Suntem cu adevarat constienti de Ziua Judecatii? - Cum apare calugarul in fata Judecatii Viitoare? - ''Acum este Judecata acestei lumi''
Nu fara un simtamant de ingrijorare imi rostesc cuvantul din seara aceasta. Cu totii cred ca ne dam seama de puterea cu care ne angajeaza propriile cuvinte - rostite sau scrise -, precum si de raspunderea ce o avem fata de ele. E atat de adevarat lucrul acesta, incat Insusi Cuvantul lui Dumnezeu, facut trup, a tinut sa-l arate cu desavarsita limpezime, atunci cand a zis: ''Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in Ziua Judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept, si din cuvintele tale vei fi osandit'' (Matei 12, 36-37).
Gandindu-ne numai la aceste spuse ale Mantuitorului, intelegem cat de mult se expune unei indoite judecati - din partea lui Dumnezeu si a ascultatorilor sai - cel care indrazneste sa vorbeasca despre ceea ce stie foarte bine ca sta deasupra oricaror cuvinte, adica despre Dreapta Judecata a Domnului nostru Iisus Hristos. In fata Acestuia ne vom gasi la un moment dat fiecare dintre noi pentru a ne castiga dreptul la vesnicie, in functie si de felul cum am stiut sa ne chivernisim propriile cuvinte in cursul vietii pamantesti.
Sa realizam, asadar, cu cata atentie va fi judecat un cuvant pe care l-am spus despre Judecata Universala. Cu ce grija trebuie sa ne apropiem de intelesurile acestei infricosate clipe de taina, ce va pecetlui pentru totdeauna viata noastra si asa destul de tainica! Unei evidente nevrednicii personale vine sa i se adauge in acest caz si o anumita dificultate in sine a subiectului anuntat.
A vorbi despre ''Calugarul in fata Dreptei Judecati'' inseamna mai putin a rezolva o problema, cat mai ales a o formula just. Caci descoperirea deplina a adevaratei asezari sufletesti pe care a avut-o monahul fata de realitatea Judecatii Viitoare nu se va savarsi - obsteste - decat numai la sfarsitul acestui veac. Pana atunci simtirea prezentei aievea, vii, a Zilei Judecatii este pastrata doar catorva alesi, numai acelor uriasi ai Duhului, care - chiar in masurile acestui veac fiind - se invrednicesc totusi sa vada Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere in taina inimii lor, celei mai dinlauntru, dupa insasi fagaduinta Domnului.
Oprindu-ne asadar asupra temei anuntate, putem deslusi trei idei esentiale. Mai intai este firesc sa zabovim o clipa asupra intelesului notiunii de Dreapta Judecata si a rostului ei in viata noastra. In al doilea rand va trebui sa cercetam pozitia aparte pe care o va avea calugarul in fata acestei supreme instante. In sfarsit, intr-un al treilea moment, vom incerca sa desprindem unele concluzii practice (valabile in conditiile concrete ale vietii noastre de toate zilele), care ne descopera faptul ca noi suntem inca de pe acum intr-o legatura efectiva - si de cele mai multe ori nebanuita - cu Dreapta Judecata a lui Dumnezeu.
Suntem cu adevarat constienti de Ziua Judecatii?
Ne gasim, prin urmare, in fata acestei prime intrebari. Ce inteles si ce rost se cuvine sa deslusim pentru noi insine in notiunea de Dreapta Judecata a lui Dumnezeu? Nu e vorba sa analizam aici invatatura dogmatica a Bisericii, ci - intemeiati pe descoperirile neclintite ale Scripturii si ale Sfintilor Parinti - vom incerca sa limpezim functiunea pe care trebuie sa o aiba pentru noi, fiinte traitoare inca inlauntrul acestui veac, gandul si realitatea Judecatii Viitoare.
Trebuie sa recunoastem inca de la inceput ca rare sunt lucrurile care sa se bucure mai putin de atentia noastra serioasa si treaza, decat gandul la Judecata ce va sa fie.
