Despre Ascultare, fecioria si neagoniseala in casatorie
Ascultarea, fecioria (intreaga-intelepciune) si neagoniseala in casatorie
Biserica nu cunoaste decat un singur mire: Mirele Hristos, rastignit si inviat, pe care-L iubeste, il urmeaza, pentru Care la randu-i se rastigneste si cu care inviaza. Sfintii, nu vorbesc despre nimic altceva decat despre cunoasterea si vederea lui Dumnezeu si despre patimirea lor pentru Hristos, doua mari privilegii pe care Hristos le daruieste iubitilor Sai.
Cel ce L-a cunoscut si L-a vazut pe Dumnezeu duhovniceste, si patimeste pentru Hristos, nu se mai poate desparti de El sau amagi cu iluzii; Hristos inviat a devenit pentru el "Mirele cel preadorit". "Cel ce ajunge in comuniune cu Dumnezeu, cand se inalta prin rugaciune, se desprinde de lumea aceasta - spune Parintele Staniloae - ca apoi sa coboare mort pentru aceasta lume."
Icoana unirii dintre Hristos si Biserica este reflectata intr-o cugetare despre vocatia monahala si vocatia nuptiala: "O femeie cere de la barbatul ei sa fie mereu impreuna cu ea, sa nu-si randuiasca singur viata lui, sa nu aiba drepturi nici asupra trupului, nici asupra sufletului sau, nici asupra viitorului sau, ci sa-i apartina, sa fie vazut zi de zi de ea si, in acelasi timp, sa fie barbatul ei, sa fie cuceritorul ei. Va cere divort, daca va vedea ca va trebui ea sa-l cucereasca pe el. Ceva asemanator cauta si sufletul, cand vrea sa intre intr-o legatura cu Hristos: vrea sa fie cel vazut in fiecare zi de El, vrea ca Acesta sa fie Domnul, sa fie Mirele adevarat, Care sa faca astfel incat relatia Lui cu ea sa atarne de dorirea ei; sa aiba drepturi si asupra sufletului lui Hristos, asupra vietii lui Hristos - adica asupra celor pe care le-a fagaduit Domnul ca le va da sufletului -; ca Domnul sa fie credincios si fidel in fagaduintele si promisiunile pe care le face oricarui suflet."
Ascultarea
Ascultarea elibereaza libertate, rastignind "iubirea de sine", egoismul; "nu este cu putinta a cuprinde aceasta vasta si nesecata tema (spune Parintele Sofronie). Ascultarea are multe fete si cele mai felurite situatii se pot intalni. Regula generala este insa: a nu se increde in sine. Daca aceasta este deosebit de importanta incepatorilor ei, ea, in schimb, nu se leapada nici de catre cei ce imbatranesc in nevointa calugareasca."
Cum se implineste ascultarea in casatorie? Dupa invatatura Sfantului Pavel: "Supuneti-va unul altuia, intru frica lui Hristos" (Efes. 5, 21). Este adevarat ca in viata, oamenii, chiar daca se revendica fii ai Bisericii si urmatori lui Hristos, trec adesea peste acest verset, iar barbatii, in orgoliul lor, cer doar implinirea cuvintelor care ii urmeaza: "Femeile sa se supuna barbatilor ca Domnului" si, "precum se supune Biserica lui Hristos, asa si femeile barbatilor lor, intru toate" (Efes. 5, 22, 24).
Iubirea insasi presupune sa-l porti si sa-l asculti pe cel pe care-l iubesti, iar ascultarea condamna la moarte idolatria de sine. Supunerea unuia fata de celalalt, "intru frica lui Hristos", nu inseamna nici anularea de sine, nici "sclavie", nici injosire, ci smerenie - maica tuturor virtutilor. Iar modelul desavarsit, oferit de Dumnezeu spre a-l urma cei ce cred in El, este insusi Hristos, Care "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Sepana la moarte" (Filip. 2, 8).
Raspunsul la intrebarea: "Cine si de cine asculta" sau "Cine conduce in familie?", indiferent de contextul social care o genereaza, fie dominat de orgoliul masculin, fie dominat de mentalitati feministe, nu poate fi decat acesta: Hristos.
Daca o familie este o mica biserica, adica mireasa a lui Hristos, in consecinta, Capul si Mirele acesteia este Hristos. Femeia se supune barbatului ei pentru ca, dupa ce s-a facut instrument al neascultarii in Eden (Fac. 3, 1-6), Creatorul i-a dat ascultarea (supunerea) ca semn al stapanirii de sine: "Iar femeii i-a zis: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale; in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani"(Fac. 3, 16). De asemenea, se supune deoarece barbatul o iubeste "dupa cum si Hristos a iubit Biserica Sa si S-a dat pe Sine pentru ea" (Efes. 5, 25), adica pana la moarte.
