Sunt o caprioara. In univers eu sunt simtul tristetii. Demult-demult, Cineva a izgonit pe pamant tot ce este trist in toate lumile si din aceasta a alcatuit inima mea. Si de atunci eu sunt simtul tristetii. Traiesc prin aceea ca din toate fiintele si lucrurile absorb tristetea. Cate o picatura neagra de tristete lasa in inima mea orice fiinta indata ce ma apropii de ea. Si roua neagra a tristetii curge ca un paraias subtire prin venele mele. Si acolo, in inima mea, roua neagra a tristetii se preschimba in palida si albastruie.
Fiinta mea e inundata de un fel de forta magnetica a tristetii. Si tot ce este trist in lumea aceasta ea atrage irezistibil si aseaza in inima mea. De aceea sunt mai trista decat toate fapturile. Si am lacrimi pentru durerea fiecaruia... Nu radeti de mine, o, voi cei care zambiti! Eu sunt uluita sa aflu ca in aceasta lume trista sunt fiinte care rad! O, dar blestemat si prea blestemat: sa razi in lumea in care fierbe tristetea, clocoteste durerea, bantuie moartea! Ce dar de osanditi!... Din pricina tristetii eu nu rad niciodata. Cum as putea rade, cand sunteti atat de grosolani si de cruzi, voi, cei care zambiti! Cand sunteti atat de rai si de urati! Si sunteti urati din pricina rautatii. Caci doar rautatea urateste frumusetea fapturilor pamantesti si ceresti... Imi amintesc, imi aduc aminte: acest pamant a fost candva rai, iar eu - o caprioara a raiului. O, amintire din care ma inalt cu incantare din bucurie in bucurie, din nemurire in nemurire, din vesnicie in vesnicie!...
Iar acum? - intunericul a acoperit toti ochii mei. Pe toate caile pe care merg s-a asternut intuneric nestrabatut. Gandurile mele picura lacrimi. Iar simtirile freamata in tristeti. Un foc de nestins al tristetii a cuprins intreaga mea fiinta. Totul arde in mine de tristete, dar nu se mistuie niciodata. Iar eu, sarmana, sunt doar atat: jertfa vesnica pe jertfelnicul cosmic al tristetii. Iar jertfelnicul cosmic al tristetii este pamantul, cenusiu si posomorat, stearsa si intunecata planeta...
Inima mea este o insula inaccesibila in oceanul nesfarsit al tristetii. Inaccesibila pentru bucurie. Oare fiecare inima este o insula inaccesibila? Spuneti voi, cei care aveti inimi! Oare stiti cu ce sunt inconjurate inimile voastre? A mea - cu totul numai de adancimile si abisurile oceanului. Si mereu se afunda in ele. Nicidecum nu poate sa se izbaveasca din ele, sa iasa din ele. Tot ceea ce atinge este moale ca apa. De aceea imi sunt ochii incetosati de lacrimi, iar inima rascolita de suspine. Luminile ochilor ma dor, pentru ca multe miezuri de noapte au innoptat in ele. Ieri seara soarele a apus in ochii mei, iar in dimineata aceasta nu a mai rasarit. S-a afundat in intunecimile tristetii mele. Ceva grozav si infricosator strabate fiinta mea. Ma sperie tot ce e in jurul meu si deasupra mea. O, de as fugi de grozaviile acestei lumi! Dar exista vreo lume fara grozavii? Sunt zidita din chin, imbatata cu pelin, preaplina de amaraciune. Cu neliniste imi trezesc inima mea din betia tristetii, iar ea se imbata din ce in ce mai tare. Sufletul meu, speriat si prigonit de grozaviile acestei lumi, il strig sa se intoarca la mine, iar el fuge tot mai nepasator fata de mine, cea intristata si mahnita...
