bisericii, dar acesta era un lucru intr-adevar minunat, fiindca prin asta legea voia sa ocroteasca taina duhovniciei; preotul sa nu aiba dreptul sa dea marturie, nici buna, nici rea, fiindca nu e vorba de asta in preotie, ci e vorba de a pastra taina duhovniciei. Dar nu numai preotul, fiindca nu este numai o etica profesionala, ca pentru doctori, ci este, iarasi, o lucrare in duh.
Daca ucenicul nu pastreaza taina, apoi taina este aproape anulata. Fiindca daca incepe ucenicul sa spuna: "A, duhovnicul meu mi-a spus asa si pe dincolo", doua lucruri se intampla: tu, ca duhovnic, nu poti sa dai prajitura unuia si bici celuilalt pentru acelasi pacat, dupa intelepciunea ta de duhovnic stiind ce anume il va mantui si pe unul si pe celalalt, pentru ca este nevoie ca duhovnicul - vorbim din nou de putere, a putea da viata - sa aiba libertate sa dea unuia prajitura si altuia bici, stiind ca unul prin prajitura se va mantui si altul prin bici. Dar daca fiecare incepe sa vorbeasca, o sa se sminteasca. Si la Avva Pimen avem o semismintire dintr-asta, dar el era mult prea intelept ca sa se sminteasca. Auzind ca duhovnicul ii spusese lui: "Lasa gandurile sa intre si lupta-te cu ele in inima", iar altuia: "Nu lasa ca gandurile sa intre in inima, ci leapada-te de ele cum vezi ca au venit", tanarul Pimen s-a dus inapoi la avva si l-a intrebat: "Ce e asta, ca mie imi spui una si celuilalt parinte altceva?" Duhovnicul i-a raspuns: "Pimen, fiule, mi-ai spus sa-ti vorbesc ca sufletului meu; ca sufletului meu ti-am vorbit. Eu ti-am spus ce fac eu!" Si parintele Sofronie explica asa: calugarul celalalt era - hai sa zicem o erezie - "calugar de rand" (om de rand nu exista; fiecare e diferit, dar totusi, exista un adevar si in asta); nu ajungea la un anumit nivel de duhovnicie.
Daca ar fi lasat gandurile sa intre in inima lui, si-ar fi spurcat inima si nu se stie cine ar fi biruit -sau, in orice caz, s-ar fi slabit foarte mult prin aceste ganduri. Pimen insa era asa de plin de har in tineretea lui, ca - spunea parintele Sofronie - duhovnicul a observat ca in orice caz harul ar fi biruit in inima lui. Dar el, fiind asa de plin de har, daca nu lasa gandurile sa intre, sa se lupte cu ele in inima lui, nu ar fi stiut mai multe elemente - aici vorbim de elemente omenesti si de experienta omeneasca - care ii vor fi fost de mult folos in povatuirea celorlalte suflete. Pimen stia nu numai calea harului, dar si viclesugurile gandurilor celor rele, fiindca se luptase cu ele in inima. Si intr-adevar, a devenit un "pimin", adica un pastor, asa cum proorocise unul: "Pimen, pastorale, de numele tau va rasuna toata pustia". Vedeti, nu numai in duh era mare, dar duhovnicul l-a pregatit si cu arme mai omenesti, de care este nevoie.
Acum vreau sa revin la tema: unuia i-a spus alba si altuia i-a spus neagra. Este nevoie ca duhovnicul sa aiba libertatea asta. Daca stiti ca ucenicul pastreaza taina, puteti sa faceti cu el ce vreti - adica mantuire, nu asa cum se spune: "faci ce vrei". Daca stiti ca nu tine taina, o sa fiti cu mainile incatusate in duhovnicia voastra fiindca ucenicul nu va tine taina. Dar nu e numai asta; e, iarasi, o taina mai mare, o taina in duh: cand ucenicul risipeste cuvintele si povatuirile pe care i le-a spus duhovnicul, vrajmasul nostru prinde mai repede de veste ce s-a intamplat, care e punctul slab, si stie unde sa atace. Uitati-va la povestea din rai (ingaduiti-mi sa parafrazez, ca sa aduc mai la zilele noastre conversatia): dupa ce Dumnezeu i-a spus lui Adam: "Din toate acestea vei manca, dar din acel pom sa nu mananci, pentru ca in ziua in care mananci vei muri" (nu as zice ca il opreste, ci ii dezvaluie tainele cele din rai) vine sarpele la Eva, pentru ca a gasit-o mai slaba - nu stiu de ce, dar se vede ca acesta era faptul - si incepe a-i spune: "Nu cumva Dumnezeu ti-a vorbit ceva de pom, de a manca, a nu manca...?" - o trage de limba.
