"Pocaiti-va caci s-a apropiat imparatia Cerurilor." (Mat.3,2; 4.17). Acestea sunt cuvintele prin care si-au inceput propovaduirea atat Sfantul Ioan Botezatorul, cat si Domnul nostru Iisus Hristos. Pocainta este chiar punctul de pornire al Evangheliei. Fara pocainta nu exista viata noua, mantuire, intrare in imparatia Cerurilor.
Trecand de la Sfanta Scriptura la Parintii Bisericii, regasim acelasi adevar, repetat cu neobosita insistenta, intrebat ce face in pustie, Avva Milisie a raspuns: "Sunt un om pacatos si am venit sa-mi plang pacatele". Pocainta nu-i o simpla etapa, o perioada pregatitoare, ci trebuie sa dureze toata viata. Cand Avva Sisoe zacea pe patul de moarte, ucenicii auzindu-l vorbind cu cineva, l-au intrebat: "Cu cine vorbesti, parinte? Iar el a zis: Iata ingerii au venit sa ma ia si ma rog sa fiu lasat sa ma mai pocaiesc putin. Si i-au zis lui batranii: Nu ai trebuinta sa te pocaiesti, parinte. Dar el le-a raspuns: Cu adevarat nu ma stiu pe mine sa fi pus inceput pocaintei." La randul sau Sfantul Marcu Monahul (sec.V-VI) scrie: "Nimeni nu este mai bun si mai milostiv ca Dumnezeu dar, cu toate acestea, n-o sa-l ierte pe cel ce nu se caieste de pacatele sale. Toate poruncile se reduc la una singura: cea a pocaintei. (...) Caci nu vom fi osanditi pentru multimea pacatelor, ci pentru ca n-am voit sa ne pocaim. (...) Pocainta nu se sfarseste pana la moarte nici pentru cei mici, nici pentru cei mari." Cum spune Avva Isaia (sec. IV-V): "Cunoscand de la inceput Domnul nostru Iisus Hristos cat de mare este rautatea vrajmasului, ne-a daruit pocainta pana la ultima noastra suflare. Ca de n-ar fi pocainta nimeni nu s-ar mantui." Iar Sfantul Isaac Sirul (sec.VII) ne invata la randul sau: "Avem nevoie de cainta in fiecare clipa a celor douazeci si patru de ore ale zilei si noptii."
Indrumatorii duhovnicesti contemporani acorda si ei o la fel de mare importanta pocaintei. Astfel, Sfantul Serafim de la Sarov (1759-1833) afirma: "Unde nu sunt lacrimi, nu este mantuire." Iar parintele Serafim Papakostas, conducatorul miscarii grecesti Zoe din 1927 pana in 1954 isi incepe opera cea mai cunoscuta cu aceste cuvinte: "in fiecare epoca, dar mai ales intr-a noastra, atat de profund nelinistita, obosita si agitata, nimic nu este mai important ca pocainta. Nu exista ceva la care omul sa aspire mai profund. Singura problema este ca nu a-vem o idee prea clara despre ea." Este momentul sa mentionam ca Rugaciunea lui lisus, care este mult mai practicata astazi decat acum cincizeci de ani, este o rugaciune specifica pocaintei: "Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."
Acest rol capital si permanent al pocaintei in spiritualitatea noastra trebuie subliniat mai ales atunci cand prezentam Ortodoxia in Occident, deoarece avem tendinta sa-i revelam doar unul din aspecte. Vorbim despre slava Luminii Dumnezeiesti de la Schimbarea la Fata a lui Hristos, despre biruinta invierii in noaptea de Pasti, despre bucuria imparatiei, despre frumusetea duhovniceasca a icoanelor, despre dumnezeiasca Liturghie cea asemenea Raiului pe pamant. Si avem dreptate sa punem accentul pe aceste lucruri. Dar sa nu fim prea unilaterali. Caci Schimbarea la Fata si invierea nu pot fi despartite de Rastignire. Crestini fiind, suntem cu adevarat martorii "bucuriei celei mari foarte" (Mt. 2,10), dar nu trebuie sa uitam ca "prin Cruce a venit bucurie pentru toata lumea" cum cantam cu Biserica la utrenia duminicii. Transfigurarea lumii nu se poate infaptui decat prin lepadare de sine si nevointe ascetice.