Ascultarea si iubirea pana la sacrificiu se completeaza si se implinesc reciproc in iubirea si in ascultarea fata de Hristos, pe care o dovedesc prin viata lor. Daca ascultarea lor ar ramane la nivelul pur uman, ar esua si s-ar transforma dintr-o "iubire de sine", intr-o idolatrizare a familiei, iar "increderea de sine", intr-o incredere familiala, redusa la puterea omeneasca. Ea trebuie sa mearga mai departe, spre ascultarea duhovniceasca, adevarata, care este "strans legata de gasirea unui duhovnic indrumator, a unui staret" (batran).
Aceasta este solutia care ar putea rezolva crizele familiale generate de societatile care au afirmat suprematia sau subjugarea unuia sau altui "sex", plasand barbatul si femeia intr-o stare de ruptura, impingand spre o extrema sau alta. Daca mirele si mireasa (sotul si sotia) ar asculta glasul lui Dumnezeu, venit prin gura duhovnicului, atunci s-ar intrece in iubire si-n ascultare, pentru ca s-au lasat "sagetati" de iubirea jertfelnica a Mirelui lor, Caruia ii dedica si iubirea, si ascultarea.
Fecioria - intreaga-intelepciune
Fecioria si intreaga-intelepciune inseamna unificare, pacificare, integritate si integralitate a fiintei intregi. Castitatea este o notiune bogata si profunda in Traditia Bisericii primare. Si aceasta notiune merge la fel de bine atat pentru omul casatorit cat si pentru calugar. Omul cunoaste doua atitudini in fata relatiei trupesti, a poftei trupesti: "sau a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in ea. Aceasta e neprihanirea de care vorbesc rugaciunile de la Cununie sau castitatea conjugala. Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o considera ca un drum spre o tot mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si ea este o libertate a spiritului. Si pentru amandoua se cere o lupta spirituala.
Castitatea presupune o integrare a eros-ului in dinamismul naturii sale, iar abandonarea in bratele miscarii oarbe a erotismului duce la dezintegrare. "A omora eros-ul fara a-l invia, fara a-l insufleti in Duhul, inseamna a se usca dupa un tip foarte particular de rautate monastica (adesea inchizitoriala)."
Maica Domnului - unicitate istorica - intruchipeaza curatia edenica si vocatia de impreunare creatoare cu Dumnezeu, fiind in acelasi timp si Fecioara si Maica. Aceasta antinomie poate fi inteleasa numai in virtutea nasterii mai presus de fire, care-i da calitate suprema de "", pastrandu-i "cheile fecioriei" nestricate.
Fecioria Maicii Domnului este fecioria deplina, pentru ca ea a ramas Fecioara "mai presus de orice consideratie trupeasca, feciorelnica in daruirea ei lui Dumnezeu. inteleg fecioria ei - spunea Parintele Rafail - mai ales in sensul acesta, ca niciodata in acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu. intai, adica prima porunca a lui Hristos, "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din toata inima ta, din toata mintea ta, din toata vartutea ta". Asta este cu precadere Maica Domnului."
Nasterea Maicii Domnului este unica si va ramane unica, pentru ca naste de la Duhul Sfant; Nasterea Fiului Omului ne arata, cred, cum s-ar fi nascut lumea, in afara pacatului: puterea creatoare a lui Dumnezeu ar fi lucrat in persoana umana indumnezeita.
Saracia de buna voie
Neagoniseala sau saracia coopereaza cu ascultarea si curatia inimii, pentru a-l deschide pe om catre Dumnezeul cel viu: a se face umil in mainile lui Dumnezeu inseamna a-I permite sa recreeze. La intrebarea cum se poate elibera desavarsit omul de cele materiale, cand el insusi este materialnic cu trupul, Parintele Sofronie raspunde: "Nevointa inteleapta consta in a se margini la un minimum de materie si de ale materiei, fara de care viata ar deveni materie cu neputinta. Insa masura acestei putinte difera la fiecare."
