Parintele Miron Mihailescu: Ati pomenit de distanta de la inima la ureche. Mi-e drag ca ati pus asta in discutie. Sunt situatii in care distanta de la inima la ureche se scurteaza, dupa cum ai zis, desi in mod normal nu-i nici o distanta, niciodata. De ce zice?: "Cine are urechi de auzit, sa auda!" Inima, deodata si aude si face, asa cum Mantuitorul se naste nascandu-se, adica, existand dragostea lui Dumnezeu; aceasta dragoste exista concomitent cu nasterea ei, nu sta. Dumnezeu elaborand dragostea, aceasta se si naste deodata cu elaborarea sa. Hristos se naste, fiindca Tatal gandeste binele si-l pune in Fiul sa-l arate oamenilor.
- Trebuie sa fii foarte atent pentru a ajunge cuvintele unde trebuie, direct in inima.
Parintele Miron: Cu atentia gata preparata vii de acasa.
- Da, dar mintea zboara, cel putin in ce ma priveste; nu pot fi atenta pe cat as vrea.
Parintele Miron: Pentru asta nu poti baga vina nimanui si, din moment ce iti dai seama ca de tine depinde, taci si, daca ai observat ca nu prea esti atent, lupti in sensul acesta, pentru a dobandi atentia necesara.
- Cum sa fac sa fiu atenta ?
Parintele Miron Mihailescu: Pai, sa fii atenta, pur si simplu! Da-ca-ti este clara ideea pentru ce anume ai venit la Biserica - ai venit sa te impartasesti - atunci tinta, cu care ai plecat de acasa, te tine treaz, atent la ea. Ai venit sa te impartasesti si sa-i intalnesti pe toti cei din Biserica, fara de care nu poti trai. Primii crestini asa faceau, abia asteptau sa se intalneasca, sa se vada ca sunt toti, ca nu lipseste nici unul. Daca se constata ca cineva lipseste nemotivat de 2-3 ori, acela era mustrat si, pana la urma daca il vedeau ca e refractar, nu-l mai considerau ca facand parte din Biserica.
Intentia noastra este de a ne vedea toti in trupul lui Hristos, implinindu-L cu noi insine. Hristos e implinit cand suntem toti, pentru ca pe toti ne are si ne cheama. Doreste sa ne fie El viata, tuturor.
Si iarasi ne intoarcem la spovedania Lui din rugaciunea de la Cina cea de Taina, in care zice Tatalui: "Parinte, (exact cum zice preotul, de fiecare data, la Liturghie) Mi i-ai dat pe acestia (adica pe noi), ca sa fie ai Mei. Ai Tai erau si Mi i-ai dat sa le dau viata vesnica, sa Ma daruiesc lor, pentru ca Eu sunt viata lor, primita de la Tine. Pentru aceea M-ai trimis si am venit intre oameni, sa Ma aiba pe Mine drept viata in ei, toti."
Cu acest gand ne asteapta Mantuitorul la Sfanta Liturghie ca sa ni se impartaseasca. Ne asteapta cu ravna vadita de a ne vedea pe toti ca Il dorim drept viata. Pe toti ne-a preluat de la Tatal si pe toti ne asteapta. De aceea noi, stiind acest lucru, la chemarea Lui, ne ducem la Sfanta Liturghie cu ravna de-a nu lipsi.
E o problema capitala de gandit duminica si, respectiv, in toate zilele, dar duminicile in special, cand se repeta taina Invierii intru care Mantuitorul ni se da noua inviat, ca viata de la Tatal. Pe toti ne-a luat in primire de la Tatal si a promis ca tuturor se va da drept viata. "Parinte, Eu voi fi in ei pentru ca ei sa devina dragostea Ta; Eu ii astept, ca sa Ma stabilesc drept inima in locul inimii lor, asa cum ai voit Tu." Atunci, mergand noi la Sfanta Liturghie pentru a ne impartasi - fiindca pentru asta se merge acolo - tinem cont ca suntem asteptati de Mantuitorul, in vederea acestui lucru, ca sa ni se puna El la inima drept viata, in locul inimii noastre. Cand zic "inima" inteleg taina vietii. Suntem asteptati sa ni se imparta tuturor. Venind noi aici si stiind ca de aceea suntem, pentru a-si putea El implini misiunea de a ne da viata de la Tatal, nu se poate sa ne pierdem cu mintea si cu firea si sa nu ne stea tot timpul gandul la Mantuitorul. El lucrul acesta il asteapta, a ni se face inima, daca cu adevarat ne ducem cu ravna (care e chiar ravna Lui) de a ne intalni cu totii.
