Putem merge la biserica totdeauna, dar asta sa ne fie nu spre lauda, ci spre osanda; putem merge la biserica zi de zi fara a primi din asta nici un folos duhovnicesc. Si atunci, ce trebuie sa facem pentru a nu pati una ca aceasta?
Tot ce priveste aceasta problema se poate rezuma prin urmatoarele reguli. La primul sunet al clopotului trebuie sa lasam deoparte orice treaba si sa ne pregatim sufletul pentru rugaciunea bisericeasca spunand rugaciunea "Imparate Ceresc", sau "Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te..", sau "Tatal nostru", sau alta rugaciune.
Apropiindu-ne de biserica, trebuie sa lasam in pragul ei toate grijile lumesti de orice fel, ca sa intram cu gand netulburat. Intrand in biserica, trebuie sa ne imbracam in cucernicie ca intr-o haina, amintindu-ne la Cine venim si cu Cine avem de gand sa stam de vorba prin rugaciune.
In biserica, odata ce ne-am gasit un loc, nu trebuie sa-l schimbam fara sa fie neaparata nevoie, ci trebuie ca, adunandu-ne gandurile, sa stam cu mintea inaintea fetei Domnului, Care e pretutindeni, aducandu-I inchinare cu trupul si cu duhul in inima infranta si smerita; dupa aceea, trebuie sa urmarim cu gand neimprastiat tot ce se lucreaza de catre sfintitii slujitori, tot ce se canta si se citeste in biserica, si asta pana la sfarsitul slujbei.
Facand astfel, nu ne vom plictisi in biserica, nu ne vom uita incoace si incolo, nu vom intra in vorba cu unul si cu altul si nu vom dori ca slujba sa se termine mai repede, fiindca atunci, trecand de la o simtire si cugetare plina de duhul rugaciunii la alta de acelasi fel, vom semana cu cei ce intr-o gradina bine-inmiresmata trec de la un strat de flori la altul.
Ca urmare, caldura duhovniceasca, rodul rugaciunii facute cu luare-aminte, va umple inima noastra de o dulceata nepovestita, care nu ne va lasa sa bagam de seama osteneala trupeasca a statului in picioare si va face sa ni se para scurta oricare slujba, cat ar fi ea de lunga.
Iar cel ce nu va lua aminte la cele ce se savarsesc in biserica si viseaza la desertaciuni ori la lucruri lumesti nu va dobandi astfel spor in cele lumesti, va cheltui in zadar vremea rugaciunii, pe sine insusi se va arunca in neoranduiala si de rodul rugaciunii - care, ca sa zicem asa, ii pica singur in gura - se lipseste de bunavoie.
Rugaciunea de la biserica
Inspirand si expirand aerul, punandu-si in miscare aripile si folosindu-si capul si celelalte madulare ale trupului, pasarea reuseste sa zboare, si altfel nici nu poate sa faca asta.
Nici inaltarea prin rugaciune catre Dumnezeu din biserici nu este cu putinta decat daca in noi se afla credinta, nadejdea si dragostea, care alcatuiesc capul duhului ce se inalta in zbor; starea cu cugetul inaintea lui Dumnezeu este inima, deschisa pentru primirea insuflarilor Domnului; pacea in toate este aripa lui cea dreapta; mintea neimprastiata, slobozirea de grijile si de impatimirile lumesti este aripa lui cea stanga; osteneala mersului la biserica si a starii in ea este partea din spate.
Daca vreuna dintre aceste dispozitii sufletesti lipseste, lucrarea rugaciunii se stramba ori se curma, dupa cum se curma, de pilda, zborul pasarii atunci cand ramane lipsita de o aripa. Fiecare poate face cunostinta pe propria piele cu acest fapt, daca va voi.
Oricine doreste si stie sa se roage se va intalni neaparat cu toate dispozitiile acestea, si fiecare om care se roaga cu adevarat le are deja pe toate. Cel care nu le are, inca n-a inceput sa se roage asa cum trebuie, iar fara rugaciune nu este viata, nu este inaltare catre Imparatie.