"Din pricina aceasta nu ne multumim cu cele de neaparata trebuinta, ci, cautand saturarea care aduce vatamarea vietii, ne inversunam spre tot felul de castiguri, nevazand ca masura proprietatii trebuie sa o dea trebuinta trupului, iar cee ce trece peste aceasta este uraciune si nu mai este spre trebuinta. Caci precum haina masurata pe trup este si spre trebuinta, si spre podoaba, iar cea care flutura in toate partile si se impleticeste printre picioare si se taraie pe pamant, pe langa ca este urata, se mai face si piedica la orice lucru, la fel agoniseala, care intrece trebuinta trupului, este si piedica la orice lucru, este si piedica spre virtute si este si obiect de batjocura celor ce pot patrunde firea lucrurilor. Drept aceea nu trebuie sa tinem seama de cei amagiti de lucrurile sensibile, nici sa ne luam fara socoteala dupa cei impatimiti de cele pamantesti, fiindca nu iau aminte la cele spirituale. Caci a crede acestora, socotind ca au facut uz de ratiune cand si-au ales sa se bucure de cele de aici, este acelasi lucru cu a face pe orbi judecatori in privinta culorilor sau pe surzi in privinta sunetelor muzicale, dupa cum e stiut ca acestia sunt lipsiti de simturile prin care sa poata judeca aceste lucruri. Fiindca orbi sunt si cei a caror ratiune, cu care au sa judece cele de lauda si cele fara valoare, e ciuntita de puterile de judecata cele mai de trebuinta.”
Ca si fecioria, si ascultarea, saracia este neinteleasa in zilele noastre. Daca acestea sunt acceptate ca niste "probleme" ale unora (monahi si monahii), considerati adesea "nebuni", cand e vorba de cei ce traiesc "in lume", societatea nu le accepta, deoarece este marcata de opusul lor: orgoliul, afirmarea ego-ului (cu toate abaterile acestuia pana la nefiresc) si simtul proprietatii, caci in fata lui "a avea" omul isi pierde orice scrupul.
"Lumea contemporana - constata Cuviosul Sofronie - nu a putut sa-si organizeze viata in asa fel incat sa aiba destul ragaz, destul timp liber pentru rugaciune si pentru contemplarea Fiintei Dumnezeiesti. Pricina acesteia e o patima arzanda de "a avea". Aceasta patima a iubirii de agonisire (lacomiei) Sfantul Pavel a numit-o "inchinare de idoli" (Col. 3, 5), iar Sfantul Ioan Scararul - "fiica a necredintei", "hula impotriva Evangheliei, intoarcere de la Dumnezeu" (Cuv. XVI).
Adevarata neagonisire crestina este necunoscuta, neinteleasa lumii. Si daca am mai adauga ca ea ajunge sa cuprinda nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar pe cea a celor "intelectuale", atunci majoritatea oamenilor ar considera-o curata nebunie. Oamenii vad in cunostintele lor stiintifice bogatia lor duhovniceasca ("spirituala"), fara sa presupuna ca exista o alta cunostinta mai inalta si o bogatie cu adevarat neasemuita, aducatoare de adanca pace. In goana dupa confortul material oamenii si-au pierdut confortul duhovnicesc si, astazi, dinamismul materialist, din ce in ce mai mult, isi asuma un caracter demonic. Si nu este de mirare, caci aceasta nu este alta decat dinamica pacatului.
Iubirea agonisirii izgoneste dragostea de Dumnezeu si de om. Si oamenii nu vad aceasta si nu vor sa inteleaga ca din nedreptatea acestor nazuinte, care stapanesc mintile si inimile lor, izvorasc nenumaratele suferinte ale intregii lumi. Sfantul Ioan Scararul spune: "Iubirea de argint (adica iubirea de agonisire sau lacomia) este si se numeste "radacina tuturor rautatilor" (I Tim. 6, 10) si intr-adevar este aceasta, caci naste rapire, zavistie, dezbinari, vrajmasii... cruzime, ura, omor, razboaie" (Cuv. XVII).
Si asa, daca vrem sa ne smulgem din robia grijilor josnice spre a ne curati mintile si a ingadui duhului nostru sa se indulceasca cu adevarat de libertatea imparateasca sau, mai bine zis, dumnezeiasca, lepadarea, si pe planul acesta, este de nelipsit, caci, dupa cuvantul Sfantului Ioan Scararul, "barbatul neagonisitor se roaga cu minte curata.. cel ce a gustat din bunatatile cele de sus usor dispretuieste cele pamantesti.. cel neagonisitor este stapan asupra lumii.. fiu al nepatimirii.. tot ce are considera a fi nimic" (Cuv. XVII), si, cand nu are, nu se intristeaza si continua sa traiasca ca si cum ar avea."
Saracia interiorizata de omul angajat in lume "depasaseste idolatria economicului, indeparteaza cu umor obsesia de a produce si de a consuma si, cum scria Paul Evdokimov, pregateste o economie planetara fondata pe partaj, insa randuita la comuniune prin adevaratul miracol al painii: Euharistia."