Suntem in cunostinta de cauza ca Mantuitorul abia asteapta sa ne vada pe toti, ca sa ne poata darui viata Lui in locul vietii noastre. Daca duhul acesta, ravna aceasta, intelegem ca o are Mantuitorul, de a ne vedea dornici, hotarati sa ne ducem si sa schimbam viata noastra cu a Lui, atunci, apropo de problema pusa de tine, a atentiei, nu se poate concepe ca, mergand cu insasi ravna Domnului Hristos, sa iti lasi mintea libera, necontrolata, in timpul desfasurarii Sfintei Liturghii.
Mintea noastra este functionalitatea creierului. Creierul este in asa fel alcatuit, incat poate sesiza (cu organele de simt) tot ce se inregistreaza prin vaz, auz, pipait. In creier, automat se prelucreaza materialul care vine din afara. In el se "centralizeaza", tot ce ne vine prin simturi. Intri in biserica si ceea ce vezi (oameni, lucruri), rapid se duce prin nervul optic la creier sub forma de impresie, pe care ti-o faci vrand-nevrand (nu te poti opri in a fi impresionat de lumina, culori etc).
Creierul receptioneaza ceea ce am vazut eu si prelucreaza. De asemenea, face legatura intre ce vad acum si ce am vazut altadata. Un intreg camp de impresii avute candva, stau acum la dispozitie, in creier, facandu-se o privire asupra a tot ce stii. De exemplu, te uiti in Biserica si vezi un om: repede, prin puterea aceasta a vederii, in creier se aduna toate informatiile pe care le detii in legatura cu acel om, toata istoria lui se formeaza, se reface, se trec in revista toate confruntarile avute impreuna si, in felul acesta, mintea e atenta la materialul ce se prezinta, luandu-l in primire. Ea se leaga de acele lucruri stiute si te trezesti cufundandu-te in imprejurarile in care ai avut de-a face cu omul, intri in istoria lui, mintea retraieste totul si o ia astfel razna umbland pe alte meleaguri (pe unde l-ai cunoscut tu pe omul respectiv, cum ti-a vorbit el, etc).
Asta e numai o mica sectiune, dar sa avem in vedere ca, mii de sectiuni de felul acesta, se petrec in biserica (si nu numai cand te afli in biserica). Creierul inregistreaza mii de impresii, una dupa alta, clipa de clipa, repede ca fulgerul. Acolo, impresiile sunt prelucrate rapid dand de lucru gandirii, fiindca deodata te afli in fata a tot trecutul si viitorul omului din fata ta. Mintea fuge, o ia razna, de capul ei, legandu-se de tot ceea ce ii prezinta impresiile venite din afara si inregistrate de creier.
Creierul liturghiseste, de fapt. Asa e conceput el. In creier se produce Liturghia, propriu-zis. Creierul lucreaza cu toate impresiile dar, separat de aceasta lucrare, avem puterea mintii care selecteaza materialul provocat de impresiile din afara. Mintea selecteaza, adica alege din toate impresiile pe cele de care e cazul sa se lege. Le alege si se concentreaza asupra a tot ce trebuie ales, pe celelalte la-sandu-le deoparte, libere sa te tot impresoare. Are puterea de a da la o parte ceea ce nu intereseaza direct si nu are legatura cu faptul venirii tale la Liturghie.
Daca cu mintea ai plecat liturghisind (cu mintea cauti, nu cu automatul acela care-i creierul ce le inregistreaza pe toate), ea inca de acasa a facut o alegere, in ciuda impresiilor ce te a-salteaza. Cu mintea iti fixezi, de acasa, faptul ca te duci sa te impartasesti, si nu ai treaba daca ninge, ploua sau se petrec multe pe drum. Pe tine te intereseaza doar ca te asteapta Cel ce ti-a dat viata ca sa o iei si sa o alimentezi din El insusi. Te duci sa te adapi si pot veni peste tine sumedenie de impresii, tu insa vii tinta, cu mintea, acolo unde e cazul sa vii.