Ma iertati ca parafrazez in felul asta, dar el era mult mai intelept si n-a vorbit asa cum vorbesc eu acum; a vorbit mult mai la sigur, ca si cum stia el toate. Asa face inselatorul si prin oameni, si prin ganduri (adica vrajmasi vazuti si nevazuti), ne trage de limba. Si sarmana Eva, ca un copil nevinovat, ii spune tot. Noi spunem in rugaciune "ca nu voi spune taina Ta vrajmasului Tau", dar Eva ii spune: "Dumnezeu a zis ca din toate putem manca, dar numai din pomul acela de-acolo sa nu mancam, fiindca vom muri". "Aa, bun! Acum stiu unde sa dau!" - zice dracul. Si stim cum a lovit si stim unde a lovit.
Lucrai acesta trebuie evitat in taina duhovniciei. Formati ucenicii pe calapodul asta: taina sa ramana taina, asa cum facea Biserica la inceput. Spovedania nu este un lucra neaparat tainic. Au fost mai multi, ca si cel din "Scara", care s-au spovedit public. La inceput, spovedania era publica. Dar as zice: ce fel de public, pentru ca cei care asculta duhovniceste, cei care sunt in stare sa planga cu durerile fratelui pacatos, care este pacatos ca mine, ca mine n-ajunge la slava lui Dumnezeu si care este in stare sa se roage plangand si aude taina spovedaniei cu rugaciune. Pai, dracul nu poate intra in unul ca acesta, cum nu poate intra in duhovnic. Asa era comunitatea din Ierusalim. Dar am cazut cu totii. Acum nu numai ca nu putem asculta, dar ne smintim. Si poate chiar, cum spunea o poveste, ca un duhovnic descoase pe un copil mic in spovedanie daca n-a facut cumva asta si aia, si la un moment dat copilul spune: "Nu, asta n-am facut-o, dar e o idee buna!" Adica i-a bagat in minte ce sa faca.
Despre spovedanie as vrea sa mai spun unul sau doua cuvinte pe care le-am trait eu ca fiind foarte importante. Sunt multe; este un valmasag de ganduri, parinti sfinti - ma iertati, dar poate Domnul ne-o da si o completa ce nu putem face noi. Un lucru important in spovedanie este insusi sensul marturisirii, al spovedaniei. Ce este spovedania? Daca imi iertati indraznirea asta, voi spune ca a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu inseamna numai a spune un numar de ganduri sau de fapte pe care le-am facut, asta e un bun inceput pentru un incepator. Spovedania, ca tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului. Prea Sfintitul spunea despre Adam ca nu i s-a spovedit lui Dumnezeu. Ce era in Adam? Era o inchidere fata de Dumnezeu. Daca ar fi spus: "Doamne, am pacatuit, am facut ce ai spus sa nu fac, iarta-ma!" - sau cum avem in rugaciunile noastre: "Eu, ca un om, am pacatuit; Tu, ca un Dumnezeu, iarta!" - Noi stim ca Dumnezeu l-ar fi iertat; n-avem nevoie de vreo dovada. Fiindca daca noi, intr-o zi sau de mai multe ori am facut o spovedanie mai adevarata, mai cu durere, mai cu intelegere, pai stim in ce fel am zburat... Am auzit asta si de la copii care s-au spovedit asa: un copil de sapte ani, cand si-a sfarsit spovedania, zburda prin biserica! Spunea: "Parinte, acum pot sa fug!" Vine inapoi: "Nu numai pot sa fug, pot sa zbor!" Si intr-adevar, ne simtim sufletul curat. Cu cat era mai mare intunericul - ca sa-l citez pe Sfantul Pavel: "Acolo unde s-a inmultit pacatul" - cu atat mai mare e bucuria si usurarea sufletului, adica "prisoseste harul".
Ce greutate are Dumnezeu sa ierte un pacat? Si in legatura cu acele trei zile ale Sfantului Sisoe, parintele Sofronie mai adauga si dansul: "De ce trei zile? Daca un suflet s-a pocait desavarsit si il doare pentru ce a facut, de ce sa nu poata astazi?" Si raspundea: "Fiindca in pustie voiau sa tina o viata deosebit de riguroasa, si ca sa nu cada nivelul acelei rigori, a spus Sfantul Sisoe "in trei zile sunt sigur ca Dumnezeu il poate mantui". Acesta e un cuvant pe care nu l-as spune cu usurinta.