Atat castitatea (vocatia monahala) cat si casatoria (vocatia nuptiala) presupun o lupta continua si o intelegere evanghelica a lor, pentru ca altfel, infrante de curse si capcane, nu vor mai duce la sfintenie.
Pilda celor zece fecioare ne arata ca numai cinci au intrat cu Mirele la nunta - cele intelepte (cu intreaga-intelepciune); celorlalte cinci nu le-a ajutat la nimic fecioria, daca erau "nebune". Fecioria, doar sub aspectul ei clinic, la putine le este de folos: "Asa s-au pierdut cele cinci fecioare, care prin curatie si infranare au infranat pe vrajmas, dar prin asprimea din inima, care se naste din iubirea de bani, s-au impins pe ele insele in sabia aceluia, care zacand nu putea ucide pe cele ce stateau in picioare. Sa nu dorim, asadar, nimic din ale aceluia, ca nu cumva, deodata cu cele ale lui, sa pierdem si sufletul nostru. Caci el cheama si acum spre ele, si indeamna pe toti, doar va afla ascultatori. Daca L-a chemat si pe Domnul insusi, zi-candu-I: "Toate Ti le voi da Tie, de vei cadea si Te vei inchina mie", si daca a incercat sa amageasca prin lucrurile ce par stralucitoare si pe Cel ce n-are trebuinta de ele, cum nu-si va inchipui ca poate sa amageasca pe oamenii de prins, care sunt aplecati spre lucrurile sensibile? Sa ne deprindem apoi mintea spre evlavie, dupa ce am castigat deprinderea trupeasca. Caci deprinderea trupeasca spre putine este de folos, asemanandu-se cu invataturile copilaresti. Iar evlavia spre toate este de folos, gatind buna asezare in sufletul celor ce doresc biruinta impotriva patimilor vrajmase."
Biserica Ortodoxa cunoaste trei trepte ale starii duhovnicesti a omului: cea mai presus de fire (fecioria si intreaga-intelepciune calugareasca); cea fireasca (nunta cea binecuvantata); si cea mai prejos de fire sau impotriva firii (orice alta forma a vietuirii trupesti). "Calugarul care nu-si pastreaza intreaga-intelepciune, in randuiala mantuirii, se gaseste mult mai prejos de starea casatoriei, traita in buna-cuvinta, stare cinstita de Biserica drept o cale mantuitoare. Si, daca se are in vedere ca cel ce a dat fagaduintele se lipseste de darul binecuvantarii nuntii bisericesti, atunci orice incalcare a intregi-intelepciuni calugaresti se vede ca o cadere, si inca o cadere in cele mai prejos de fire.
Nunta normala, nepervertita, il pastreaza pe om si din punct de vedere fizic si moral atunci cand orice alt fel de satisfactie trupeasca, chiar numai in forma unei nazuinte visatoare, lucreaza stricacios asupra omului intreg, adica atat asupra psihicului cat si a trupului sau. Aceasta lucrare stricacioasa se arata deosebit de puternica la calugar, care, prin poticnirea sa, isi calca fagaduintele date inaintea lui Dumnezeu; in acest caz sfasierea launtrica ce vine de la pierderea harului este neasemuit mai adanca, si remuscarile chinuitoare ale constiintei pot ajunge pana la o intunecata deznadejde. Nazuinta catre impreunarea trupeasca in absenta actului firesc pe multi i-a condus la adanci boli sufletesti si chiar la deplina nebunie. Psihiatrii cunosc foarte bine multimea acestor nefericite cazuri.
Intreaga-intelepciunea monahiceasca, drept viata cu adevarat omeneasca dupa chipul Omului cel desavarsit - Hristos, nu poate fi intemeiata pe negarea vietii conjugale, pe osandirea nuntii binecuvantate de Dumnezeu si de Biserica, pe scarba de, sau injosirea acelui act prin care "s-a nascut om in lume" (Ioan 16, 21).
Biserica, prin hotararile sale sobornicesti, nu primeste pe cei care cauta calugaria din scarba fata de casatorie sau dintr-o trufasa desconsiderare a acesteia. De aceea Parintii cercau pe tot cel ce venea spre calugarie, oare are acesta adevarata ei chemare? Deslusim mai multe trepte ale unei asemenea chemari. Sunt unii carora le-a fost dat sa cunoasca o binecuvantata stare a harului intr-o asa masura incat, si mintea lor, si trupul, limpede isi simteau sfintirea.