De aceea se impune, imperios, rugaciunea inimii. Simtul acesta din adanc, ne indeamna continuu sa ne legam de Cine ne-a dat viata. Ne tinem de El, de faptul prezentei Mantuitorului in inima mea lucrand cu Tatal si cu Duhul Sfant, prinzandu-ne, cu o atentie prima si fundamentala, de acest anunt al Mantuitorului: "Bagati de seama ca Eu in toata clipa lucrez in voi si astept sa colaborati cu Mine."
Mantuitorul asteapta sa fiu, impreuna cu El, interesat de propria mea hranire cu Dumnezeu. Pentru asta e nevoie de acest simt al rugaciunii inimii. Mantuitorul ne-a indemnat: "Privegheati sa nu cadeti din gandirea dumnezeiasca" si atunci, daca tu intr-adevar mergi cu gandirea lui Hristos (pe care tot El te ajuta sa o lucrezi), mintea se prinde de aceasta realitate si nu o mai uiti toata ziua, oriunde te-ai afla. Cu aceasta stare a inimii legata de Hristos - care a promis ca in inima ta lucreaza - vii la Sfanta impartasanie. "Mancati trupul Meu, beti sangele Meu, luati viata Mea in voi cand porniti sa traiti pentru ca Eu sunt in voi viata." Daca te duci asa in biserica, cu gandul lui Hristos, cu chemarea ce ti-o face in propria-ti inima (te cheama pentru a-ti fi El tinta a intereselor tale), atunci in biserica orice impresie ai avea o poti inlatura cu succes.
E necesar sa te curatesti, clipa de clipa, de fel si fel de pareri. inotam in impresii ca intr-o apa tulbure. Mintea inoata incontinuu. Legata fiind ea de Hristos, ne tine, ne ajuta sa plutim si sa nu ne ia curentul impresiilor necontrolate. Tinandu-ne mintea, de cand ne-am trezit din somn, prinsa in realitatea faptului ca Hristos e in mine lucrand propria mea viata, gandul acesta il pastrez ca pe respiratia mea. Cum tii respiratia (nu poti trai fara intrarea in plamani a respiratiei), tot asa pornesti o respiratie in Hristos, stiind ca El e viata in tine, si cu aceasta respiratie mergi pretutindeni, cu aceasta prindere a inimii tale de Hristos, astfel incat nu vei mai intreba: "Ce sa fac, ca uite ma iau gandurile si ma imprastii." Mai bine pune mana la gura, taci si intoarce-te repede la ce stii ca ti-a atras atentia Mantuitorul: "Privegheati neincetat si va rugati... Fiti a-tenti ca Eu va sunt viata." Repede, repede vii la tinta ta.
Valurile de impresii curg unele dupa altele pana in ceasul mortii, dar noi sa ne concentram atentia asupra adevarului vietii: ca sunt purtator de Hristos si de dragul Lui, care-mi este mie viata, pace si odihna, nu las gandurile sa se risipeasca, ci continuu le centrez in gandul principal, al a-tentiei la El. Adun gandurile, ca pe niste oi (oile se imprastie care incotro, unde gasesc iarba; tu alergi dupa ele, ba mai dai si cu nuieluta dupa cate una).
Iti aduci aminte de Hristos care iti porunceste sa-ti centrezi atentia asupra Lui, caci altfel nu te vei sti purta normal intre oameni. Tu, cand intri in Biserica, nu-i vezi normal ci strambati, care intr-un fel, care intr-altul: pe acela, fiindca ai ceva cu el, pe celalalt fiindca e imbracat nu stiu cum, de unul iti este drag, de altul dimpotriva, etc. Mintea se ia dupa nenumaratele impresii si se stramba, nu-i mai vezi pe oameni ca pe doritii lui Hristos. Cu dragul Lui se uita la ei, cu odihna Tatalui si, vazandu-ne iubiti de Tatal, ne iubeste si El ca Tatal. Este permanent cu ochii pe noi si ne asteapta.
