Vad ca multi oameni iubesc si admira mai mult pe cele ce par bune decat pe cele ce sunt prin firea lor cu adevarat bune si folositoare. De aceea am socotit de neaparata trebuinta sa vorbesc pe scurt despre amandoua, sa pun fata in fata pe cele dispretuite de multi, cu cele mult ravnite, pentru ca prin cunoasterea deosebirii dintre ele sa le pretuim pe unele ca vrednice de ravna si mantuitoare, iar pe altele sa invatam a le dispretul ca pe cele ce n-au nici o valoare.
Oamenii iubesc puterea, stapanirea si slava; multimea fericeste pe conducatorii popoarelor, pentru ca sunt purtati in trasuri luxoase si stralucitoare, pentru ca au parte de bucuria de a fi vestiti de crainici, de a fi insotiti de o mare suita, dar dispretuieste viata monahilor, traiul celor care si-au ales vietuirea singuratica. Cand apar in lume conducatorii popoarelor, tot poporul intoarce privirile spre ei; cand insa apar monahii, ochii nimanui nu se indreapta spre ei, ci doar ai catorva, nimeni nu doreste sa ajunga monah; dar toti doresc sa ajunga conducatori de popoare, cu toate ca dobandirea puterii si a conducerii popoarelor este un lucru tare greu si cu neputinta pentru cei mai multi dintre oameni si cu toate ca doritorii de putere si stapanire au nevoie de multe averi.
Pe cand a ajunge monah, a alege vietuirea singuratica, a trai in slujba lui Dumnezeu este deopotriva cu putinta si lesnicios pentru toti oamenii, in afara de asta: puterea si stapanirea se termina o data cu viata aceasta; mai bine spus, ii paraseste pe cei indragostiti de ea chiar de pe cand traiesc, iar pe unii ii arunca in mari primejdii si-i acopera cu necinste. Viata singuratica, viata monahala, dimpotriva, umple aici pe pamant pe cei drepti cu multe bunatati; iar dupa sfarsitul acestei vieti, ii duce stralucitori si bucurosi inaintea scaunului de judecata al lui Dumnezeu si Tatal, unde cei mai multi dintre conducatori vor fi pedepsiti pentru faptele savarsite in viata.
Haide deci sa punem fata in fata pe unele cu altele: bunatatile adevarate ale calugariei si parutele bunatati ale puterii si slavei din lumea aceasta, pentru a ne da bine seama de deosebirea dintre ele. Punandu-le fata in fata, deosebirea dintre ele va fi si mai vadita. Dar, daca vrei, sa punem mai bine fata in fata culmea bunatatilor, adica puterea si slava imparatului, cu calugaria, si sa vedem ce roade da dobandirea fiecareia dintre ele.
Mai intai sa vedem peste cine este mai mare imparatul si peste cine este mai mare monahul. Imparatul sta in fruntea multor popoare, orase si tari. Prin poruncile lui este stapan peste generali, guvernatori, ostiri, popoare, senate. Monahul, omul afierosit lui Dumnezeu, omul care si-a ales viata singuratica, este stapan pe manie, pe invidie, pe iubirea de arginti, pe placere si pe toate celelalte pacate. Se gandeste si se grijeste necontenit sa nu-si lase sufletul stapanit de patimi rusinoase, sa nu-i fie robita mintea de amara tiranie a poftelor. Are grija ca mintea sa-i fie totdeauna mai presus de cele trecatoare, punand impotriva patimilor frica de Dumnezeu.
Acestea conduce si stapaneste imparatul, acestea conduce si stapaneste monahul! Incat mai drept ar fi sa-l numesti pe monah imparat decat pe cel impodobit cu mantia de purpura si cu coroana, pe cel care sta pe tron de aur.
Imparat adevarat, acela-i imparat care este stapan pe manie, pe invidie, pe placere, intr-adevar, acela-i imparat. Care-si carmuieste toate poftele si gandurile lui dupa legile lui Dumnezeu, intr-adevar, acela-i imparat, cel care-si pastreaza libera mintea, care nu ingaduie sa se inscauneze in suflet tirania placerilor. Pe un om ca acesta as dori mai degraba sa-l vad conducator de popoare, de orase, de ostiri, stapanitor peste apa si uscat. Un om care pune ratiunea mai presus de patimile sufletesti, va putea, condus de legile lui Dumnezeu, sa stea cu usurinta si in fruntea oamenilor, va putea sa fie ca un tata pentru supusii sai, conducand orasele cu toata blandetea. Cel care pare ca ii conduce pe oameni, dar este rob maniei, dragostei de putere si placerilor, mai intai de toate este vrednic de ras in fata supusilor sai. Poarta, e drept, coroana batuta in pietre nestemate, poarta coroana de aur, dar nu-i incununat cu intelepciune; ii straluceste, e drept, trupul de podoaba purpurei, dar nu-i este impodobit sufletul. Apoi, nici nu stie cum sa conduca popoarele. Cum poate sa conduca si sa indrepte pe altii prin legi cand nu poate sa se conduca pe sine insusi?