Mai e un lucru foarte important: vointa proprie. Daca eu nu voiesc sa ma mantuiesc, pai nimeni nu poate voi pentru mine. Si aici este inca o greutate a duhovnicului: cum poate sa fie duhovnic bun in aceste conditii? Trebuie mai intai ca ucenicul sa fie bun. Dar nu o imbunatatire din aceasta pentru care trebuie 60 de ani de rugaciune si 20 de invatatura, ci o intelegere, o dibuire, un chitibus - iertati-mi cuvantul - duhovnicesc si pentru duhovnic, si pentru ucenic. in ucenic trebuie totusi sa se nasca o dorinta de mantuire asa incat sa poata si acel ucenic sa spuna ce am auzit de la parintele Sofronie: "Cine poate sa se teama mai mult pentru mantuirea mea decat eu insumi?" Dar lucrul asta nu e adevarat pentru fiecare. Deci, in intelepciunea noastra omeneasca si in pregatirea noastra omeneasca si in psihologie si altele, trebuie sa incercam sa intram in relatie cu cel in a carui mantuire intram noi, ca duhovnici, in asa fel incat sa putem inspira acel suflet sa doreasca, sa pofteasca din toata inima mantuirea. Asa cum poftim patimas cele ale trupului, si chiar cu mult mai mult, sa poftim cele ale duhului, pentru ca nimic sa nu ne opreasca in goana noastra dupa duh. Sa ne fie teama - frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu cu atata gingasie Se retrage de la mine, incat nici nu observ decat la un moment dat ca nu mai am rugaciune, ca m-am racit in duh, ca si Adam si Eva, ca m-am dezbracat de harul pe care il avusesem adineauri sau candva sau dupa Liturghie, dupa impartasanie, si acum nu-1 mai am. Unde am pacatuit, unde am facut ceva de s-a despartit de mine lumina mea, viata mea, Dumnezeul meu?
Deci, partea duhovnicului este sa-i pregateasca pe ucenici sa vina cu rugaciune la el. Duhovnicul si el trebuie sa-i intampine cu rugaciune, ca Dumnezeu sa lucreze in acele inimi prin inima lui, in virtutea hirotoniei si a hirotesiei sale si in virtutea cautarii si rugaciunilor ucenicilor. Mai important este ucenicul decat duhovnicul. Daca puteti sa dezvaluiti acest aspect ucenicilor, ucenicii vostri va vor face proroci si voi va veti uimi de ce va fi iesit din gurile voastre - si aici repet ce ne spunea noua parintele Sofronie acum multi ani.
In al doilea rand - dar nu stiu care e primul si care e al doilea -inspiratia. Trebuie insuflare duhovniceasca. Cand vedem un suflet nepasator, un suflet caldut sau rece, sa cerem cuvant de la Dumnezeu prin care sa putem trezi la viata acel suflet, suflet rece din care dintr-o data sa iasa para de foc, ca ingerii, ca heruvimii, ca serafimii lui Dumnezeu. Aici, iarasi, nu este lucrare omeneasca. Duhovnicul are puterea asta, limitata totusi de atitudinea si persoana - nu personalitatea! - celui care vine la el.
As vrea sa mai spun un cuvant despre spovedanie, acesta deja in legatura cu o pregatire omeneasca. De ce nu se spovedesc curat de multe ori oamenii - mandrie, rusine, frica...? Mandria, intr-un fel, o putem da la o parte, in sensul ca mandria a fost primul pacat si este ultimul pacat de care ne descotorosim, cum ne-au spus cei mai mari sfinti, adica acesta e ultimul pacat cu care inca au de furca. Deci, mandria este intotdeauna si pretutindeni prezenta. Ca duhovnici, trebuie sa dibuim, in Dumnezeu si in felurile in care am zis, care efect al mandriei trebuie atacat intai si in ce fel.