Oamenii nu au grija si nu-i privesc cu drag pe cei din Biserica, intr-o oglinda stramba, totul se vede stramb. Asa-i vezi, dupa cum ai avut ne-grija de a-i inregistra pe fiecare ca imagine a lui Hristos. Mintea se rataceste fiindca nu are orientarea vie a lui Hristos, adica, tu nu esti, in mod real, cu bataia de inima ca a Domnului Hristos, ce ne asteapta ca pe propria Lui respiratie. Ii dam aer Domnului Hristos, incat mai poate trai - ca sa zicem asa - daca ne ducem la Biserica si suntem atenti.
Sunt lucruri, la care trebuie sa ne gandim profund. Nu te mai plangi ca iti fuge mintea. Trebuie sa stii ce sa faci cu ea pentru a pastori bine gandurile si a le centra, in fiecare clipa, ca fulgerul de repede. Strigi dupa ele, iti strigi tie de fapt: "Fii atent ca Mantuitorul respira prin tine!". Mantuitorul isi traieste Invierea in noi prin atentia cu care suntem orientati spre El, altfel nu are ce face cu noi. in asa fel ne are Mantuitorul cateodata, din pricina neatentiei noastre, incat nu are ce face cu noi. Nu se poate comunica cu noi, mintea noastra nu sta in legatura cu Hristos si atunci El se cumineca cu noi, e adevarat, nu insa si noi cu El. A zis: "Veniti, luati, mancati", deci, El porneste, El ni se cumineca, dar nu are pe cine cumineca si de cine se bucura daca nu-i suntem la dispozitie.
Asa sta problema cu atentia in biserica. "Nu pot", rostim din diverse pricini. Taci si nu mai zice asa ceva. Aici e spovedania ta, in fata lui Hristos. Fiecaruia i se intampla asemenea neatentii. Ne purtam neatentiile, nu numai in biserica, ci pretutindeni. Biserica de fapt e la tot pasul, pe unde umblam. Sa nu ni se strambe inima, caci il schilodim pe Hristos in noi. Daca stim aceste lucruri, vom fi atenti tinandu-ne incontinuu de El. "Nu am ce va face, nu va pot salva daca nu va tineti de Mine."
M-a intrebat un tanar daca e pacat faptul ca se intampla sa adoarma in Biserica, in timp ce se rosteste predica. Nu-i un pacat. Mantuitorul, cand i-a vazut pe ucenici dormind, desi o singura data ii rugase cu ardoare sa vegheze impreuna cu El, nu s-a suparat. Venind peste un ceas si gasindu-i motaind acolo, dupa ce El se zbuciumase cu sudori de sange, le-a zis: "Pai, voi dormiti!? Aveti grija si privegheati, sa nu cadeti cu gandul din cele dumnezeiesti, la cele ce nu sunt de folos." Atat. Numai catre Petru a zis: "Petre, si tu dormi?" Erau doar trei - ca si la Schimbarea la Fata. A dojenit usor. Revin la aceeasi observatie a Lui: "Privegheati, fiti atenti la Mine cum sunt de atent la Tatal Meu, de la care iau viata sa v-o dau voua. Fiti si voi atenti la Mine, care va dau viata." Cand respiram, nu e nevoie sa ne spuna nimeni: "Respirati!"
- E provocata neatentia de multe lucruri.
Parintele Miron: "Daca tineti la Mine, faceti ordine in voi." Vorbele acestea sa ne rasune mereu in inima.
- Trebuie munca...
Parintele Miron: Am vorbit zilele trecute de rugaciunea noastra, pe care o facem dimineata, imediat cand ne trezim. Nu e vorba de cuvinte, ci de tema de gandit, atunci cand ne adresam: "Stapane, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu esti soarele dreptatii, Tu esti cel ce continuu reversi viata peste noi, miluieste-ne si tine-ne pe noi cu Tine!" - asa cum a spus catre Maria Magdalena, dupa Inviere: "Du-te la fratii Mei si le spune ca Eu Ma sui la Tatal Meu si Dumnezeul Meu si in acelasi timp Tatal vostru si Dumnezeul vostru. Ma sui la Tatal Meu, adica imi indrept atentia catre Tatal Meu, care-i tinta atentiei Mele. Sa fie Tatal Meu Dumnezeu si pentru voi, la fel ca si pentru Mine. Tataie obiectul atentiei Mele, asta inseamna Dumnezeu!"