Sunt o caprioara. Dar prin ce? - Nu stiu. Vad, dar cum, nici aceasta nu o inteleg. Traiesc, dar ce este aceea viata, nu pot pricepe. Iubesc, dar ce este iubirea, nu-mi dau seama. Sufar, dar cum se isca in mine, cum creste si se maturizeaza suferinta, nicidecum nu pot sa inteleg. indeobste inteleg foarte putin din ceea ce este in mine si in jurul meu. Si viata, si iubirea, si suferinta, toate acestea sunt mai intinse si mai adanci si mai fara de sfarsit decat a mea stiinta si intelegere si cuprindere. Cineva m-a asezat in aceasta lume si in fiinta mea a lasat putina ratiune, de aceea si inteleg putin din lumea din jurul meu si din lumea dinauntrul meu. Intotdeauna ceva de neinteles si neobisnuit priveste la mine din fiecare lucru, de aceea ma si tem. Iar ochii mei cei mari, oare de aceea sunt asa de mari, ca sa patrunda cat mai mult din ceea ce este de nepatruns, si sa cuprinda ceea ce este de necuprins, si sa vada ceea ce este de nevazut?
Pe langa tristete, cineva a sadit in mine, si a facut nemuritor si vesnic ceva ce este mai mare decat simturile si mai puternic decat gandurile, ceva ce este trainic precum nemurirea si urias precum vesnicia. Acesta este instinctul dragostei. In el este ceva atotputernic si de nebiruit. El cuprinde toate simtirile mele, toate gandurile mele, si stapaneste intreaga mea fiinta. Precum o mica, foarte mica insulita, asa este fiinta mea, iar in jurul ei se intinde, potopeste si inunda ea, taina sufletului meu: iubirea. Oriunde m-as duce in fiinta mea, peste tot ma intalnesc cu ea. Este ceva atotprezent in mine, dar si cel mai launtric. In mine: eu sunt este acelasi lucru cu eu iubesc. Prin dragoste sunt ceea ce sunt. A fi, a fiinta este pentru mine acelasi lucru cu a iubi. Dar oare poate fi vreo fiinta fara dragoste? Despre o astfel de faptura inima mea de caprioara nu are stiinta.
Nu raniti dragostea din mine. Pentru ca raniti unica mea nemurire si unica mea vesnicie. Si prin aceasta, singura mea vrednicie nemuritoare si vesnica. Caci ce este vrednicia, daca nu ceea ce este fara de moarte si vesnic? Iar eu doar prin dragoste sunt fara de moarte si vesnica. Aceasta este tot ceea ce am. Prin aceasta si simt, si gandesc, si privesc, si aud, si vad, si stiu, si traiesc si ma invesnicesc. Cand spun iubesc - prin aceasta eu inteleg toate gandurile mele cele fara de moarte, toate simtirile mele cele fara de moarte, toate nazuintele mele cele fara de moarte, toate vietile mele cele fara de moarte. Cu aceasta eu sunt deasupra tuturor mortilor si deasupra tuturor nefiintelor, eu: caprioara argintie, caprioara gingasa, caprioara nelinistita...
Prin abisuri infricosatoare si prin prapastii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine, omule bun; spre tine, dumbrava inflorita; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule si Preagingasule! Prin nenumarate morti strabate iubirea mea spre tine, o, dulcea mea Nemurire! De aceea tristetea este tovarasul meu de drum nedespartit. Orice grosolanie este cu desavarsire moarte pentru mine. Cele mai mari grosolanii le-am indurat in aceasta lume de la fiinta care se numeste om. O, cateodata el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei, priviti dincolo de el si deasupra lui spre Cel Preabun si Pre-agingas! Bunatatea si gingasia, acestea sunt viata pentru mine, acestea - nemurire, acestea - vesnicie. Fara bunatate si gingasie viata este iad. Simtind bunatatea Preabunului si Preagingasului, eu sunt cu totul in rai. Insa daca navaleste grosolania omeneasca asupra mea, o! acest iad navaleste cu toate grozaviile sale. De aceea ma tem de om, de fiecare om, in afara de cel bun si gingas.