S-a inradacinat in deprinderile noastre de fapturi zamislite in pacat obisnuinta sa ne gandim aproape tot timpul la scopurile imediate ale vietii acesteia. Fiecare cautam sa ne oranduim existenta pe intervale mici dar sigure (credem noi) si pentru aceasta luptam din toate puterile spre a dobandi niste mijloace de trai care devin ele insele - printr-o vinovata rasturnare de adevar - scopurile vietuirii noastre pe pamant. In felul acesta telurile marunte ne leaga de ele. Pe nesimtite ne plecam din ce in ce mai jos si cadem - fara sa ne dam seama - afara din viata autentica; uitam cu desavarsire ca pretul adevarat al vietii acesteia este dincolo de ea si nu inlauntrul ei. Intr-o asemenea situatie gandul sfarsitului se sterge din cugetarea noastra; cel mult daca mai staruie ca o amintire vaga si neputincioasa, cand in realitate el este chemat sa fie una din parghiile principale ale innoirii continue din noi insine.
Cand omul pierde din vedere finalitatea spre care se indreapta vremelnica sa petrecere in aceasta lume, el isi organizeaza o viata plata, cenusie, o viata doar cu doar doua dimensiuni. El nu mai stie sa priveasca spre inaltimi sau spre adancuri, ci se intereseaza doar de ceea ce este imediat in jurul sau, intocmai ca o vietate care se misca doar pe lungime si pe latime. Dar existenta duhovniceasca ne cere, dupa cuvantul Apostolului Pavel, sa intelegem ''impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea'' (Efeseni 3, 18).
Datorita faptului ca exista un sfarsit al salasuirii noastre pe pamant si o Judecata care va masura, va cantari si va pretui pana si cele mai mici fapte petrecute in cursul vietii de aici, intreaga existenta dobandeste intelesuri nebanuit de adanci.
Pentru cel care-si lumineaza traiul cu gandul la piscurile Dreptei Judecati, lumea se schimba la fata: ea nu mai este intamplatoare, nu mai este supusa nimicirii vesnice sau bunului nostru plac, ci intr-insa se manifesta intentiile si hotararile lui Dumnezeu ce se vor vadi la un timp anume. Cugetarea la Dreapta Judecata transforma de pe acum lumea intr-un loc sfant. Faptul ca Stapanul intregii zidiri iti va cere la un moment dat socoteala de felul cum te-ai comportat in ea te obliga sa te porti cu atentie, sa-ti dai si mai bine seama de valoarea lucrului mainilor lui Dumnezeu. Realitatea Judecatii Viitoare devine astfel cel mai puternic temei pentru o justa apreciere, pentru o revalorificare a lumii in perspectiva dimensiunii eternitatii.
Gandul la Judecata Universala rodeste in viata noastra si in alt chip. Pentru a intelege despre ce este vorba, sa meditam asupra urmatorului fapt biblic: caderea omului s-a produs sub pomul cunostintei binelui si raului, atunci cand protoparintii nostri au uitat ca nu le este permis totul. Si astazi radacina pacatului continua sa stea pentru om in acelasi gand: nu cumva ne este permis totul? Nu cumva ne este ingaduit orice? Chiar daca legile omenesti din afara imi pun oarecare piedici, nu pot eu, oare, stiut numai de mine insumi, sa fac ce-mi place?
Daca fiecare am zabovi cu sinceritate asupra vietii personale, ar trebui sa recunoastem ca toate caderile noastre duhovnicesti vin din faptul ca ne transformam in propriii nostri judecatori (si bineinteles in niste judecatori foarte ingaduitori). Iata insa ca realitatea de netagaduit a Judecatii vine si ne spune: Nu, nu ne este permis totul!