Mereu spunea Mantuitorul ca: "Ma tin de Tatal Meu si fac numai ceea ce-Mi da El. Numai cu Tatal Meu lucrez... Ma sui la Tatal, deci Ma las pe Mine inapoi cu impresiile pe care le am, si imi indrept atentia catre Tatal Meu, ca viata a Mea si a voastra." Le spunea acestea, fiind inviat. "Sunt atent la Izvorul de unde imi vine viata, ca sa nu ma desprind de Izvorul acesta. Tinta Mea e de a fi atent la El, continuu. Asa sa faca si ei (ucenicii), la fel."
Le-a trimis vorba, pentru a le pune la inima misiunea ce-o au, de a aduna gandurile oamenilor si de-a le indrepta spre Dumnezeu asa cum le indrepta El insusi. Daca e nevoie, totusi, sa se suie la Tatal - desi El era Dumnezeu, ca si Tatal - Mantuitorul depune un efort.
Pentru a ne muta si noi mintea, de aici pana dincolo, trebuie stradanie sustinuta, este nevoie de efortul cu mintea. Cu cat efort invata cineva pentru examene, sa prinda bine legaturile intre idei si sa nu se uite totul, cat efort face de a le fixa si de a le adanci, cu scopul de-a le retine. Le zice, de doua, de noua, de zece ori, pana simte ca le-a fixat. Tot asa atrage atentia Mantuitorul ca trebuie sa fim cu mintea atenti la Tatal, precum este El. Ca El !
E grozav de mare lucrul acesta! Atata atentie ne trebuie pentru a receptiona intensitatea indemnului ce ni se face! Este, cumva, ca atunci cand o mama spune catre copilul ei: "Du-te acolo, dar negresit sa te duci, ca e legata viata ta de ceea ce spun eu sa faci!" Insista mama. De aceea insista Mantuitorul spunand: "Eu Ma silesc pe Mine sa tin cont de Tatal Meu. Cu atentia Ma urc continuu (asta inseamna atentia: a te urca) la El; Tatal e mai mare decat Mine si Eu trec de la Mine la Izvorul vietii Mele." Aceasta-i inaltarea. Izvorul e mai presus decat apa ce curge din izvor. Izvorul e o garantie de ivire neincetata a apei, o garantie de curgere. De aceea e vorba despre suis. Sfintii Parinti ne-au lasat rugaciunea, pe care o spunem dimineata, cand incepe slujba Invierii - ca de altfel in toate diminetile: "De cu noapte manecand, alerg catre Tine, Dumnezeul Meu!" E o rugaciune adresata direct Tatalui. Asta inseamna ca, deodata cu rostirea ei, preotul trebuie sa stie ca rugaciunea lui e impletita cu a lui Hristos, deoarece cu Hristos ne indreptam noi spre Dumnezeu. "Fara Mine nu puteti ajunge la Tatal."
Cand zicem "Dumnezeu", nu ne gandim la stapanul care porunceste, taie si spanzura, ci la Izvorul vietii de care trebuie sa fim legati continuu cu mintea, pentru ca altfel nu mai avem suflet si viata. Daca insusi Mantuitorul vorbea despre Dumnezeu, ca de Cel pe care e cazul sa-L asculte, nu e oare de mirare? Nu era El insusi Dumnezeu? Mantuitorul spune despre Dumnezeu: "Tatal Meu e Dumnezeu. Asa sa-L aveti si voi, cum II am Eu!" Este enorm de important ceea ce a afirmat Mantuitorul!
Ideea de Dumnezeu e atat de falsa printre oameni. Oamenii nu au habar de foarte multe lucruri, si ai surprize din partea lor, cum am avut eu, zilele trecute, cand a venit o tanara si m-a intrebat frontal: "Ce-i acela pacat?" A tot auzit: "Sa ne spunem pacatele. Doamne, iarta-ne pacatele etc." Voia sa o lamuresc repede, repede. O intrebare directa, oarecum distrandu-se cu intrebarea care, totusi, mi-a parut a fi sincera. Ziceti si voi, cum i-ati fi raspuns? Noi, aici, am dat o multime de definitii ale pacatului, dar am vorbit pe un temei serios, nu in tonul cuiva care intreaba aflandu-se in afara dorintei de a gasi in Sfanta Evanghelie raspuns la toate intrebarile.