Totul pentru Dumnezeu, nimic pentru noi insine
Pacatul care traieste in noi sau, mai bine zis, vrajmasul, care lucreaza prin el, este foarte siret si se pricepe sa se ascunda sub cele mai respectabile aparente. Se stie ca fiecare dintre noi are o multime de dispozitii si inclinari condamnabile, dar totdeauna se afla printre acestea una sau doua care domnesc si in jurul carora se grupeaza toate celelalte.
Cand se aprinde dorinta mantuirii, constiinta cere dezradacinarea a tot ce este nedrept, fara sa se crute pe sine insasi si neluand in seama nici o durere a inimii. Omul cu constiinta sanatoasa va jertfi totul cu bucurie lui Dumnezeu, in timp ce sufletele care schioapata, dupa cuvantul prorocului, de amandoua picioarele, care patimesc de autocompatimire, desi renunta la multe lucruri pe care nu pun mare pret, totdeauna isi pastreaza ceea ce le hraneste egoismul cu precadere - si strica prin asta totul.
Ei cred ca au facut mare lucru, insa de fapt n-au facut nimic; ei cred ca la asemenea lucruri nemaipomenite pe care le-au facut ei are putina insemnatate o trasatura a iubirii de pacat sau a iubirii de lume - si totusi, in acel putin se afla, pentru ei personal, totul: tot pacatul si toata lumea.
Pomul caruia i s-au taiat multe radacini, lasandu-i-se doar una, tot mai traieste si infloreste si chiar rodeste: in chip asemanator, pacatul si lumea traiesc in noi, desi s-ar parea ca le slujim doar cu o mica parte. Iar de aici iata unde se ajunge: la copac, un firicel de iedera, crescand si intinzandu-se, cuprinde in stransoarea sa tot copacul si cateodata il inabusa; si pacatul, cu orice particica a sa ar ramane in noi, umple de duhul sau toata viata noastra, spurca toate faptele noastre si le face netrebnice in ochii lui Dumnezeu.
Si asa, ajungem rod frumos la vedere, insa pe dinlauntru putred si ros de viermi. Multi sunt cei care iubesc fara mustrari de constiinta lumea. Frica de a pieri pe vecie ii impinge sa faca unele lucruri potrivit poruncilor lui Dumnezeu, dar autocompatimirea ii tine in slujba pacatului si a lumii. Lor li se pare ca sunt destul de corecti, insa de fapt sunt cum spune Domnul: "nu esti nici cald, nici rece; te voi scuipa din gura Mea" (Apoc. , 16).
Cei ce ascund intr-un coltisor al inimii lor vreun idol mititel al iubirii de pacat si al iubirii de lume cred ca ceea ce au pastrat din impatimirile lumesti si din obiceiurile pacatoase este ceva atat de neinsemnat ca nici nu intra in discutie - dar daca se va pune fiecare in constiinta sa inaintea lui Dumnezeu si va judeca fara talcuiri strambe si fara ascunzisuri: de vreme ce nu vrem sa ne refuzam ceva de dragul Domnului, oare asta nu este deja ca si cum I-am spune: "Asta e pentru Tine, asta e pentru mine"?
Dar cum putem face una ca asta, de vreme ce stim foarte bine ca Dumnezeu cere tocmai ceea ce pastram pentru noi insine? Oricat ar fi de neinsemnat lucrul lumesc pe care il pastram in inima noastra, indata ce intram in conflict cu Dumnezeu pentru lucrul acela neinsemnat, el nu mai este neinsemnat, si daca din pricina lui Il contrazicem pe Dumnezeu si Il infruntam, ce altceva suntem, daca nu luptatori in toata legea impotriva Lui?
Mai mult: daca Ii refuzam lui Dumnezeu supunerea noastra din pricina ca suntem impatimiti de ceva, inseamna ca obiectul impatimitii noastre este pentru noi mai de pret decat Dumnezeu - iar daca este mai de pret decat Dumnezeu, inseamna ca El nu ne este dumnezeu, pentru ca inima are ca dumnezeu ceea ce iubeste cel mai mult. Asadar, dumnezeu ne este ceea ce nu este Dumnezeu; asadar, suntem inchinatori la idoli.