Ma aflu langa un parau, ale carui maluri sunt impodobite de flori albastre. Iar paraul este din lacrimile mele. Oamenii m-au ranit in inima, iar in loc de sange au izvorat lacrimi. Ceruri milostive, iata va spun taina mea: in loc de sange in inima am lacrimi. In aceasta este viata mea, in aceasta taina mea. De aceea plang pentru toti cei tristi, pentru toti cei nevinovati, pentru toti cei umiliti, pentru toti cei raniti, pentru toti cei infometati, pentru toti cei nebagati in seama, pentru toti cei mahniti, pentru toti cei chinuiti, pentru toti cei amarati. Gandurile mele din pricina tristetii degraba se ineaca in plans si se prefac in simtaminte, iar simtamintele se revarsa in lacrimi. Da, simtamintele imi sunt nesfarsite, iar lacrimile nenumarate. Si aproape fiecare simtire a mea se tanguieste si plange, caci indata ce porneste din mine in lumea din jurul meu, indata da peste oarece grosolanie omeneasca. O, oare exista vreo fiinta mai grosolana si mai cruda decat omul?
Pentru ce sunt aruncata in aceasta lume, printre oameni? O, oarecand, demult-demult, atunci cand in padurile mele dese si nesfarsite nu stiam de oameni, lumea era pentru mine bucurie si rai. Iar eu cu bucurie imi teseam veselia si incantarea mea de rai printre flori inmiresmate si mesteceni zvelti, printre dumbravi linistite si ceruri azurii. Dar in raiul meu s-a ivit el: grosolan, crud si arogant, el - omul. Mi-a strivit florile, mi-a taiat copacii, mi-a intunecat cerul. Si astfel, raiul mi l-a prefacut in iad... O, nu il urasc pentru aceasta, ci il compatimesc. Il compatimesc pentru ca nu are simtire pentru rai. Si decat aceasta nu exista grozavie mai mare pentru o faptura, pentru oricare faptura. Stiti, caprioara nu poate sa urasca; ea poate doar sa jeleasca si sa compatimeasca. Toate jignirile, toate grosolaniile ea le respinge prin tristete si compatimire. Tristetea, aceasta este razbunarea ei. Tristetea, insotita de compatimire... O, oameni, cat sunteti de cruzi si de grosolani! Am auzit ca exista demoni. Oare este posibil sa fie mai rai decat oamenii? Doar un singur lucru ma rog, doar un singur lucru il doresc: sa nu fiu suflet in om, simtire in om, ratiune in om...
Fiecare grosolanie omeneasca eu o resimt ca pe o lovitura grea in inima. Din pricina aceasta mi-a aparut o tumoare pe inima. O, cate vanatai am pe inima! O, cate lovituri!... Ah, da! Doar ma aflu in raiul pierdut: o caprioara in raiul pierdut! O, milostiveste-te de mine, Preabunule si Prea-gingasule! Multimi de vanatai, una langa alta, una langa alta, si asa s-a format o tumoare pe inima! Oh, izbaveste-ma de oameni, de oameni grosolani si rai! Astfel imi vei preface lumea in rai si tristetea mea in bucurie...
Mai mult decat tot ceea ce se iubeste iubesc libertatea. Ea consta in bunatate, in gingasie, in dragoste. Iar raul, grosolania, ura - aceasta este o robie de cea mai joasa speta. Cel ce se robeste acestora se inrobeste mortii. Si oare este vreo robie mai grozava decat cea a mortii? Intr-o asemenea robie te duc oamenii, acesti nascoditori si creatori ai raului, ai grosolaniei si ai urii. Iar pe mine m-au trimis in lume, mi-au spus si mi-au prezis, m-au indrumat si mi-au harazit: Fii tristete si dragoste. Iar eu cu intreaga mea fiinta implinesc sarcina mea: ma tanguiesc si iubesc. Ma tanguiesc prin dragoste si iubesc prin tanguire. Si oare pot altminteri in lumea care este locuita de oameni? Viata mea este in acest cadru, in acest mediu. Toata sunt inima, toata ochi, toata tristete, toata dragoste, de aceea ma cutremura frica, acea dulce teama, de care stie doar caprioara trista...