Intrebarea, sigur, parea ca face referire la Sfanta Evanghelie, insa tanara nu avea habar ca raspunsul e ascuns in Evanghelie. Ma intreba pe mine, ca si cum ai intalni pe cineva in drum si l-ai intreba: "Stii ce-i acela pacat?" In astfel de situatii bine e sa raspunzi, cand raspunzi, din convingerile tale, din ceea ce ai tu la inima, nu sa aduci documentatie scripturistica. Tanara imi intreba inima. Ea a venit la un om de la care se astepta sa fie in cunostinta de cauza, fiindca traieste problema ce se pune la marturisire - doar de aceea stau acolo - si e cazul sa-i raspund dintr-un punct de vedere foarte personal.
Cum sa faci, ca sa ajungi a lamuri repede si a obtine constientizarea acestui lucru, pe care noi (eu, impreuna cu voi) l-am tot dezbatut im confruntarile avute impreuna? Daca nu stie ce sunt pacatele, nu pot sa-i spun mai departe nimic, pentru ca sunt blocat. Noi intre noi, ne-am lamurit gasind raspunsul in Evanghelia de la loan, dar, ca intelegere profund personala a notiunii de pacat, v-as intreba pe voi sa imi spuneti cum se traieste sau cum vedeti in voi insiva acel ceva, despre care se spune ca e pacat si ca trebuie sa te scapi de el.
Intr-adevar, e o greutate in a spune ce anume stii tu personal, in afara de documentatia scripturistica. Atunci cand omul te intreaba cate ceva din experienta ta personala (cum a fost intrebarea tinerei, despre ce-i acela pacat), tu trebuie sa te transpui, sa iti pui toata inima in mana lui, ca sa se poata citi in ea nu in Evanghelie.
Rasar si alte surprize, de exemplu, din faptul ca, intelesurile stabilite atunci cand ne-am angajat impreuna la anumite lucruri de care depinde posibilitatea noastra de a ne impartasi, se pun la inima foarte greu, in sensul ca oamenii nu se tin de ele. Le afli toate rasturnate, rastalmacite, intreb cu durere: "Pai, nu ne-am inteles asa si asa?". "Da, dar la mine, parinte, nu se poate aplica!"
Ce e de facut? Daca nu s-a inteles atunci, ce poti sa intelegi acum, cand iti si declari neputinta de-a intelege!? Cum sa-i spui mai altfel omului, in momentul de fata, pentru a nu se mai pierde ceea ce ne-am inteles? Trebuie gasit alt cifru cu care sa te apropii de inima omului, ca sa te lase sa lucrezi in ea. Ne gandim ca Mantuitorul a zis: "Tatal Meu lucreaza, si Eu lucrez." Unde lucreaza? In inima noastra. Operand eu in inimile care vin sa mi se deschida, trebuie sa stiu ce este de lucrat in aceasta inima, pentru a fi cu adevarat in lucrul lui Dumnezeu. "Sa faceti si voi ca Mine. Sa lucrati mai departe si voi, ceea ce lucrez Eu."
Ce poti sa lucrezi, cand constati ca sunt cazuri de pierdere totala a intelesului ce l-am avut la ultima Spovedanie? Cum procedezi, cand isi face aparitia convingerea omului ca nu se va putea realiza lucrul asupra caruia ne-am inteles? Ce poti cauta pe moment, ce argument, ce metoda, pentru a trezi inima la realitate? Iata aici alta greutate, ca si cu intrebarea tinerei: "Ce-s acelea, pacate?" Cum sa vorbesti omului despre ceea ce nu stie deloc? Cum sa vorbesti despre ceea ce inima lui refuza a primi? Si cu toate acestea, omul vine sa repare, sa faca ceva, dar nu vine mobilizat, ci demobilizat, declarand ca nu poate ("cu mine nu merge, parinte") si ca ar trebui gasit "altceva". Trebuie cautat acel "altceva", care de fapt nu exista. Un singur lucru exista: "Urmati-Ma pe Mine, fara conditii!"