Sa vedem acum ce deosebire este intre monah si imparat atunci cand poarta razboi. Monahul lupta impotriva demonilor! Vei vedea ca-i mai puternic decat ei. Vei vedea ca-i biruie si ca este incununat de Hristos! Porneste la lupta avand langa el ajutorul lui Dumnezeu. Lupta cu arme ceresti, asa ca neaparat a lui este biruinta, imparatul lupta impotriva barbarilor. Biruinta monahului este mai stralucita, mai mare decat biruinta imparatului, deoarece demonii sunt niste dusmani mai cumpliti, mai infricosatori decat oamenii.
Deosebire mare este intre monah si imparat si in ce priveste pricina pentru care poarta razboi. Monahul lupta impotriva diavolilor, pentru credinta, pentru slujirea lui Dumnezeu, dorind sa smulga din ratacire sate si orase, imparatul lupta impotriva barbarilor pentru pamanturi, pentru hotare sau pentru averi rapite; alteori porneste razboi manat de lacomie si din dorinta de a supune pe nedrept alte tari stapanirii sale. Aceasta lacomie de foarte multe ori a facut ca imparatii sa-si piarda si imparatia. Au dorit sa aiba mai mult.
Prin urmare, atat puterea si stapanirea pe care o au unul si altul, cat si razboaiele duse de ei ne arata cat de mare este deosebirea dintre imparat si cel care se straduieste sa traiasca slujind lui Dumnezeu.
Poti cunoaste inca si mai bine deosebirea dintre cei doi daca cercetezi viata si faptele savarsite de ei in fiecare zi. Vei vedea ca monahul vorbeste cu profetii, ca isi impodobeste sufletul cu intelepciunea lui Pavel, ca trece necontenit de la Moise la Isaia, de la Isaia la Ioan, de la acesta la altul, imparatul vorbeste cu comandantii de ostiri, cu prefectii si cu oamenii din suita sa. Si se stie ca sufletul ni se formeaza dupa sufletul celor cu care stam necontenit de vorba. Prin urmare, monahul isi formeaza sufletul dupa sufletul apostolilor si al profetilor, iar imparatul, dupa sufletul generalilor, al aghiotantilor, al celor din suita sa, oameni robiti vinului, dedati placerilor, oameni care-si petrec cea mai mare parte a zilei in bautura, oameni care din pricina vinului nici nu mai stiu ce este bine si de folos.
Astfel, deci, si pentru aceasta pricina se cuvine sa fericim mai mult viata monahului decat viata celui care stapaneste, care imparateste, care are puterea in mana.
Dar sa vedem cum isi petrec noaptea si monahul, si imparatul. Pe monah il vom gasi ca se impodobeste cu slujirea lui Dumnezeu si cu rugaciunile. Canta cu mult mai de dimineata decat pasarile. Traieste cu ingerii, vorbeste cu Dumnezeu, se bucura de bunatatile ceresti. Pe celalalt, pe imparat, pe cel ce sta in fruntea multor neamuri, popoare si ostiri, pe cel ce stapaneste mult pamant si intinse mari, il vom gasi noaptea culcat in pat si dormind adanc. Monahul mananca numai atata mancare cat nu-l sileste sa cada in somn adanc. Pe imparat insa chefurile il adorm, iar bautura il tine in pat pana la ziua. Imbracamintea si masa monahului sunt masurate; comesenii lui sunt tot monahi, atleti ai aceleiasi virtuti, imbracamintea si masa imparatului sunt luxoase si imbelsugate, caci imparatul trebuie sa se impodobeasca cu pietre pretioase si cu aur, sa intinda mese bogate si sclipitoare. Are si el comeseni. Comesenii lui insa sunt vrednici de rautatea lui, daca imparatul este un nesocotit; daca e cu minte si intelept, comesenii pot fi buni si drepti, dar cu mult inferiori virtutii comesenilor monahului.
Chiar daca imparatul este un filosof, totusi nu poate sa se apropie catusi de putin de virtutea monahului, imparatul este o povara pentru supusii sai si cand calatoreste, si cand locuieste in oras, si cand este pace, si cand e razboi, si cand strange biruri, si cand aduna ostire, si cand aduce prizonieri, si cand invinge in razboaie, si cand este invins. Cand e invins, umple pe supusii sai cu propriile lui nenorociri, iar cand invinge, ajunge de nesuferit: se impodobeste cu trofee, se ingamfa, da soldatilor ingaduinta sa rapeasca, sa jefuiasca, sa faca rau calatorilor, sa asedieze orase pasnice, sa devasteze casele saracilor, sa stoarca bani de la cei care-i gazduiesc, lucru neingaduit de lege, sub pretextul unui obicei vechi, nelegiuit si nedrept, imparatul, prin aceste nenorociri pe care le raspandeste in jurul sau, nu vatama cu nimic pe bogati, dar supune la mari suferinte pe saraci, ca si cum s-ar rusina de cei bogati.