Pentru acestia, o infranare desavarsita de la viata trupeasca, nu numai in forma actelor fizice, dar chiar si in gand (ba pana si in somn) devine o neclintita cerinta a duhului. O treapta mai jos se afla starea in care sufletul simte doar o atragere catre intreaga-intelepciune; mintea tinde catre curatie si, dintr-o sete launtrica de sfintenie, respinge intuitiv gandurile trupesti. Multi vin spre nevoita calugareasca dintr-o asemenea stare, care, desi mai slab intemeiata decat prima, este si ea o chemare adevarata, de sus."
Clement Alexandrinul atrage, de asemenea, atentia asupra unei gresite intelegeri cu privire la vocatia fecioriei si la vocatia nuptiala: "Domnul a aratat ca atat infranarea cat si casatoria sunt in puterea noastra, la libera noastra voie; si nici o porunca nu ne sileste si nici nu ne opreste de la una sau de la alta. Domnul mai adauga si lamurirea aceasta: casatoria ajuta creatia, ii continua opera. Sa nu socoteasca nimeni pacat casatoria facuta potrivit invataturii Cuvantului si cu atat mai putin sa nu socoteasca amara cresterea copiilor - multora dimpotriva le este foarte dureroasa lipsa de copii -; nici sa i se para cuiva amara facerea copiilor, din pricina ca ocupatiile cele de trebuinta cresterii lor ii indeparteaza de la indatoririle cele dumnezeiesti. Cel care nu poate indura cu usurinta viata singuratica, acela sa doreasca sa se casatoreasca, pentru ca placerea folosita cu cumpatare nu aduce vatamare, fiecare dintre noi este stapan in privinta alegerii nasterii de copii. Vad, insa, pe unii, care, din pricina greutatilor aduse de casatorie, abtinandu-se de la casatorie, nu potrivit cu cunoasterea cea sfanta, au cazut in mizantropie, si s-a dus de la ei dragostea; iar altii, folosindu-se de casatorie, se cufunda in placeri si intr-o viata desfranata; dupa cum spune profetul, "s-au asemanat animalelor."
Pilda nuntii sau a cinei fiului de imparat (Matei 22, 1-14) este, in aceeasi masura, elocventa pentru ceea ce inseamna viata familiala in mersul spre desavarsire: toti invitatii s-au scuzat sub pretextul grijilor; unul si-a luat pamant, altul si-a cumparat cinci perechi de boi, iar altul si-a luat femeie. Toate acestea i-au fost daruite omului de Creator pentru a le stapani, si nu pentru a fi stapanit de ele.
Pamantul reprezinta intoarcerea omului spre materia (tarana din pamant) din care Dumnezeu i-a plasmuit trupul, iar intoarcerea spre acesta inseamna intoarcerea spre "nimic", pentru ca Dumnezeu a creat totul, inclusiv pamantul, din nimic. Este o intoarcere a omului spre materialitate, desi prin suflare Dumnezeu 1-a facut "suflet viu" (Fac. 2, 7). Cele cinci perechi de boi reprezinta simturile, iar refuzul omului de a merge la cina/nunta este inchiderea in lumea sensibila a simturilor.
Cel de-al treilea caz prezentat in pilda Mantuitorului reprezinta forma cea mai de jos a starii unui om: confiscarea iubirii in cadrul cuplului conjugal, in care Dumnezeu - Izvorul iubirii, Care da puterea iubirii jertfelnice oamenilor, nu mai are loc; este cursa cea mai ascunsa a vietii de familie: autosuficienta si inchiderea in iubirea egoista si patimasa a celor doi. in acest sens spune Sfantul Apostol Pavel corintenilor: "Ci eu as vrea sa fiti fara grija. Cel necasatorit se ingrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de ale lumii, cum sa placa femeii" (I Cor. 7, 32-33).
De aceea, autoadorarea (idolatrizarea) familiei este pacatul propriu al familiei, asa cum afirma si Parintele Staniloae, citandu-l si pe Parintele Alexander Schmemann: "O casatorie care nu-si rastigneste statornic lacomia si autosuficienta si nu se depaseste pe sine prin aceasta nazuinta, nu e familie crestina. Dupa invatatura crestina, pacatul propriu al familiei de azi este nu divortul sau lipsa de "acomodare" sau "salbaticia spirituala", ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea casatoria ca orientata spre imparatia lui Dumnezeu. Exista o pornire de a face totul pentru familie, daca trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a inceput sa nu mai fie o intrare sacramentala in prezenta Lui."