Despre ceea ce vorbesc acum deschis cu voi, nu se prea poate vorbi. Daca Mantuitorul insusi a spus: "Eu am vrut sa va prind in Mine, dar voi nu ati vrut si veti muri in pacatele voastre." Problema aceasta, a dezbatut-o chiar El: "Nu am ce va face, daca nu vreti sa intelegeti ca vin de la Dumnezeu." Trebuie invatat a opera nu cu vorbe, ci cu metoda Mantuitorului, adica cu dragostea Lui. Mantuitorul, cu dragoste a cucerit. Vorbele s-au inteles ulterior, atata cat s-au inteles. A si zis: "Ma duc acum, iar voi Ma tot intrebati unde, insa degeaba va spun, ca nu veti putea pricepe; dupa aceea veti intelege, cand nu voi mai fi. Voi trimite pe Mangaietorul sa va aduca, cu inima si cu mintea, inapoi la ce v-am spus acum. Nu stiti unde Ma duc Eu... Ma duc sa va fac loc cu Mine, ca sa fiti si voi unde Ma duc Eu." Nu a lamurit nimic, doar atat: "Unde Ma duc Eu, sa puteti veni si voi."
Nu se poate cuceri decat cu dragostea Lui, insusita temeinic de catre cel ce vrea sa vorbeasca despre ea. Numai cu dragostea reusesti ceva. Intrebarea intrebarilor: "Cum sa descoperi, cum sa poti dovedi aceasta dragoste a lui Hristos, inteleasa de tine si trecuta prin inima ta?"
Omul te intreaba, vrea sa afle ceea ce ai pus tu personal in practica din Scripturi, nu ce spun Scripturile. Care e momeala sau plasa, cu care pescarul prinde pestii din valuri, din libertatea largului marii? Sa-i scoti pe oameni din periculoasa libertatea aceea a lor si sa ti-i cuceresti, sa-i ai cu tine. Apartine initiativei tale sa-ti faci rost de plasa si momeala, plus veghea cu care-ti pazesti plasa, bagand de seama cand s-a prins in ea ceva pentru a scoate repede ce ai prins, ca sa-i poti da imediat omului o altfel de libertate: libertatea cea in Dumnezeu, a inimii. O scoti - inima - din libertatea cea intunecata, in care zace lumea, si o treci in libertatea luminoasa.
Sa lucrezi cu dragoste, cu dragostea Tatalui si cu aceasta dragoste, integral insusita si traita, sa cuceresti mai departe pe altii. Intrebarea e, cum sa pot iesi la iveala, sa ma expun si sa imi scot dragostea din inima pentru a o pune la dispozitie, adica sa pot prinde cu ea omul? Cum sa ma comport cu dragostea lui Hristos, pe care-am preluat-o ca sa lucrez cu ea!? Cum sa o fac, pentru a nu fi inteles gresit? Este intrebarea-cheie, care ma chinuieste acum. Ce sa fac, fiindca in clipele acestea de pe urma trebuie sa lucrez direct cu dragostea lui Dumnezeu, dovedita din plin ca o am si, cu ea, sa cuceresc pentru Hristos ceea ce am de cucerit.
Cum sa interpretez, cum sa pot zice catre om: "Omule, te iubeste Dumnezeu", la care el raspunde, poate: "De unde sa stiu asta?" iar eu sa-i pot da dovada, aratandu-i iubirea mea, cu care am luat Taina lui Dumnezeu in primire. Cum sa pot interpreta Taina Lui spunandu-i - spunand si, in acelasi timp, fiind si crezut: "Te iubesc, omule! Iata, stau aici sa-ti spun, din partea lui Dumnezeu, in locul Lui: Te iubesc, fiindca am vazut si stiu ca te iubeste!", cum sa-i dovedesc ca e adevarat? Cum sa pot dovedi dragostea ca mobil unic al trairii adevarate a vietii ce ne-a fost dat sa o traim? Cum credeti ca ati putea ajuta pe cel ce va pune intrebarea: "Ce ai cu mine?", iar tu sa-i poti raspunde: "Uite ce am..."?
- Parinte, eu am avut un prieten, care m-a ajutat mult vorbindu-mi despre sfinti si faptele lor si starnind in mine o sete infinita, de care nu m-am mai izbavit. Prietenul acesta al meu a dat dovada, insa, ca nu era si in viata la inaltimea vorbelor sale.