Monahul nu face unele ca acestea. Dimpotriva, indata ce apare, aduce o anumita bucurie si bogatilor, si saracilor. Aceeasi bucurie si unora, si altora. Se foloseste in tot timpul anului de o singura haina. Bea apa cu mai multa placere decat beau altii cel mai minunat vin. Nu cere de la bogati pentru el insusi nici un dar, mic sau mare; pentru cei in nevoie insa, pentru cei saraci, cere daruri multe si dese, folositoare si unora, si altora; si bogatilor, care le dau, si saracilor, care le primesc. Astfel, monahul este un doctor obstesc, deopotriva de folositor si bogatilor, si saracilor. Pe bogati ii scapa de pacate prin buna lui sfatuire, iar pe saraci, de saracie. Cand imparatul da porunca sa se usureze birurile, vine mai mult in ajutorul bogatilor decat al saracilor, iar cand mareste birurile, pagubeste pe cei cu mici averi. Pe bogat putin il pagubeste povara birurilor; casa saracului insa birurile o tarasc la vale ca un puhoi. Birurile umplu de planset satele, nici batranii, nici vaduvele, nici orfanii nu gasesc vreo mila in ochii celor care strang birurile; acesti dusmani obstesti ai tarii se napustesc asupra supusilor in tot timpul anului si incaseaza de la plugari si ce n-a produs pamantul.
Haide acum sa vedem care sunt darurile date de monah si care sunt darurile date de imparat supusilor sai! Imparatul daruieste aur, iar monahul, harul Duhului. Unul, cand e milostiv, scapa pe om de saracie. Celalalt, prin rugaciunile sale, scapa sufletele stapanite de demoni. Daca se intampla ca un om sa fie bantuit de o astfel de nenorocire, trece pe langa imparat ca pe langa ceva neinsufletit, dar alearga la chilia monahului intocmai ca unul care, cautand sa scape de lup, alearga la un vanator ce are in mana arma. Ce este arma pentru vanator, aceea este rugaciunea pentru monah, nu este atat de infricosatoare arma pentru lupi, cat de infricosatoare sunt pentru diavoli rugaciunile dreptilor, nu numai noi, oamenii de rand, alergam la sfintii monahi cand suntem in nevoi, ci chiar imparatii, la vremuri de grea cumpana, alearga la ei cum alearga saracii la casele bogatilor in vreme de foamete. Ahav, imparatul iudeilor, n-a gasit oare scapare prin rugaciunile lui Ilie in timpul foametei si a lipsei de grau ? Iezechia, tot imparat al iudeilor, cand era greu bolnav, aproape sa moara, si-si vedea moartea in fata, n-a alergat oare la profetul Isaia, pentru ca Isaia era mai puternic decat moartea si datator de viata ? Mai departe: cand a izbucnit razboi in Iudeea, iar Palestina era amenintata sa fie nimicita chiar din temelie, imparatii iudeilor au lasat armatele, au parasit pedestrasii, arcasii, calaretii, generalii, comandantii de ostiri; si n-au alergat la rugaciunile profetului Elisei ? Erau convinsi ca slujitorul lui Dumnezeu va avea mai multa putere decat zecile de mii de ostasi. Si asa a si fost.
Acelasi lucru l-a facut si imparatul Iezechia. Cand a izbucnit razboiul persan, si Ierusalimul ajunsese in primejdie de a fi nimicit din temelii, cand aparatorii orasului care stateau pe ziduri tremurau, se temeau si se clatinau ca la asteptarea tunetului si a cutremurului care zguduie totul, imparatul Iezechia a pus inaintea multelor zeci de mii de ostasi persi rugaciunile lui Isaia . Si nu i-a fost inselata nadejdea. Caci abia a ridicat profetul mainile spre cer, si Dumnezeu, prin sageti trimise din vazduh, a si pus capat razboiului persan. Prin acest ajutor dat de sus. Dumnezeu i-a invatat pe imparati sa socoteasca pe slujitorii Sai mantuitori obstesti ai pamantului. Totodata i-a mai invatat pe imparati sa respecte sfaturile dreptilor si sa asculte bunele lor indemnuri atunci cand dreptii ii roaga sa faca vreo fapta buna si iubitoare de Dumnezeu.