Exista limite pentru cele ingaduite omului, limite puse nu din bunul plac al lui Dumnezeu, ci ele exista chiar prin legile profunde ale vietii; trecand peste acestea devenim propriii nostri calai.
Faptul ca vom trece printr-o Judecata Finala ne ajuta de pe acum sa intelegem ca omul e incadrat intr-o ordine, intr-o randuiala, de pastrarea careia este raspunzator. Eu sunt dator sa ma port cu cei din jurul meu nu dupa voia mea, adesea ratacita datorita pacatelor, ci dupa o randuiala de peste noi ce ma ocroteste deopotriva si pe mine, si pe ei.
Dreapta Judecata devine astfel - pentru cel care ii intelege rostul - un adevarat temei de comuniune sociala. In numele ei suntem chemati sa realizam inca de pe acum o nemincinoasa impreuna-traire, o vietuire obsteasca intr-un duh de dragoste si de ingaduinta. Omenirea in ceasul Judecatii va aparea ca un singur trup de obste si atunci ni se va cere fiecaruia socoteala de ceea ce am facut cu fratele nostru, care este un madular al aceluiasi trup obstesc. De aceea, frica si cutremurul pe care in mod firesc trebuie sa le trezeasca in noi amintirea Judecatii din urma nu sunt nicidecum niste simtaminte josnice si oarbe, ci ele se nasc, dimpotriva, din inaltul sentiment al responsabilitatii fata de cei din jur si fata de mine insumi.
Prin faptul ca vom fi chemati sa raspundem de noi insine in fata lui Dumnezeu se vadeste pentru mine incredintarea ca eu am o misiune de indeplinit pe acest pamant, sunt raspunzator de mine insumi, reprezint deci o valoare in ochii Domnului meu. De aceea, trebuie sa ma port cu grija duhovniceasca nu numai fata de cei din jur, ci si fata de mine insumi (aceasta insemnand cu totul altceva decat egoismul).
In sfarsit, o alta implinire de sine, prilejuita in acest veac de asteptarea trezvitoare a Judecatii Viitoare, este indepartarea credinciosului de la judecatile dinainte de vreme, adica de la clevetirea si osandirea aproapelui. De-abia la confruntarea finala a lumii cu Dumnezeu se va descoperi cu adevarat distinctia dintre bine si rau. Binele si raul nu sunt cu adevarat limpede deosebite decat in ochii Celui Atoatestiutor; de aceea, Lui singur I se cuvine sa faca despartirea absoluta, definitiva, intre ele, la sfarsitul veacului. Caci numai Dumnezeu singur cunoaste planul de ansamblu si intentia ultima a intregii Sale Creatii.
Noi, fapturile Lui marginite, traind o existenta limitata, avand posibilitati restranse de cunoastere, nu putem sa ne dam seama de adevaratele urmari si semnificatii ale actelor semenilor nostri. Pentru aceasta, oricine judeca pe aproapele sau se substituie lui Dumnezeu si se asaza singur sub osanda Judecatii care este nemilostiva celor ce judeca. In virtutea marii intrebari de la sfarsitul veacului, viata noastra se cere traita in duhul osandirii de sine si nu de aproapele, singura cale prin care nu avem nimic de pierdut, ci numai de castigat.
Cum apare calugarul in fata Judecatii Viitoare?
Am spus mai inainte ca, stiut sau nestiut de noi, adevaratul sens al lumii acesteia sta dincolo de ea, anume la capatul sau, in Ziua Judecatii. Atunci va fi ceasul deplinelor si surprinzatoarelor descoperiri de noi insine si de altii, in fata intregii zidiri adunate laolalta. Pana atunci nimeni dintre noi nu apare cu adevarat asa cum este: caci in aceasta viata putem insela pe altii, ne putem insela pe noi insine, dar nu vom putea insela Dreapta Judecata a lui Dumnezeu. In fata ei fiecare dintre noi va sta conform propriei asezari sufletesti pentru care s-a ostenit.
