Dupa cum nu toti calugarii incepatori au aceeasi ravna a duhului, nefiind toti invatati cu bunele moravuri si randuielile monahicesti, la fel nu toti batranii au in aceeasi masura desavarsire si iscusinta. Bogatia batranilor nu este parul cel carunt, ci roadele invataturii din anii incepatoriei, roadele ostenelilor castigate in vietuire. Ceea ce nu ai adunat in tineretele tale, zice Scriptura, cum vei afla la batranetele tale (Sirah, 25, 5). Caci batranetele sunt cinstite, nu cele de multi ani, nici cele ce se numara cu numarul anilor; ci caruntetele sunt intelepciunea oamenilor, si varsta batranetelor, viata nespurcata (Int. Sol. 4, 8-9). De aceea noi trebuie sa urmam si sa luam pilda vietuirea, trebuie sa primim si sa ne insusim traditia si povatuirea nu a tuturor batranilor, al caror cap este acoperit cu caruntete, a caror marturie este numai viata cea de multi ani, ci numai a acelora despre care stim cu siguranta ca ei s-au osebit cu o viata vrednica de lauda, ca ci in cultivarea lor au fost indrumati nu de randuiala de sine si de parerea de sine trufasa si desarta, ci au fost invatati dupa traditia parintilor.
Multi - spre parere de rau ei alcatuiesc majoritatea - au imbatranit caldicel (Apoc. 3, 15-16) si in nepasare, insa se bucura de respectul si increderea altora nu din pricina maturitatii morale, ci din pricina anilor multi pe care i-au trait. Pe buna dreptate li se poate adresa mustrarea Domnului cea prin proorocul: Mancat-au strainii taria lui si el nu a cunoscut si caruntetele i-au inflorit, si el nu a cunoscut (Os. 7, 9). Astfel de batrani infatiseaza atentiei celor incepatori nu neprihanirea unei vieti, nu o zidire prin cuvant sau pilda vrednica de urmat, ci numai multimea anilor. Vrajmasul siret, diavolul, intrebuinteaza caruntetele unor astfel de batrani spre inselarea celor tineri, scotand la iveala pentru cei tineri cinstea de care se bucura acesti batrani: cu o siretenie subtire el se sileste prin pilda acestor batrani sa-i insele si sa-i doboare chiar pe acei incepatori care sunt in stare sa ajunga la desavarsire si dupa intocmirea proprie si cu o indrumare cuvenita; sau se sileste sa-i introduca cu ajutorul povetelor date de acesti batrani, in nepasare, in neputinta sufletului, in descurajarea cea aducatoare de moarte. Dorind sa dau o dovada de indreptatire cuvintelor mele, voi expune in fata voastra pe scurt o intamplare care nu s-a petrecut tocmai demult.
La un batran oarecare bine cunoscut noua, a venit un calugar tanar, foarte ravnitor cu viata, cu gandul de a spori si a se vindeca. Cu simplitate, el i-a marturisit batranului ca il bantuie pofta trupeasca si duhul curviei; el spera sa afle in rugaciunile batranului o intarire pentru nevointa sa si o vindecare pentru ranile capatate. Batranul insa inceput sa-l ocarasca cu cele mai aspre cuvinte, spunandu-i ca el, ingaduind ispita cu o astfel de pofta pacatoasa, a devenit nevrednic de numele de monah si vrednic de orice dispret; in loc de mangaiere el i-a pricinuit o rana atat de mare prin ocara, incat monahul a iesit din chilia batranului in cea mai mare mahnire, intr-o intristare de moarte, in deznadejde. Apasat de tristete, adancit in gandurile sale, de acum nu spre vindecarea patimii, ci spre multumirea ei, el se ducea. Pe neasteptate insa il intalneste avva Apollo, cel mai iscusit printre batrani. Dupa trasaturile fetei si chipul disperat ai tanarului, pricepandu-i tulburarea launtrica si mahnirea grea de care era invaluita inima lui in ascuns, avva Apollo i-a intrebat de pricina unei astfel de stari. Cu toate ca intrebarea a fost pusa in cuvintele cele mai blande, monahul nu a putut sa-i raspunda nimic. Intelegand si mai bine ca nu fara temei insemnat tanarul isi ascunde intristarea amara, dar care, cu toata tacerea buzelor, era viu intiparita pe fata.
