Saturday, 2024-11-23, 5:19 PM
Logged in asGuest | Group "Guests"WelcomeGuest| RSS


Arhiva ortodoxa

Home » Articles » Sfaturi duhovnicesti

Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu
Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă şi folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este un act foarte frecvent atât în cadrul cultului, cât şi în diferitele momente din viaţa creştinului de zi cu zi. Umanismul secular acuză acest gest ca fiind un simplu automatism specific creştinismului, iar unele curente esoterice îl văd ca pe un semn magic. Care sunt semnificaţiile acestui gest în spiritualitatea ortodoxă?

Gestul însemnării cu Sfânta Cruce îl arată pe creştin ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, la care el a fost chemat în mod tainic prin Sfântul Botez. "A purta semnul înseamnă a purta moartea încă de pe când eşti în viaţă, lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat trupul cu dragostea celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă", spune Clement Alexandrinul, în "Stromata".

Pecetea Crucii sau semnul Crucii poartă întipărirea în care Cel sfânt, nevăzut, se dăruieşte cu o smerenie invers proporţională cu strălucirea nemijlocită a slavei sale. Pecetea lui Dumnezeu Cel nevăzut în lumea văzută ia chipul Crucii. Prin această pecete, sfinţenia nevăzută coboară, armonizându-se cu ceea ce îi oferă lumea văzută. Crucea este o pecete, şi nu un simplu obiect de spectacol. Unde unii văd doar o spânzurătoare pe care se află un cadavru, creştinii văd crucea care din spectacol devine icoană a Învierii. Credincioşii îl recunosc pe Domnul lor prin Sfânta Cruce, singura cale spre viaţa veşnică în lumina Învierii Lui Hristos.

De aceea, semnul Sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora este, în mod statornic, o mărturisire a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pe Cruce asupra puterilor vrăjmaşe. Sfinţii Părinţi se slujeau de acest semn statornic atunci când se ştiau confruntaţi cu aceste puteri vrăjmaşe. Sfântul Antonie cel Mare îi învăţa pe ucenicii săi că demonii şi nălucirile lor nu sunt în realitate nimic şi pier repede, mai ales atunci când ne înarmăm cu credinţă şi cu semnul Crucii. Sfântul Atanasie cel Mare spune în scrierea "Viaţa Sfântului Antonie" că, "dacă îţi pecetluieşti deseori fruntea şi inima ta cu semnul Crucii, demonii vor fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn". Însemnul Sfintei Cruci, făcut mai întâi în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, este o mare putere. De aceea, nu este îngăduit să se facă din slavă deşartă şi nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la sensul şi puterea sa.

Ce simbolizează semnul Crucii săvârşit de fiecare dintre noi?

Sfinţii Părinţi ne-au învăţat ca prin acest semn sfânt să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor pentru că cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas, iar mâna dreaptă aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Mâna coboară de sus, arătându-ne pogorârea Lui din cer până la noi şi, trecând de la dreapta spre stânga, izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat, după cum ne învaţă Petru Damaschinul. După stingerea disputelor hristologice, semnul Crucii şi-a dezvăluit întreaga plinătate a simbolismului său şi şi-a găsit forma definitivă: "Semnul Crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte, fiindcă el este imprimat cu invocarea Treimii despre care profetul spune "Cine ţine pământul cu trei degete?" (Isaia 40, 12), şi anume coborându-le de sus în jos şi de la dreapta la stânga, fiindcă Hristos a coborât din cer pe pământ şi a trecut de la iudei la păgâni".

Semnul iubirii, imprimat în întreaga creaţie

Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre crucea pusă peste lume ca dar al lui Dumnezeu pentru om. În accepţiunea umană, primirea unui dar stă sub semnul bucuriei. De ce darurile de la Dumnezeu stau sub semnul Crucii, care presupune sacrificiu şi suferinţă?

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "toate cele văzute se cer după Cruce… şi toate cele gândite au nevoie de mormânt". În lumina învăţăturii Sfântului Maxim, întruparea lui Dumnezeu este sensul şi scopul lumii, iar moartea şi Învierea lui Hristos sunt forma concretă a legii lumii în general, întrucât fiinţa creată ca atare este creată în acest ritm al morţii pentru sine şi al învierii pentru Dumnezeu. Lumea este destinată prin natura ei să fie jertfită lui Dumnezeu. De aceea, mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă. Părintele Stăniloae ne învaţă că tot ce este natural moare ca să apară singur Hristos, dar nu în sensul dispariţiei creaturii, ci ca totul în noi şi în afară de noi să devină Hristos. Hristos le circumscrie în Sine pe toate. Nu le desfiinţează, ci le ridică în planul relaţiei cu El prin har, adică le mântuieşte prin iubirea lui, nu prin puterile lui naturale.

La Înviere se ajunge nu prin viaţă, ci prin moarte, nu prin afirmarea de sine, ci prin tăgăduirea de sine a celui ce primeşte în sine Crucea şi mormântul, răstignirea şi îngroparea sa ascetică faţă de lume şi a lumii faţă de el, pentru ca în el să învieze mistic însuşi Hristos, Logosul divin, distinct de toate creaturile sale. Potrivit părintelui Stăniloae, creatura ori se mistuie duhovniceşte pentru Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, ori e omorâtă de păcat şi pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: moartea spre viaţă sau moartea spre moarte. Părintele Dumitru Stăniloae arată că semnul Crucii trebuie făcut asupra tuturor actelor vieţii sau a întregului cosmos, pentru a arăta iubirea faţă de Hristos cel răstignit şi domnia Acestuia asupra tuturor lucrurilor.

Stindardul Învierii din inima postului

Una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce "revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos". Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră?

Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.

Biserica lui Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită "Raiul cel frumos al Bisericii", "pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului". Sângele cel vărsat de Mântuitorul Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre.

Dimensiunea pascală a Duminicii şi prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferinţa neamului omenesc se uneşte cu nădejdea sigură a Învierii lui Hristos, "Începătura Învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este şi o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a aşezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei şi a biruinţei.

Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii şi marea solemnitate a ritului venerării ei evidenţiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaştele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezenţa lui Hristos. Ritualul intrării Crucii şi troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană şi euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Hristos şi Învierea Sa nedespărţită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea.

Care este legătura dintre Cruce şi post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă?

Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: "Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului", se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este "mai scânteietoare decât soarele". De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: "Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor", spune o altă stihiră.

Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor. Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Hristos.

"Crucea cuprinde esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu"

Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?

Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: "Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!", din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.

Răstignirea deschide căile Învierii

Cum ajută înţelegerea semnificaţiilor Sfintei Cruci în ieşirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferinţă şi din toate încercările vieţii?

Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu "pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi". Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Hristos.

Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt.

Mântuitorul Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care "nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Isaia 53, 3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: "De ce?".

Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat.

Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice. Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor.

"Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat."
Category: Sfaturi duhovnicesti | Added by: teologiearad (2011-04-02)
Views: 400 | Tags: PATRIARHIE, ortodox, COTIDIAN, crestin, romania, ZIAR, Lumina, SAPTAMANAL, BASILICA, LUMINA DE DUMINICA | Rating: 0.0/0
Total comments: 0
Only registered users can add comments.
[ Sign Up | Log In ]
Site menu
Log In
Search
Site friends
Link exchange

Scheme electronice

Statistics

Total online: 1
Guests: 1
Users: 0
Copyright MyCorp © 2024