Care va fi deci pozitia specifica a calugarului la Judecata din urma? Ce i se va cere si ce va raspunde el atunci, deosebit de ceilalti semeni ai sai? Caci intr-adevar starea monahului la acest prag al vesniciei va fi cu totul aparte fata de starea celorlalti oameni.
Este ingaduit pentru altii sa se indeletniceasca - desigur, in chip cuviincios - cu treburile acestei lumi si sa-si pregateasca, indirect, raspunsul la Dreapta Judecata si dupa felul cum isi chivernisesc viata pamanteasca. De la calugar insa se asteapta sa-si aseze constient si organizat intreaga sa traire, sub lumina Judecatii din urma.
Este firesc pentru credinciosii din lume ca sa poarte grija de infatisarile si problemele felurite pe care le pune aceasta viata. Calugarului insa, ca unuia ce a murit lumii acesteia, ii este firesc sa poarte grija, in primul rand, de problemele vietii celeilalte si sa se fereasca de ispitele celei de aici. Altfel spus, in masura in care un vietuitor din lume este dator sa nu uite ca traieste in ea si de aceea trebuie sa se poarte cuviincios, dupa intocmirile ei, in aceeasi masura un calugar este obligat sa-si aminteasca pururi ca el este chemat sa traiasca (inca de pe acum) viata veacului viitor, adica el are menirea sa se poarte dupa randuielile acesteia. Aici sta taina si pretul de nespus al vietii calugaresti.
Cinul monahicesc a fost lasat de Dumnezeu in mijlocul acestui veac ca o solie, o inainte-vestire a Imparatiei Ceresti ce va sa fie. Asa au inteles si au trait Parintii viata calugareasca: ca o parghie de transformare a lumii dupa chipul vietii nestricacioase de dupa Judecata Universala, astfel ca oamenii - dupa chiar cuvantul Mantuitorului - sa nu vina la Judecata, ci sa se mute din moarte la viata.
Adevaratul monah traieste, se misca si respira mereu in vazduhul clipei celei infricosate a Dreptei Judecati si in acest fel - dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul - poate pune pe pamant ''inceput Imparatiei Cerurilor''. Gandul la Infricosatoarea Judecata ii devine temeiul cel mai puternic al biruintei si al desavarsirii de sine.
''Biserica a harului - spune Sfantul Grigorie Teologul - este cel care s-a pierdut pe sine in Dumnezeu si traieste cu grija de Judecata Lui.
Dar cum este cel care s-a pierdut in Dumnezeu? Si ce este grija de Judecata? Ce alta decat sa cauti pururi odihna Lui, sa fii mereu cu grija si sa te intristezi in tot timpul intrucat nu poti sa ajungi la desavarsire din pricina neputintei firii tale?! Si astfel se salasluieste Dumnezeu in suflet, caci Il ai mereu prezent in tine prin aducerea-aminte''.
Faptul ca monahul realizeaza prin viata lui o anticipare, o inainte-savarsire a Dreptei Judecati, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru intreaga umanitate. Monahismul devine astfel centrul spiritual al lumii acesteia, dincolo de constiinta sau vrednicia calugarilor. Acestia - ca unii ce traiesc in lume, dar sunt inca de pe acum dincolo de ea - pun in fata omenirii modelul bun de urmat al intregii vietuiri crestinesti. Fara indoiala, nu toti oamenii sunt chemati sa devina calugari. Viata monahala daruieste insa tuturor celor din afara ei un criteriu, un semn vesnic si neclintit al desavarsirii crestine. ''Cele trei lepadari - spune Sfantul Ioan Scararul - sunt semnele de biruinta ale calugarilor si lumea nu le poate cuprinde pe acestea; caci daca le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi nevoie de monahism si de fuga din lume''.