Dar deosebirea dintre monah si imparat nu se margineste numai la atata. Deosebirea e cu mult mai mare. Daca s-ar intampla sa cada si unul si altul: monahul, adica, sa cada din virtutea sa, iar imparatul, de pe tronul sau imparatesc, monahul ajunge usor si iute stapan pe sinesi, caci prin rugaciune, lacrimi, planset si ingrijirea saracilor stergandu-si pacatele sale, revine cu usurinta la starea de mai inainte, pe cand imparatul, daca isi pierde domnia, are nevoie de multi aliati, de multi pedestri, de multi calareti, are nevoie de cai, de bani, trebuie sa infrunte primejdii, imparatul nadajduieste sa-si recapete domnia numai cu ajutorul altora; monahul n-are nevoie de nimeni, isi recapata indata starea de mai inainte, isi recapata indata mantuirea datorita vointei lui, ravnei lui si schimbarii gandurilor sale. S-a spus doar: "imparatia cerurilor este in launtrul vostru” .
Pentru imparat, moartea este plina de groaza; pentru monah, lipsita de durere. Si pe buna dreptate! Cel care dispretuieste bogatia si luxul suporta cu usurinta trecerea de aici pe lumea cealalta. Deosebire mare este intre ei si daca s-ar intampla sa fie ucis si unul, si altul. Monahul isi va pune viata in primejdie pentru credinta, dobandind prin moarte viata nemuritoare, imparatul este ucis de un tiran, de unul care-i ravneste tronul. Dupa ucidere, imparatul ajunge o priveliste plina de mila si groaza, pe cand monahul, ucis pentru credinta lui, priveliste placuta si mantuitoare. Monahul va avea imitatori pe indragostitii de viata lui imbunatatita. Monahul va avea multi ucenici care se vor ruga sa ajunga la fel cu el; imparatul insa va cheltui multe cuvinte in rugaciuni, rugandu-se lui Dumnezeu ca nimeni sa nu se mai indragosteasca de domnie. De altfel, nimeni n-ar indrazni sa-l omoare pe monah! Oricine socoteste o nelegiuire inaintea lui Dumnezeu uciderea unui asemenea om. Pe imparat insa indraznesc sa-l ucida multi ucigasi, multi indragostiti de tronul imparatesc. Din aceasta pricina unul se apara cu ostasi, iar celalalt, dimpotriva, apara el orasele cu rugaciunile sale si nu se teme de nimeni, imparatul traieste totdeauna cu frica in san, asteapta in orice clipa sa fie ucis. Unul este stapanit de lacomie plina de primejdii, altul este stapanul unei mantuiri neindoielnice.
Mi se pare ca am spus destule spre a arata cat de mare este deosebirea dintre imparat si monah, pe temeiul faptelor din viata aceasta de pe pamant. Daca insa am vrea sa vedem si deosebirea dintre ei pe lumea cealalta, vom vedea pe monah stralucitor si slavit, rapit in nori intru intampinarea Domnului in vazduh , asa cum ne invata povatuitorul si dascalul acestei vieti mantuitoare si al intregii virtuti, iar pe imparat, cu totul in alt chip. Daca va ocarmui pe supusii sai cu dreptate si cu iubire de oameni, lucru foarte rar, se va bucura de o mantuire si de o cinste mai mica decat monahul. Caci nu este la fel, nu este la fel un imparat bun cu un monah care traieste mistuit cu totul de slujba lui Dumnezeu. Daca insa va fi rau, crud, daca va umple pamantul cu multe suferinte, cine poate spune chinurile la care va fi supus? Va suferi, va arde in foc, va fi biciuit, va fi muncit, va indura chinuri care nu pot fi rostite nici cu cuvantul, si nici suportate cu fapta.
Gandind dar si cunoscand toate acestea, nu trebuie sa admiram pe cei bogati. Cel care este in aparenta stapanul acestor bogatii nici nu se poate apropia cat de cat de virtutea monahului. Cand vezi deci pe bogat imbracat cu haine luxoase, impodobit cu aur, purtat in trasura, iesind la plimbare insotit de alaiuri stralucitoare, nu ferici pe un astfel de om. Bogatia e vremelnica. Este un bun parelnic. Piere o data cu viata aceasta. Cand vezi insa pe monah ca merge singur, smerit, bland, linistit, pasnic, cauta sa fii ca el, arata-te imitator al filosofiei lui, al harului lui crestin, al cugetarii lui despre lume si viata, roaga-te sa ajungi asemenea acestui drept. "Cereti si vi se va da” , spune Domnul, intr-adevar, aceste insusiri sunt singurele bune si mantuitoare; pentru iubirea de oameni si purtarea de grija a lui Hristos, Caruia slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.