Avva a inceput mai staruitor sa-l indemne sa-i descopere pricina tulburarii sale sufletesti. Constrans de aceste indemnuri, monahul a marturisit ca merge la un sat din lume, fiindca, dupa spusa cutarui batran, el nu mai este bun pentru calugarie; fiindca nu poate sa-si infranga poftele trupului sau prin nevointa si nefiind nici un leac impotriva ei, el s-a hotarat, parasind manastirea, sa se intoarca in lume si sa se insoare. Avva Apollo s-a straduit ca sa-l inmoaie printr-un cuvant cat mai bland si milos, incredintandu-l ca si el zilnic este bantuit de gandurile si simtirile cele necurate: cu atat este mai firesc sa fie bantuit un om tanar. Insa din pricina aceasta nu trebuie sa cada in deznadejde, nu trebuie sa se mire, ca de ceva neobisnuit, de lucrarea puternica a razboiului, unde biruinta se obtine nu atat prin nevointa, cat prin mila si harul Domnului. Batranul a rugat pe calugarul cel tanar sa se intoarca in chilie si sa rabde macar o zi, iar el s-a dus cu graba in manastirea batranului pomenit mai sus. Cand s-a apropiat de aceasta manastire, a ridicat mainile in sus si a zis urmatoarea rugaciune, insotind-o de lacrimi: Doamne! Tu esti singurul Stapan atotputernic peste puterile cele ascunse si neputintele omului! Numai Tu unul esti doctor bun, Care vindeci in chip neinteles! Intoarce lupta acestui tanar peste acest batran, ca el sa se invete macar la batranete sa fie ingaduitor cu neputintele celor ce se nevoiesc si sa-i compatimeasca pe cei tineri care inclina spre patimi. Cand el, suspinand, a terminat rugaciunea, vede un harap intunecos, care sta in fata chiliei batranului si tragea in el cu sageti de foc. Ranit de ele, staretul a sarit din chilie, a inceput sa fuga incolo si incoace, ca un nebun sau ca un beat, ba intra in chilie, ba iesea, de acum nu mai putea sa stea linistit in ea si in sfarsit, tulburat, a apucat pe aceeasi cale pe care il indreptase pe calugarul cel tanar. Avva Apollo, vazand ca batranul a ajuns in stare de nebun si indracit, pricepand ca sagetile diavolului, indreptate impotriva lui, s-au infipt in inima lui si i-au intunecat mintea, s-a apropiat de el si i-a zis: unde te grabesti astfel?
Ce te face sa uiti buna cuviinta, care se potriveste atat de mult unui batran, si sa fugi asa de repede in neoranduiala, asemenea unui baietandru? Batranul, cuprins de rusine, nu putea sa dea niciun raspuns celui ce l-a intrebat. Il mustra constiinta, il vadea chipul de dinafara pe care i l-a intiparit tulburarea pacatoasa; el a inteles ca pofta cea trupeasca a inimii lui este ghicita, ca tainele lui sunt descoperite pentru avva. Intoarce-te, a zis atunci avva Apollo, in chilia ta si intelege ca pana acum diavolul sau nu te-a cunoscut sau te dispretuia. Tu nu te-ai invrednicit sa te numeri printre aceia care prin sporirea si sarguinta lor intarata pe diavol sa se lupte si sa se bata cu ei in fiecare zi. Dupa atatia ani petrecuti in rugaciune, tu nu ai putut sa inlaturi o singura sageata a vrajmasului trasa in tine. Ce zic, sa inlaturi? N-ai putut sa rabzi o singura zi. Dumnezeu a ingaduit sa fii supus acestei ispite pentru ca tu macar la batranete, din incercarea proprie, sa te inveti sa-i compatimesti pe cei de aproape in neputintele lor si sa fii ingaduitor fata de inclinarea celor tineri spre patima. Tu, primind pe calugarul cel incepator, apasat de navalirea diavolului, nu numai ca nu l-ai mangaiat, ci l-ai aruncat chiar in deznadejdea cea pierzatoare.