Trebuie subliniat si faptul ca raspunderea cu care monahul va veni incarcat in fata Dreptei Judecati va fi nespus mai mare decat a oricarui alt om! Cel care nu avea pe pamant nimic deasupra lui care sa-l depaseasca - fiindca monahul este un inger in trup - va trebui atunci sa dea socoteala in fata Celui Atoatestiutor de felul cum si-a chivernisit viata spre a fi un indreptar pentru cei din jurul sau. O sarcina uriasa apasa pe umerii monahului ce se infatiseaza inaintea Nefatarnicului Judecator. Ne spune Sfantul Ioan in ''Scara'': ''Lumini pentru monahi sunt ingerii, iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahala. De aceea, monahii sa se nevoiasca sa fie pilda buna intru toate, fara sa dea poticnire cuiva in ceva, nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar daca lumina aceasta e intuneric, apoi intunericul acela - adica cele ce se petrec in lume - cu atat mai mult se intuneca''.
In fata Judecatii de Apoi calugarul va descoperi un lucru poate nebanuit adesea in aceasta viata: desi lepadat de lume, desi iesit din ea - sau mai bine zis tocmai de aceea -, el nu ramane rupt de soarta duhovniceasca a omenirii. Dimpotriva, am putea spune ca de-abia acum el intra mai adanc in viata si intr-o legatura vie cu semenii sai.
De grumajii celui mai umil dintre monahi, de felul cum intelege si se straduieste sa-si poarte crucea rascumparatoare a fagaduintelor lui, atarna mantuirea unei parti a semenilor sai. In fata Dreptei Judecati, calugarul isi va da seama cat de apropiata trebuia sa fie viata lui de a Apostolilor si de a Mantuitorului, Care a purtat in chip pilduitor jugul pacatelor omenirii. Este adevarat ca nu poate fi pentru un om o chemare mai grea decat calugaria, dar nici nu exista o alta chemare mai inalta.
''Un monah neagonisitor - ne spune tot Sfantul Ioan Scararul - este stapanul lumii care a incredintat lui Dumnezeu grija despre sine, iar prin credinta ii are robi (duhovnicesti) pe toti''. Calugarul se leapada de grija lumii si de grija sa proprie, nu printr-o tagaduire a vietii, ci, dimpotriva, din dragoste fata de ea. El fuge nu de lume, ci de lumesc, adica de aspectul pacatos, corupt al creaturii, aspect care il impiedica sa se apropie duhovniceste de ea. Departandu-se de lume si de sine insusi (adica de omul vechi), monahul ramane liber pentru slujirea lui Dumnezeu si a vicarului Sau: aproapele nostru (caci, intr-un anume fel, aproapele nostru este loctiitorul permanent al lui Dumnezeu pe pamant).
In Ziua Infricosatei Judecati Fiul Omului va imparti neamul omenesc in doua cete, dupa cum a fost sau nu slujit cu dragoste intr-unul din fratii sai mai mici. Calugarul va fi in chip deosebit chemat sa dea socoteala atat pentru cele trei juraminte pe care le-a facut, cat si pentru felul cum a ingrijit - prin fapta, rugaciune si intreaga sa viata - de cei lipsiti duhovniceste ai lumii acesteia, sub chipul carora se ascundea Insusi Hristos.
Pentru ca el este un stapan duhovnicesc al vietii de aici, va fi intrebat pentru a raspunde daca a hranit cu cuvantul lui Dumnezeu pe cel flamand si daca a dat de baut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfant) celui insetat. Va fi intrebat daca a primit cu dragoste pe cel strain de Hristos, daca a imbracat cu puterea credintei pe cel gol de ea, daca a cautat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si daca a cercetat cu rabdare si pogoramant pe cel aflat in temnita pacatului (Matei 25, 35-36).
In masura in care monahul va cauta cu seriozitate la propria sa mantuire, in aceeasi masura va fi pus in situatia de a avea grija, intr-un fel sau altul, de mantuirea aproapelui.