In aroganta lor, oamenii nici nu banuiesc ce fel de simtaminte delicate si minunate purtam inauntrul nostru noi, caprioarele. Intre noi si voi, oamenii, se casca o prapastie, de aceea noi nu putem trece la voi si nici voi la noi. Voi nu percepeti lumile noastre. Daca noi, caprioarele, am trece cu inima la voi, am trece in iad. Odinioara, noi am fost in rai. Voi oamenii ni l-ati prefacut in iad. Ceea ce sunt diavolii pentru voi, aceea sunteti voi oamenii pentru noi. Ne-au povestit mestecenii: l-am vazut pe satana unde a cazut din cer pe pamant, a cazut printre oameni si - a ramas. El, razvratitul cerului, a vestit: „cel mai bine ma simt printre oameni; si eu am raiul meu, acesta sunt ei: oamenii..."
Stiu si presimt: pe mine ma asteapta nemurirea, mai buna decat cea a oamenilor. Pentru voi, oamenii, acolo, in lumea cealalta, exista si iadul. Iar pentru noi, caprioarele - doar raiul. Caci voi, oamenii, in mod constient si de buna voie ati nascocit pacatul, rautatea si moartea, iar apoi, fara incuviintarea noastra, ne-ati atras si pe noi in el, cu josnicia si rautatea voastra, pentru ca aveati stapanire asupra noastra. De aceea veti raspunde pentru noi: pentru toate chinurile, necazurile, patimirile si mortile noastre. Voi veti si ispasi in locul nostru si din pricina noastra... Am auzit, cerul albastru a soptit pamantului celui negru acest adevar vesnic: oamenii vor raspunde in ziua judecatii pentru toate chinurile, pentru toate suferintele, pentru toate mortile fiintelor si fapturilor pamantesti. Toate vietuitoarele, toate pasarile, toate plantele se vor scula si vor acuza neamul omenesc pentru toate durerile, pentru toate ranile, pentru toate rautatile, pentru toate mortile pe care le-a provocat lor in mandria lui iubitoare de pacat. Pentru ca impreuna cu neamul omenesc, inaintea sa si inapoia sa, merg pacatul, moartea si iadul.
Daca ar fi sa aleg intre fapturi, mai degraba as alege tigrul decat omul, pentru ca e mai putin insetat de sange decat omul; mai degraba as alege leul decat omul, pentru ca e mai putin bestial decat omul; mai degraba as alege hiena decat omul, pentru ca e mai putin dezgustatoare decat omul; mai degraba as alege rasul decat omul, pentru ca e mai putin furios decat omul; mai degraba as alege sarpele decat omul, caci este mai putin viclean decat omul; mai degraba as alege oricare monstru, pentru ca si cel mai grozav monstru este mai putin groaznic decat omul... O, spun adevarul, din inima vorbesc. Pentru ca omul a nascocit si a creat: pacatul, moartea si iadul. Iar aceasta este mai rea si decat cea mai rea, mai monstruoasa si decat cea mai monstruoasa, mai groaznica si decat cea mai groaznica fapta in toate lumile mele.