Tu l-ai dat pe el in falcile vrajmasului spre a fi inghitit in chipul cel mai jalnic. Diavolul, fara de indoiala, n-ar fi facut acest lucru cu tanarul, adica n-ar fi navalit asupra lui asa de cumplit - lucru pe care nu ti l-a facui pana acum, nesocotindu-te - daca n-ar fi vazut in sufletul tanarului o arvuna buna, daca n-ar invidia sporirea care il astepta pe tanar in ogorul calugariei. El s-a grabit sa previna si sa inlature aceasta propasire prin sagetile sale cele de foc! Este limpede ca el il socotea puternic pe acela impotriva caruia a socotit sa-si indrepte lupta. Inva-ta-te deci, din incercarea proprie, sa-i compatimesti pe cei ce se nevoiesc si sa nu-i arunci pe cei ispititi in pierzarea deznadejdii, sa nu-i duci la tulburare prin cuvinte aspre. Ei trebuie imbarbatati printr-un cuvant bland de mangaiere, urmand porunca inteleptului Solomon: izbaveste pe cei dusi in moarte si rascumpara pe cei ce sunt omorati (Pilde 24, 11). Trebuie tinut minte felul in care s-a purtat Mantuitorul, despre care este spus: trestia zdrobita nu va frange si inul fumegand nu-i va stinge (Mat. 12, 20). Trebuie cerut de la Domnul har, iar cel care l-a primit sa cante cu bucurie: Domnul, Domnul mi-a dat mie limba de invatatura, ca sa cunosc cand se cade a grai cuvantul (Is. 50, 4). Nimeni nu ar fi putut scapa de uneltirile vrajmasului, nici sa stinga, nici sa opreasca pofta fireasca a trupului, care este asemenea unui foc, daca harul lui Dumnezeu n-ar ajuta neputinta noastra, daca nu ne-ar acoperi si apara pe noi. Acum s-a incheiat acea purtare de grija mantuitoare pentru noi, prin care Dumnezeu a binevoit sa-l scape pe acel tanar de aprinderea cea pierzatoare, iar pe tine sa te invete a compatimi pe aproapele si sa stii cat de puternice pot fi ispitele vrajmasului; sa rugam deci pe Dumnezeu prin rugaciuni unite, ca El sa porunceasca de a se opri biciul pe care a binevoit sa-l intrebuinteze pentru folosul tau sufletesc si ca sa stinga cu roua Sfantul Sau Duh sagetile cele de foc ale diavolului, carora le-a ingaduit sa te raneasca dupa rugamintea mea. Ca El raneste si vindeca, bate si mainile Lui tamaduiesc (Iov 5, 16). Domnul smereste si inalta, Domnul omoara si face viu, pogoara in iad si ridica (Imp. 2, 76). In urma rugaciunii avvei Apollo, Domnul a vindecat ispita cu aceeasi graba cu care ingaduit-o.