Este intr-adevar un lucru cutremurator sa fii chemat sa raspunzi in fata lui Dumnezeu, ca unul ce ai imbratisat de bunavoie, total, cauza Lui si ai fagaduit sa intemeiezi in mijlocul lumii o vietuire dupa chipul Sau. A trai dupa chipul lui Dumnezeu inseamna sa traiesti in primul rand pentru altul si nu pentru tine; inseamna sa traiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cat si pentru intelegerea celor vesnice si nestricacioase, iar nu pentru stapanirea celor pamantesti si stricacioase.
Pentru calugarul ce si-a oranduit intreaga sa viata cu temere fata de Ziua Judecatii, se vor implini aievea spusele Mantuitorului: ''Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la Judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata'' (Ioan 5, 24).
Poate ca nimeni nu este mai intemeiat decat adevaratul monah sa inteleaga frica sfanta - nu oarba - ce trebuie s-o avem cu totii in fata realitatii Judecatii. Faptura omeneasca e mai mult sau mai putin pregatita pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revarsare de ape, boli, navaliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp in gandirea umanitatii si de aceea ni le putem reprezenta cu destula usurinta. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecata, ca si pentru starile sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem insa avea cu adevarat cunostinta culegand date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahala cere de la cel care o imbratiseaza sa-si faca o indeletnicire de capetenie din crearea unei sensibilitati, a unei putinte de a simti launtric - inca de pe acum - teama suprafireasca ce ne va stapani atunci.
In istoria Bisericii au existat chipuri de calugari care isi umpleau intreaga lor viata cu meditatii asupra Judecatii, vadite si prin suspinurile: ''Ce-o sa fie! Ce-o sa fie!''; acestea ii fereau de pacat si ii pastrau curati pentru ceasul din urma, care intr-un fel ajunsese pentru ei familiar.
Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urma il face pe monahul ravnitor sa-si dea seama de gravitatea cumplita a acelei clipe si sa-si simta sufletul impartit intre teama si bucurie, intre duhovniceasca deznadajduire si incredere, intre cutremur si fericire. In fata Dreptei Judecati, calugarul - fie el cel mai sfant si cel mai iscusit - va aparea cu fiinta sfasiata de aceste stari, ca rastignit pururi pe o cruce de gand. Si poate ca acesta nu va fi cel mai mic temei al invierii sale, biruitoare, la viata vesnica, de catre Cel care a frant cu rastignirea Sa pe cruce, puterea mortii.
''Acum este Judecata acestei lumi''
Ajunsi aici, este momentul sa incercam ca sa desprindem - din cele spuse pana acum - unele intelesuri cat mai apropiate de trairea noastra concreta si sa culegem astfel eventuale indemnuri valabile pentru viata practica in care ne gasim.
Un gand care ne-a calauzit de la inceput a fost evidenta adevarului ca noi suntem inca de pe acum intr-o legatura reala si vie cu Judecata Finala. Ramane numai sa devenim constienti de acest fapt. Desigur, in iconomia istoriei lumii Ziua Judecatii de Apoi are un rost deosebit, un rost unic, pe care nimic nu-l poate inlocui. Insa aceasta nu inseamna ca pana atunci faptele noastre nu sunt mereu prezente inaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecator, ca nu sunt nepartinitor cantarite de El. Insusi Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu face sa rasune in urechile noastre pururea: ''Acum este Judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara'' (Ioan 12, 31).
In orice timp crestinul - si cu atat mai mult calugarul - este dator sa se simta cu adevarat sub Judecata scrutatoare si nemincinoasa a Domnului sau si sa izgoneasca din inima lui pe stapanitorul acestui veac. Iar la momentul Judecatii de Obste vom intelege cu totii limpede ca de fapt noi am stat mereu in fata tronului dumnezeirii ascuns in adancul inimii noastre; iar atunci cand am uitat acest lucru, ne-am osandit singuri.