O astfel de viziune familiala duce desigur la autodistrugeri. Criza familiala a fost generata permanent de ruperea ei de - Dumnezeu: "Nu lipsa de sfiala sfanta fata de familie face ca divortul sa apara ca un proces aproape natural, ci aceasta autoidolatrizare a familiei face ca familia moderna sa se sfarame asa de usor; este acea identificare a familiei cu succesul si cu refuzul de a purta crucea."
Daca vocatia nuptiala comporta o castitate conjugala, implicit presupune si o asceza a vietii nuptiale care, la randu-i, comporta trei exigente majore:
- "Prima este interiorizarea obstacolului, iar nu escamotarea lui. Dragostea nu poate sa dureze, nu poate evita innamolirea promiscuitatii si a uzurii decat daca ramane presarata de obstacole. in casatoria adevarata obstacolul nu dispare, se interiorizeaza."
Respectarea alteritatii si asumarea celui ce-i devine primul "aproape", acel "prea apropiat", in ciuda tuturor neputintelor aceluia si asumarea tuturor greutatilor, lipsurilor, necazurilor, reprezinta rastignirea ego-ului pe crucea familiei.
- "A doua exigenta este refuzul de a obiectiva eros-ul. Occidentul, dupa tacerile victoriene, se napusteste catre "artele de-a iubi". Si, bineinteles, daca dragostea este un limbaj, trebuie sa inveti bine sa vorbesti. Dar ce importanta are, daca nu mai avem nimic a ne spune, daca nu mai exista decat mecanisme bine aranjate? A refuza simultan vagabondajul imaginarului si mecanizarea eros-ului, a echilibra atentia fata de celalalt si fata de sarbatorirea vietii, iata asceza de care nimeni nu s-a ocupat catusi de putin!"
Scopul casatoriei, asa cum am afirmat, nu sta in procreare, dar nici in satisfacerea eros-ului. Identificarea sensului vietii cu erotismul a dus la degradarea fiintei umane si la sufocarea celor mai inalte vocatii si capacitati ale acesteia.
- A treia exigenta consta in faptul ca "dragostea umana se implineste si se depaseste intr-o slujire comuna. Un cuplu se condamna daca se inchide in el insusi. N-are alta alegere decat distrugerea reciproca sau impre-una-crearea in aceasta mare miscare a slujirii si a vietii, a slujirii vietii, care singura permite Bisericii de a fi ea insasi. Ca in Taina Bisericii nedivizate, si astazi inca in Ortodoxie, preotia sa fie, de un anumit fel, cand este vorba de un preot casatorit, asumata nu de barbatul singur, ci de cuplu, este de o imensa, de o exemplara semnificatie."
In viata de familie a preotului casatorit exista doar aceste alternative: sau punerea intregii familii in slujba Preotiei, sau esuarea prin slujirea familiei; vocatia familiala nu se poate implini, intr-o astfel de slujire, decat printr-o daruire totala in slujba Preotiei. "Nunta si Preotia, ca Taine, fac vadit faptul ca persoana nu se realizeaza decat in comuniune, ca persoana si comuniunea sunt doi poli inseparabili."
Aici intervine si taina copilului, taina propriei familii. "Intr-o perspectiva propriu crestina, nu se poate spune ca obiectivul casatoriei este procrearea. O dragoste adevarata nu are obiectiv; este ea insasi propria evidenta. Dar atunci ea nu poate sa nu fie fecunda, ca aceasta fecunditate sa serveasca pentru a lupta impreuna, a primi impreuna pe aproapele sau "a aduce pe lume" copii. Atat de putine cupluri aduc cu adevarat copiii lor pe lume! Cati nu se inchid asupra lor si ii devoreaza cu jilava lor adorare, pana cand acesti copii, cu o necrutatoare brutalitate, se mosesc ei insisi din aceasta sterila matrice familiala.. A aduce cu adevarat copii pe lume inseamna a sti nu numai sa le dai viata, ci si exemplul unei slujiri creatoare.. inseamna a face din familie acea "micuta Biserica" de care vorbeste si Sfantul Ioan Gura de Aur si in care copiii, dupa exemplul adultilor, fac ucenicia dublei deschideri: catre Dumnezeu si aproapele."
Unii au considerat ca familia "isi justifica existenta numai prin nasterea de prunci. Dar prin aceasta se include si mai vadit intelegerea ei ca o unire mai mult decat trupeasca".