Povestirea aceasta este luata din convorbirea cuviosului Casian Romanul cu cuviosul Moise, un calugar din Schitul Egiptului- invatatura, in care a intrat aceasta povestire, o face batranul, cuviosul Moise cuviosului Casian si prietenului sau Gherman, care erau pe atunci calugari incepatori. Ea a fost scrisa de cuviosul Casian, care a trait in a doua jumatate a secolului al patrulea si in prima jumatate secolului al cincilea. Acesta vreme era timpul cel mai infloritor pentru monahismul din Egipt. Acolo, cel dintai loc pentru salasluirea monahilor era pustiul Schit, la o mica departare de Alexandria. La Schit petreceau monahii care, dupa marturisirea cuviosului Casian, erau inzestrati cu darul osebirii (deslusirii) duhovnicesti (Collatio Cassianii, cap. 1), care ajungeau la o inalta sporire duhovniceasca, mai ales fata de celelalalte manastiri din Egipt, dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scararul (Scara, cuv. 27). Marturisesc acest lucru si operele literare care au ajuns pana la noi. Cuviosul Arsenie cel Mare numea Schitul capitala monahismului, asemanand insemnatatea Schitului pentru monahism cu insemnatatea Romei pentru lumea intreaga. Batranii cei inzestrati cu darul deslusirii (bunei socotinte), care indrumau cu ajutorul lui cu un deosebit succes pe cei incepatori spre sporirea cea duhovniceasca, din pricina acestei priceperi la indrumare, se numeau iscusiti.
Expresia iscusit si iscusinta a ramas pana acum in manastiri: prin ea se arata buna pricepere a caracterului individual al monahismului, castigata printr-o curatie a vietii, studiul Sfintei Scripturi si al scrierilor patristice, - o buna pricepere umbrita de darul lui Dumnezeu. In timpurile infloritoare ale monahismului erau multi neiscusiti, care se bucurau de un nume rasunator al sfinteniei, preaslaviti pe de-o parte din ignoranta, iar pe de alta parte, de Satana, care ii intrebuinta pe acesti batrani drept unealta pentru sine, pentru a-i pierde pe monahi si monahismul. Observatia cuviosului Moise in ce priveste imprejurarea cea de pe urma este vrednica de luat aminte: prin ea se descopera felul de a lucra al duhurilor celor cazute, nepatruns de oamenii care nu sunt umbriti de harul lui Dumnezeu, in planul de lucru al dracilor intotdeauna era si raspandirea zvonurilor rele privitoare la slujitorii cei adevarati ai lui Dumnezeu si a laudelor neobisnuite pentru slujitorii lui Satana camuflati sub masca slujitorilor lui Dumnezeu. Si una si alta se vad destul de limpede din invatatura Mantuitorului: Fericiti veti fi cand va vor uri pe voi oamenii si cand va vor izgoni dintre ei si va vor batjocori si vor lua numele vostru drept rau, pentru Fiul Omului. Vai, cand va vor zice voua oamenii: asa faceau parintii lor proorocilor (Luc. 6, 22. 26).
Pastorii, zice Sfantul Ierarh Tihon de Voronej, care staruiesc pentru mantuirea sufletelor omenesti, sunt supusi vorbelor de rau si prigonirii din partea oamenilor celor rai; lui Satana nu ii place lucrarea lor si de aceea el ascute limbile oamenilor asupra lor si-i prigoneste pe ei (Vol. XV, scrisoarea 103). Chiar impotriva Mantuitorului diavolul lucra prin raspandirea vorbe rele (Ioan 7, 12; Mat. 28, 13, 14, 15) Dimpotriva dupa cum spune Sfantul Efrem Sirul, cand va veni antihristul, diavolul indata il va face cunoscut in toata lumea printr-un zvon frumos si plin de entuziasm si va pregati societatea omeneasca ca sa-l primeasca, semanand in societate o opinie din cele favorabile prin raspandirea zvonurilor favorabile. Acest lucru s-a spus ca o prevenire pentru monahii incepatori, ca sa stie cum sa isi aleaga povatuitorul. Nu trebuie sa ne luam dupa parerea societatii omenesti, chiar daca aceasta ar fi parerea marii majoritati: trebuie sa ne lasam indrumati de lumina Sfintei Scripturi si de Scrierile Sfintilor Parinti. Este o mare nenorocire sa cazi din pricina nestiintei si mintii usoare sub indrumarea unui invatator mincinos: daca il duce orbul pe orb, amandoi vor cadea in groapa pierzarii, a zis Domnul (Mat. 15, 14).