Dupa acestea nu este oare mai bine sa incetam a socoti neinsemnate impatimirile noastre iubitoare de lume, sa ne trezim constiinta si s-o silim sa ravneasca lepadarea definitiva de tot ce e pacatos?
Linistea noastra in aceasta privinta - daca, din nefericire, suntem linistiti - este o liniste mincinoasa. Domnul ne va pune in asemenea imprejurari ca se va cutremura tot launtrul nostru si vor fi date in vileag inaintea ingerilor si a oamenilor inclinarile inimii noastre...
Asadar, nu este mai bine sa preintampinam toate acestea si prin schimbarea pasnica a dispozitiilor noastre sufletesti sa ne ferim de chinurile care nu ne vor mai aduce nici un folos?
Osteneala rugaciunii
Rugaciunea nu este o lucrare care se face o singura data sau cu intreruperi, ci e o stare continua si neintrerupta a duhului, asa cum sunt continue si neintrerupte respiratia si pulsatia inimii.
Trebuie sa ne ostenim nepotoliti in rugaciune, cautand cu ravna sa ajungem, ca la un pamant al fagaduintei, la arderea duhului, luand aminte cu trezvie la Dumnezeu. Osteneste-te in rugaciune si, rugandu-te pentru toate, roaga-te in primul rand pentru acest hotar prea inalt al rugaciunii care este arderea duhului, si vei primi negresit ceea ce cauti.
Sa nu credeti ca aici se are in vedere vreo stare cu neputinta de atins pentru oamenii inconjurati de treburi lumesti: nu - ea este, bineinteles, o stare inalta, insa de ajuns poate ajunge la ea oricine. Fiecare simte cateodata in timpul rugaciunii un suvoi de caldura si de osardie, cand sufletul, dezlipindu-se de toate, intra adanc in sine insusi si se roaga fierbinte lui Dumnezeu. Tocmai aceasta pogorare a duhului de rugaciune, ca sa zicem asa, ce are loc cateodata trebuie adusa la treapta de stare statornica: atunci va fi atins hotarul rugaciunii.
Mijlocul de a face aceasta e osteneala rugaciunii. Cand se freaca lemn de lemn, ele se incalzesc si dau nastere focului. Si cand sufletul este frecat de osteneala rugaciunii va sfarsi prin a da nastere focului rugaciunii.
Osteneala rugaciunii alcatuieste cuvenita savarsire a doua feluri de rugaciune, aducand omului savarsirea evlavioasa, cu luare-aminte si cu simtire, a obisnuitelor rugaciuni, deprinderea sufletului de a se inalta catre Dumnezeu prin cugetarea la El si dese strigari din inima catre Dumnezeu.
Ne rugam dimineata si seara, insa rastimpul dintre dimineata si. seara este mare. Daca numai atunci stam de vorba cu Dumnezeu, chiar daca ne-am ruga cu osardie, ziua sau noaptea ne vom raspandi iar, si la vremea rugaciunii sufletul va deveni din nou rece si pustiu, ca mai inainte. Chiar de te vei ruga din nou cu osardie, ce folos, daca iar te vei raci si imprastia? Asta inseamna sa zidesti si sa strici, iar sa zidesti si iar sa strici: osteneala si atat.
Dar daca ne vom pune legea nu numai de a savarsi dimineata si seara pravila de rugaciune cu luare-aminte si cu simtire, ci, pe langa asta, de a te exersa zilnic in cugetarea la cele dumnezeiesti, sa intorci spre slava lui Dumnezeu fiecare lucru pe care il faci si sa strigi deseori catre El din adancul inimii prin fraze scurte de rugaciune - daca vom face asta, zic, vom umple indelungatul rastimp dintre rugaciunea de dimineata si cea de seara si invers cu dese rugaciuni catre Dumnezeu.
Desi aceasta nu va fi rugaciune neincetata, va fi o rugaciune foarte des repetata, care cu cat va fi mai deasa, cu atat se va apropia mai mult de cea neincetata. in orice caz, osteneala aceasta face trecerea la aceasta din urma, ca latura neaparat trebuincioasa a ei.