Vorbesc acum de rusine si de frica, si vin la gandul pe care l-am impartasit cu sfintiile voastre la inceput: cum se face ca Dumnezeu imi ingaduie mie, imi da aceasta cinste sau chiar tolereaza ca eu, pacatosul, sa intru in lucrarea dumnezeiasca mantuitoare a lui Dumnezeu si sa dea pe mainile mele pacatoase un alt pacatos, pe care trebuie sa-l mantuiesc?! In primul rand, tocmai fiindca sunt pacatos. Ce ne-a zis Mantuitorul: "Nu judecati ca sa nu fiti judecati" - adica, dupa cum spun parintii, daca judeci pe cineva sau osandesti un frate si nu te pocaiesti, negresit vei cadea si tu in acelasi pacat, mai curand sau mai tarziu. Si de ce? Am inteles, din amara experienta - ma bucur si multumesc Domnului ca am inteles atata macar - ca se intampla asa pentru ca sa ma invete Dumnezeu pe mine compatimirea. Compatimirea, adica impreuna-patimirea; daca eu sunt pacatos, inteleg ce inseamna a fi pacatos. Daca vorbim de rusine si de frica, stiu ce e rusinea, stiu ce e frica. Deci, trebuie sa invat eu, pacatosul, si am toate elementele sa inteleg pacatul intocmai. Aici e taina intelepciunii - imi pare rau ca in romana nu exista un cuvant ca in slavona, "hitrosti". As vrea sa fabric un cuvant: din cuvantul hatru, care are si sens de mucalit si de smecher (dar cuvintele astea sunt, iarasi, nu la nivelul duhovnicesc), as vrea sa fac cuvantul "hatrenie", adica o intelepciune smechera, o intelepciune care stie sa dibuie toate, dar totusi, intelepciune, si intelepciune iubitoare; o "hitrenie", daca imi ingaduiti acest cuvant.
Adica duhovnicul trebuie sa aiba gingasia asta, intelepciunea asta si smecheria asta pe care vreau s-o numesc hitrenie de a lua pacatul si de a-l face pe pacat sa se doboare cu pacatul, precum si Mantuitorul nu cu viata a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea. Adica: pacatul, in mine, devine un izvor de intelepciune, un izvor de experienta cu care pot sa ma impartasesc cu impreuna pacatos fratele meu, care vine la mine, nicicum sa-l judec! E nevoie de pacat ca sa nu-l judec pe frate? Nu-i nevoie, ca altfel, Maica Domnului ar fi cea mai mica dintre sfinti si Dumnezeu ar fi neputincios. Nu-i nevoie de pacat ca sa pot sa ma impartasesc cu fratele meu - nu pacatos sa ma impartasesc, ci sa ma impartasesc cu firea fratelui meu si cu sufletul lui. Nu-i nevoie de pacat ca sa am intelep-! ciunea sa stiu ce e pacatul, dar daca n-am stiut mai bine, macar; pacatul sa-l intrebuintez spre zidirea aproapelui si a mea. Uitati-va la cei doi frati, fiul risipitor si fratele sau. La sfarsitul parabolei stim ca fiul risipitor e mantuit. Cine il va mai amagi acum pe fiul risipitor cu bani, cu placeri sau cu altceva? Nimeni! Dar fratele este neincercat inca; a trait corect exterior, dar launtric se vede ca are ceva gaunos in sufletul lui, ca este prins de zavistie, de pizma fata de frate, in loc sa fie bucuros si cu dragoste. Nu stie sa com-patimeasca; vede un frate care "a risipit banii tatalui meu si uite, acuma tatal ii da mai mult decat mie!" Si cand tatal ii spune: "Ce se intampla cu tine, fiule?" ii raspunde: "Ei, cand fiul tau asta vine inapoi, care si-a mancat viata cu desfranate..." Si tatal ii spune: "Fiule, fratele tau acesta..." - adica compatimire. Ma iertati, sar un pic inapoi: ce a l facut fiul risipitor? De ce nu s-a dus sa intrebe pe tata: "Tata, ce inseamna asta?" N-avea dragoste pentru tata, sau incredere, asa cum fiul risipitor avusese incredere cand cazuse mai jos decat toate: "Ma voi intoarce catre tatal meu. Cum? Numai sunt vrednic sa ma numesc fiu, dar o sa-i spun: Slujitor iti sunt; decat sa lucrez astuia, tie iti voi lucra, si da-mi plata mea si iti voi multumi din toata inima". Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor si il trage de limba: "Ce s-a intamplat?" "A - zice celalalt - frate-tau a venit inapoi teafar".
Ce stie slujitorul despre acel om? Tatal este cel care are gingasia si durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul caruia i-a dat liber banii, stiind ce este, si l-a lasat. Acel tata este insusi Dumnezeu cu Adam. Si tatal, prin gingasia si dragostea lui, a putut sa nasca in acel fiu risipitor incredere, la sfarsitul ratacirii lui, ca sa vina catre tatal si sa ceara mantuire. Si iata ce mantuire i-a dat, ca el venea ca rob! Si acum tatal 1-a facut mai presus decat toti, ca ii da si cununa, si inel, s.a.m.d.