Devenind constienti de Ziua Judecatii, ne facem vrednici de cuvantul atat de frumos al Sfintilor Parinti: ''Nu te teme de moarte, caci iata Dumnezeu poate sa te ridice mai presus de ea''.
Daca toate cele care s-au spus pana aici nu ar fi de ajuns ca sa ne pecetluiasca cugetul nostru, insasi Biserica vine sa ne aduca aminte de Dreapta Judecata, prin randuiala anului liturgic. Ne gasim in saptamana premergatoare marelui post. Intram intr-un timp mai sfant, mai duhovnicesc decat cel obisnuit. Aceasta saptamana de rascruce este cuprinsa intre Duminica Infricosatei Judecati si Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.
Se ascunde fara indoiala in aceasta randuire un inteles duhovnicesc, asupra caruia se cade sa zabovim o clipa. Judecata din urma va fi cea mai mare si ultima sarbatoare duhovniceasca a lumii noastre. Ea va fi cu adevarat si de-a dreptul praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfarsi istoria.
Dimpotriva, duminica ce vine pomeneste izgonirea lui Adam din Rai, prima zi a omenirii de sub pacat, inceputul istoriei ce ne cuprinde inca. Intai ni se pune inainte sfarsitul lumii, pentru ca sta in firea vietii duhovnicesti sa se ingrijeasca mai mult de acest capat al vremilor, de unde incepe odihna vesnica in Dumnezeu. Apoi ni se aminteste inceputul nostru, pacatul si neascultarea ce ne-a izgonit din Rai, ca sa ne aducem aminte ca cele pe care le vedem sunt trecatoare si ca rostul omului este sa rascumpere pacatul firii si sa lupte pentru restabilirea zidirii in prima ei stare, paradisiaca.
Intre aceste doua stari duhovnicesti - pedeapsa izgonirii din Rai si infatisarea la Infricosatoarea Judecata - se desfasoara toata lupta pentru izbavirea noastra. Timpul dintre ele ne-a fost dat ca sa ne ridicam iarasi de unde am cazut si sa ne reintoarcem in Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezasia acestor adevaruri este tocmai Invierea Domnului, ce ne asteapta la capatul Paresimilor.
Vremea sfantului si marelui post ni se deschide astfel ca o suprafireasca prescurtare a celor mai inalte intelesuri si fapte duhovnicesti. Gandul la Judecata Viitoare ca si semnificatia urmatoarelor duminici ale Triodului ne aduc aminte de singura cale a mantuirii: de la caderea celui dintai Adam, parintele omului, trebuie sa ne ridicam la Invierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.
Daca orice crestin este dator sa urmeze Mantuitorului in toata viata lui, cu atat mai mult monahul - si mai cu seama in acest timp al Paresimilor - e obligat sa inteleaga si sa ia asupra-si crucea mantuitoare a Domnului Iisus Hristos. Este obligat sa inteleaga ca intreg sensul crestinismului si toata slujirea monahismului consta in aceste trei fapte: sa iei asupra ta raul care este in lume, sa mori cu acest rau prin despatimirea de sine si sa reinviezi in curatie. Pentru toate aceste slujiri este cu deosebire prielnic rastimpul de pocainta si de cunoastere de sine al marelului post.
Toate invataturile prezentate in seara aceasta - pe care cu nevrednicie le-am adunat din scrierile Bisericii - sunt foarte greu de implinit pentru noi, monahii vremurilor de acum. Sa-I cerem insa cu umilinta ajutorul Bunului Dumnezeu, iar El ne va intari ca sa putem fi cat mai aproape de trairea acestor frumoase invataminte si ca sa ne putem insusi chemarea de foc - infricosata si mantuitoare - cu care fiul tunetului pecetluieste deopotriva Sfanta Scriptura si inimile noastre:
''Amin! Vino, Doamne Iisuse!''.
Conferinta tinuta la intalnirile Rugului Aprins - Parintele Sofian Boghiu