Intr-adevar, unirea dintre mire si mireasa (barbat si femeie) este ca o cununa de marire si de cinste. "Dar numai pentru ca accepta eventualitatea zamislirii copiilor, spiritualizandu-se si prin aceasta asumare de responsabilitate comuna. in felul acesta, unirea trupeasca dintre barbat si femeie devine, dintr-un act de concupiscenta pacatoasa, cum e in afara casatoriei, un act voit de Dumnezeu si binecuvantat de El".
Din cele prezentate mai sus intelegem ca ambele stari (feciorie-mona-hism si casatorie-familie) presupun asumarea unei cruci: a castitatii sau a familiei; purtarea acestei cruci duce la desavarsire si la primirea la cina nuntii Mielului (Apoc. 19, 9), iar parasirea acestuia duce la inchiderea usii si la sentinta Mirelui: "Nu va cunosc pe voi" (Matei 25, 12).
Ca si monahismul si casatoria reprezinta o nunta care are ca finalitate unirea spirituala, in calitate de Mireasa, cu Hristos-Mirele ceresc, reiese si din faptul ca in traditia ortodoxa cei ce s-au invesmantat prin randuiala monahala si au devenit rasofori si doresc apoi sa se casatoreasca, nu vor fi binecuvantati de Biserica prin Taina Nuntii (Cununiei), ci prin Randuiala Casatoriei a doua: "Cel ce vrea sa intre in manastire dupa 3, 6, 12 luni, care da dovada ca se tine de fagaduinta depusa, este imbracat in rasa de monah, ca frate rasofor, adica purtator de rasa si numai dupa un timp de cativa ani de incercare, daca merita, este tuns si primit definitiv. Daca pleaca i se socoteste casatoria ca a doua nunta". In cazul monahilor care doresc sa se casatoreasca ulterior. Biserica nu trebuie sa-i binecuvanteze.
Aceasta stare este consecinta faptului ca tunderea in monahism sau chiar rasoforirea reprezinta nunta cu Mirele Hristos. De asemenea, remarca Parintele Sofronie, "in cuvintele din randuiala invesmantarii, cei veniti la calugarie dupa casatorie sau dupa experienta unei relatii trupesti in afara casatoriei, dau fagaduinta intregii-intelepciuni, adica a desavarsitei infra-nari pentru restul vietii lor, pentru cei, insa, care nu au cunoscut impreunarea trupeasca, fagaduinta este cea a fecioriei".
Aceasta taina a persoanei, cultivata in taina iubirii, este cel mai bine sugerata de istoria vietii cuvioaselor femei din viata Bisericii, care mai inainte au fost desfranate. Ele reprezinta o istorie a pacatului extrem si a pocaintei extreme, care era in fapt istoria unei iubiri extreme.
"Inapoia lor (a acestor istorii, n.n.) se afla, desigur, modelul marii pacatoase a Noului Testament, Maria Magdalena. in spatele acesteia sta imaginea femeii pacatoase care este Israel, infidel fata de Legamantul lui Dumnezeu. Femeia pacatoasa este deci Eva, "mama tuturor celor vii", si de aceea e si imaginea oricui, a neamului omenesc instraiant de iubirea lui Dumnezeu".
Prin pocainta, care este un mod de viata valabila si pentru monah, si pentru cel casatorit, Maria Egipteanca devine modelul tipic oferit de Biserica in perioada liturgica, prin excelenta, de pocainta: "Ceea ce mai inainte erai plina de tot felul de intinari, te-ai aratat aleasa a lui Hristos, prin pocainta urmand vietii ingeresti, si cu arma Crucii calci in picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai aratat mireasa a imparatiei Cerurilor, Marie prealaudata".
Daca dovada cea mai inalta a iubirii lui Dumnezeu si a oamenilor este martiriul, iar mucenita devine, prin excelenta, mireasa a lui Hristos inseamna ca numai prin Cruce poate cineva, fie monah, fie casatorit, sa devina mireasa a Mirelui Hristos.
"Mieluseaua Ta, Iisuse, (N) striga cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si, pe Tine cautandu-Te, ma chinuiesc si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu Botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru Tine, ca sa viez pentru Tine; ci, ca o jertfa fara prihana, primeste-ma pe mine, ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie. Pentru rugaciunile ei, ca un milostiv, mantuieste sufletele noastre".
Printr-un martiriu duhovnicesc, Maria Egipteanca devine si ea "mielusea" si "fiica a lui Hristos", "Mireasa a imparatiei Cerurilor", imbracan-du-se, in ciuda pierderii fecioriei trupesti, in haina "cuviosiei", pentru ca a dobandit "curatia inimii", "intreaga-intelepciune".