Daca fratele acelui fiu risipitor s-ar fi dus la tatal, tatal i-ar fi spus nu "ca a venit teafar si ca ne bucuram", asa cum a spus slujitorul, servitorul; servitorul numai asta vedea, numai asta intelegea; tatal i-ar fi spus: "Fiule, in primul rand n-ai de ce sa fii gelos. Tu intotdeauna cu mine esti si nu numai vitelul cel ingrasat, ci toate, tot ce este al meu este al tau" - si parintele Sofronie adauga: "Aici este Dumnezeu care vorbeste lui Adam: "Tot ce este al Meu este al tau" - nu ca Irod, care a fagaduit pana la jumatate din imparatie; Dumnezeu fagaduieste toata imparatia si pe El insusi lui Adam". Si zice: "Fratele tau nu atata ca a venit teafar, dar ca era pierdut si s-a gasit; ca era mort si a inviat". Vedeti care este gingasia dragostei parintesti! Nu ca a robului - acum sar un pic, facand o alta paralela: si noi, ca duhovnici, sa fim parinti, si nu robi; sa fim pastori buni, si nu naimiti, in lucrarea cea dumnezeiasca infricosatoare incredintata in mainile noastre. Si deci, cunoscand din pacatele noastre, sa punem prin "hitrenie" intru zidire experienta noastra nefericita -zidirea noastra si a aproapelui. Nu stim noi ce este rusinea? Nu stim noi ce este frica? Si cand vine un sufletel la noi, orisicine ar fi, cat de pacatos sa fie, noua sa ne fie frica pentru el, noi sa ne biruim rusinea pentru el, ingaduindu-i acestui suflet sa se dezbrace, ca Adam, care era gol inaintea lui Dumnezeu, si ca sufletului acesta gol inaintea noastra sa nu-i fie rusine, fiindca noi avem destula dragoste sa-l imbratisam uratit, gol, rusinat. Si in gingasia acestei dragoste sufletul care vine la noi poate sa se dezvaluie fara frica, fara pericol.
Cand se dezbraca sufletul inaintea noastra, orisicine ar fi, sa inghetam de frica inaintea lui Dumnezeu, pentru ca acum avem lucruri foarte gingase in mainile noastre, acum fiecare miscare poate sa insemne viata sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, in felul acesta, este in mainile noastre - un dumnezeu in devenire este in mainile noastre; ce vom raspunde daca pe acest dumnezeu il vom preface in drac prin brutalitatea noastra, prin nechibzuinta noastra? Si asta ma duce la inca o tema - cu care ma apropii de incheiere. Ce este pocainta? Pocainta este un act ontologic, adica al firii - o fire care se preface din firea animalica in cea dumnezeiasca. Pocainta omului - si v-as putea aduce mii de citate din Biblie - este Dumnezeu care se pocaieste in mine; care, nepacatos fiind si desavarsit, com-patimeste cu mine pentru moartea mea, pentru pierzania mea. Si noi, cand ne pocaim, intram in pocainta lui Dumnezeu. Si noi, duhovnicii, daca nu intelegem aceasta taina, vom calca cu bocanci cu cuie peste lucrul cel mai gingas, cel mai delicat. Ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu smerit si ne povatuieste catre smerenie nu fiindca suntem robi, ci numai ca sa devenim ca Dumnezeu, ca sa devenim dumnezei.
Daca nu intelegem lucrul asta, intr-adevar, degeaba facem duhovnicie. Va deveni numai lucrare omeneasca; vom incerca sa facem un om mai bun, o societate mai dreapta, sa indreptam istoria putin, si vom da faliment. Daca vom intelege lucrul acesta si in acest duh vom merge inainte in duhovnicia noastra, vom face lucrare dumnezeiasca si ne vom putea permite sa lucram cele ale pamantului, si istoria, si etnia, si morala, si imbunatatirea, caci toate se vor savarsi izvorand din duh. Si, desi sunt zeci de ganduri care imi vin inca in inima, cu asta inchei: Dumnezeu sa ne miluiasca! Ma iertati, sfintiti parinti si Prea Sfintite, poate de prea multa indraznire. Nu pretind sa stiu mai mult decat sfintiile voastre, dar repet ca am impartasit ce am avut eu mai pretios in ideea ca, asa cum am vazut prin mai toata lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfantul Siluan, prin parintele Sofronie, sunt putin cunoscute in lume. Sa ma ierte cei pentru care a fost de prisosinta si sa ma ierte si ceilalti pentru indraznire. Rugati-va si pentru mine, ca sa nu fie numai cuvinte in vant, dar traiesc si eu dupa cuvantul pe care l-am spus si in care cred.