Parintele Miron: Prietenul acesta al tau ti-a oferit, cele vorbite de el, ca obiect de cunoastere. El nu a dovedit ca din ceea ce-a invatat a luat pilda sa faca la fel. A facut altceva prin ceea ce de fapt nu a invatat. Ce a invatat, nu a folosit, fiindca nu a facut nimic. Omul s-a inselat crezand ca-i suficient sa stie, nu sa si faca. Ca in majoritatea cazurilor. Nu te salveaza faptul ca stii. Vin multi la Biserica si spun: "Voi incerca, parinte, sa fac ce am inteles". Ei o zic asta, dar nu cu o convingere absoluta. Oamenii fac "pe cercate". Se ascunde aici scuza de-a nu face nimic. Cum a zis Mantuitorul despre cererile acelea de iertare, din partea celor care L-au refuzat: "De ce n-ai venit la Ospat?" Fiecare a raspuns: "Am avut niste motive ale mele, Doamne" - lucru pe care Mantuitorul l-a retezat pur si simplu: "Nu va avea parte de Cina Mea cel care are motive de refuz al dragostei." Dragostea, cand cheama, nu permite sa fie refuzata. Mantuitorul nu a scuzat pe nimeni care a calcat pe dragostea Lui. L-a iertat, dar nu l-a scuzat. A spus-o pe Cruce: "Iarta-i, Parinte, ca nu stiu ce fac!"
Cum sa lucrezi cu dragostea lui Dumnezeu, pe care trebuie s-o interpretezi prin propria ta luare in primire a ei, ca astfel sa poti cuceri pe cineva cu aceasta dragoste? Cum sa procedezi pentru a nu se ajunge la un refuz in fata ofertei dragostei - refuz care-i un dezastru!?
Aici e chinul nostru, al preotilor: trebuie sa gasim ceva, cumva, un mod anume, ca sa operam cu dragostea lui Dumnezeu despre care vorbim ca am inteles-o si invatat-o. Asa ii asiguram pe oameni, noi, care zice-se suntem specialisti in cautarea dragostei lui Dumnezeu, pe care traind-o sa putem cuceri cu ea pe cei pentru care ne-am angajat. Acesta e angajamentul luat in clipa hirotonirii: sa stam de veghe si sa cucerim. Cum sa lucrez cu dragostea lui Hristos si sa nu o compromit, in fata celor ce dau dovada de totala nesimtire vis-a-vis de aceasta propunere a dragostei!?
Mantuitorul a dovedit cum trebuie sa lucrezi cu dragostea, si procedeul Lui il stim: s-a daruit pe Sine fara nici-o explicatie. "Iata, Parinte, viata Mea o pun in mainile Tale, duhul Meu il pun in mainile Tale!" Ce dragoste e mai mare decat aceea de a-si pune omul sufletul pentru prietenul lui, pentru a-proapele lui?
Asta ar fi solutia: a te darui total, impreuna cu Hristos cel din inima omului pe care vrei sa-l cuceresti, in numele Lui. Ma daruiesc, dar cum sa fac pentru ca, inainte de a muri - cand mori, ti se preia raspunderea - daruirea sa fie facuta pe viu? La mine se pune problema cum sa procedez cu dragostea lui Dumnezeu, ca sa-mi ramana timp pentru a face mai mult, nu care cumva sa ma termin inainte de a da tot.
Oamenii obisnuiesc sa spuna: "Acelea s-au intamplat, atunci, demult, dar acum e altceva. Cu mine e altceva." Omul se indoieste, mereu se indoieste. A spus Mantuitorul ca lumea asteapta semne si minuni pentru a se convinge, insa, dupa parerea Lui minunile nu-s practice: "Eu am un singur semn: Invierea. Daca omul nu Ma crede ca am inviat, atunci nu amfacut nimic." Si a mai spus Mantuitorul: "Nu am ce va face daca nu vreti. Eu am vrut, dar voi nu ati vrut."
Aici e vorba de a ajunge sa voiesti, fara conditii, fara intarzieri. Aproape si de la cei cu care m-am inteles bine, se intampla sa aud: "Merge greu, parinte, e greu sa ajungi la hotararea definitiva ca nu se poate altfel decat numai asa cum a sugerat Mantuitorul."