"Pe tine, mieluseaua si fiica lui Hristos, astazi cu cantari te laudam, Marie pururea vrednica de cantare, care te-ai aratat crescand intre egipteni si din toata ratacirea lor ai scapat; si te-ai adus aleasa si cinstita odrasla Bisericii, prin post si rugaciune nevoindu-te mai presus de masura firii omenesti. De aceea te-ai inaltat la Hristos, prin viata si prin fapte. Pentru aceasta te-ai aratat mireasa a imparatiei Cerurilor, Cuvioasa Marie, mult laudata".
Constiinta pacatoseniei in fata lui Dumnezeu il renaste pe pacatos, redandu-i starea sufleteasca de dinaintea caderii in pacat. "in istoria Mariei Egipteanca, monahul Zosima e prezentat ca un monah bun si evlavios, dar caruia ii lipseste experienta esentiala a constiintei pacatoseniei inaintea lui Dumnezeu, si aceasta o invata numai din exemplul Mariei desfranata, care, prin cainta sa, a devenit tot ceea ce el dorea sa fie si nu putea realiza prin eforturile sale."
Cu toate acestea, trebuie sa afirmam ca fecioria, in viziunea Sfantului Apostol Pavel si a Parintilor Bisericii, este considerata superioara casatoriei - "bine este pentru om sa nu se atinga de femeie" (I Cor. 7, 1).
"Fecioria - spune Sfantul Ioan - consta in a avea sfant si trupul, si sufletul.. - Nu sfatuiesti si tu, nu indemni si tu pe oameni sa nu se casatoreasca? - Da, asta si fac, pentru ca sunt convins ca fecioria este o treapta superioara casatoriei... Bun lucru este fecioria; sunt de acord si eu. E mai buna decat casatoria; marturisesc si asta. Daca vrei, pot adauga ca este cu atat mai buna decat casatoria, pe cat este mai bun cerul decat pamantul, ingerii, decat oamenii. Pot merge inca si mai departe si sa spun ceva mai mult, anume ca fecioria este superioara si starii ingeresti. ingerii intr-adevar nu se insoara, nu se marita (Matei 22, 30); dar nu sunt alcatuiti din trup si sange, nu locuiesc pe pamant, nu tin piept unei multimi de patimi, n-au nevoie de mancare si bautura..."
In ce consta superioritatea fecioriei fata de casatorie? in orientarea eshatologica a fecioriei; desi si casatoria are aceasta orientare, totusi unul dintre aspectele vietii familiale are un caracter pur terestru si nu transcendent eshatologic: unirea conjugala a sotilor.
Cand Mantuitorul e chestionat de saduchei referitor la inviere si la casatorie, le raspunde: "Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Caci la inviere, nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Matei 22, 29-30).
Casatoria ca Taina a Nuntii are implinire eshatologica, iar moartea nu poate ucide iubirea, care-i mai puternica decat ea, si nici nu poate desface "ceea ce Dumnezeu a unit"; insa viata conjugala (unirea trupeasca) are drept scop nasterea de prunci si-si incheie rostul aici, pe pamant. Genurile umane (deosebirea conjugala) au fost stabilite de Dumnezeu prin creatie: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie" (Fac. 1, 27), pentru ca stia ca oamenii vor cadea in pacat si pentru aceea au fost pregatiti si pentru o viata trupeasca, insa asa cum luminatorii de pe cer isi vor incheiea misiunea la sfarsitul lumii - "Soarele se va intuneca, iar luna nu-si va mai da lumina sa" (Matei 24, 29), la fel, odata cu viata pamanteasca se va incheia si viata conjugala. Si cei casatoriti, prin creatie, prin randuiala firii, se vor intoarce la starea de dinaintea caderii si vor fi ca ingerii din ceruri, la inviere. Duhovniceste, aceasta trecere la starea ingereasca se poate face si inainte de moarte si inviere: "Cel ce moare inainte de a muri, cand moare nu mai moare" sta scris in manastirea Sfantului Patapie, din Grecia.
Fericitul Parinte Epifanie Teodoropoulos afirma: "De ce harazesti floarea tineretii tale pacatului si numai batranetea Domnului? Ce ai spune daca ai vedea un batran trecut ca cere de la imparat sa-1 ia ca intendent al sau? "Daca te pocaiesti la batranetile tale - spune Sfintitul Augustin - atunci nu lasi tu pacatul, ci el te lasa pe tine."
In acest sens casatoria, in Noul Testament, isi pierde caracterul absolut pe care-l avea in Vechiul Testament si devine o "logodna" pentru "Nunta cereasca", la care sunt invitati toti, indiferent de calea pe care si-au ales-o in viata.