Am auzit, a susurat paraul de lacrimi: oamenii se falesc cu o asa-zisa inteligenta. Iar eu ii privesc din principalele lor fapte: pacatul, rautatea si moartea. Si desprind aceasta concluzie: daca inteligenta lor consta in aceea ca au nascocit si savarsit pacatul, rautatea si moartea, atunci acesta nu este un dar, ci un blestem. Inteligenta care traieste si se manifesta prin pacat, rautate si moarte, este o pedeapsa a lui Dumnezeu. O mare inteligenta - o mare pedeapsa. Eu as fi jignita, daca mi s-ar spune ca sunt inteligenta, inteligenta in felul in care sunt oamenii. Daca o asemenea inteligenta este singura trasatura distinctiva a oamenilor, atunci eu nu numai o resping, dar o si blestem. Daca de ea ar depinde chiar si raiul meu si nemurirea mea, eu as renunta pentru totdeauna la rai si la nemurire. Inteligenta fara bunatate este o pedeapsa a lui Dumnezeu. Iar o mare inteligenta fara o mare bunatate este un blestem de nesuportat.
Cu inteligenta, dar fara bunatate si gingasie, omul este de-a dreptul diavol. Am auzit de la ingerii ceresti cand isi spalau aripile in lacrimile mele: diavolul este o mare inteligenta fara pic de bunatate si dragoste. Si omul este la fel, daca nu are bunatate si dragoste. Omul inteligent, dar fara bunatate si mila, este iad pentru sufletul meu gingas, iad pentru ochii mei nevinovati, iad pentru fiinta mea blanda. Spre o singura dorinta mi se inalta sufletul: sa nu traiesc nici in lumea aceasta si nici in cea de dincolo alaturi de omul care este inteligent, dar care nu are nici bunatate si nici gingasie milostiva. Doar in felul acesta primesc nemurirea si vesnicia. Daca nu, nimiceste-ma, Dumnezeule, si prefa-ma in nefiinta!
In vremurile de demult caprioarele albe povesteau: pe pamant a trecut el: Preabunul si Preamilostivul, si pamantul l-a prefacut in rai. Unde statea, acolo raiul aparea. Din El se revar- sa asupra fiecarei fiinte si asupra fiecarei fapturi bunatate nesfarsita, si dragoste, si gingasie, si mila, si blandete, si intelepciune. Pe pamant a umblat, si cerul pe pamant l-a adus. L-au numit Iisus. O, noi am vazut in El ca omul poate fi minunat si preafrumos doar atunci cand este fara de pacat. El cu tanguirea noastra s-a tanguit si a plans cu noi din pricina raului pe care ni-l faceau oamenii. A fost cu noi, dar impotriva plasmuirilor omenesti: pacatul, rautatea si moartea. Iubea toate fapturile cu gingasie si mila; le mangaia cu un dor dumnezeiesc, si le apara de pacatul omenesc, de rautatea omeneasca, de moartea omeneasca. A fost si a ramas pentru totdeauna - Dumnezeul nostru, Dumnezeul fapturilor triste si mahnite, de la cele mai mici pana la cele mai mari.
Doar acei oameni care I se aseamana ne sunt dragi. Ei sunt semintia noastra si nemurirea noastra si dragostea noastra. Sufletul acelor oameni este tesut din a Sa bunatate, si mila, si dragoste, si gingasie, si blandete, si dreptate, si intelepciune. Inteligenta lor este dumnezeiesc inteleapta, dumnezeiesc buna, dumnezeiesc blanda, dumnezeiesc milostiva. Si ei se aseamana ingerilor celor luminosi si sfinti. Caci chiar acesta este ingerul: o mare inteligenta si o mare bunatate, unite impreuna.
De aceea dragostea noastra intreaga se inalta spre Iisus cel preabland, preabun, preamilostiv, preagingas. El este Dumnezeul nostru, si Nemurirea noastra, si Vesnicia noastra. Evanghelia Lui e mai mult a noastra decat a oamenilor, caci in noi este mai mult din bunatatea Sa, din dragostea Sa, din gingasia Sa... El, o! binecuvantat fie El in toate inimile si in toate lumile noastre! El - Domnul si Dumnezeul nostru! El - dulcea noastra mangaiere in aceasta lume amara care se trece, si bucuria noastra vesnica in lumea aceea fara de moarte care va veni...