Ce intelegem, de fapt, prin pocainta? Cuvantul ne sugereaza, in general, regretul de a fi pacatuit, sentimentul de vinovatie, senzatia de durere si dezgust pentru ranile pe care le-am facut semenilor si noua insine. Aceasta viziune nu este insa completa. Durerea si dezgustul formeaza un element esential al pocaintei, dar nu-i redau intregul continut si nici macar dimensiunea cea mai importanta. Ca sa ne apropiem de sensul profund al pocaintei este necesara o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, innoirea mintii: adica nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totala a perspectivei, innoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la altii si la noi insine. "O lucrare de o mare inteligenta" cum spune Pastorul lui Herma (sec.II) si nu neaparat o criza afectiva. Pocainta nu este un acces de remuscari si autocompatimire, ci o convertire, o recentrare a intregii noastre vieti pe Sfanta Treime.
"Minte noua", convertire, recentrare: deci pocainta este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfantul Ioan Scararul (+aprox. 650): "Pocainta este fiica nadejdii si tagaduirea deznadejdii". Pocainta nu este descurajare ci asteptare ardenta; nu sentimentul ca te afli intr-un impas, ci ca ai gasit o iesire; nu de ura de sine, ci de afirmare a adevaratului eu, cel dupa Chipul lui Dumnezeu. Cainta nu inseamna privirea in jos la imperfectiunile proprii, ci in sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu in urma cu repros, ci inainte cu incredere. Sa privesti nu ceea ce n-ai reusit sa fii, ci ceea ce poti inca deveni cu harul lui Hristos.
Privita astfel, in sensul ei pozitiv, pocainta nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanenta. Fiecare, in experienta personala, poate sa cunoasca momente decisive de convertire, dar lucrarea pocaintei, in aceasta viata, nu se sfarseste niciodata. Intoarcerea si recentrarea fiintei trebuie sa fie mereu reinnoita, urmand pilda Avvei Sisoe, "schimbarea mintii" trebuie sa fie, pana la moarte, din ce in ce mai radicala, "lucrarea de mare inteligenta" sa devina din ce in ce mai profunda.
Caracterul pozitiv al pocaintei apare limpede in cuvintele profetului Isaia (9,2) pe care Sfantul Evanghelist Matei le citeaza chiar inainte de chemarea la pocainta pe care ne-o face Hristos: "Poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si umbra mortii lumina le-a rasarit." (Mat. 4,16). Acesta este contextul in care-Si lanseaza Domnul chemarea la pocainta: inainte de a ne porunci sa ne caim de pacatele noastre, ne anunta "marea Lumina" ce va straluci asupra celor ce se afla in intuneric si venirea imparatiei Cerurilor. Deci pocainta este o iluminare, o trecere de la intuneric la lumina. A te pocai inseamna sa-ti deschizi ochii pentru stralucirea dumnezeiasca; nu sa ramai in tristetea apusului, ci sa primesti rasaritul. Eshatologic, pocainta este si o deschidere fata de realitatile ultime ale veacului ce va sa fie, care nu sunt numai viitoare, ci si deja prezente. Pocainta inseamna sa recunosti ca imparatia Cerurilor este in noi, lucratoare printre noi. Numai in masura in care acceptam venirea acestei imparatii vor deveni toate noi pentru fiecare.
Legatura dintre pocainta si venirea "Luminii celei mari" este foarte importanta. Caci este imposibil sa-ti vezi pacatele inainte de a vedea lumina lui Hristos. Asa cum arata Teofan Zavoratul (1815-1894), atata timp cat o camera se afla in intuneric, nu-i vedem murdaria; dar daca o luminam puternic vom vedea fiecare firisor de praf. La fel este si pentru camara sufletului nostru. Ordinea nu este: intai sa te pocaiesti si apoi sa vezi lumina lui Hristos, caci numai cand intra lumina Lui in viata noastra incepem cu adevarat sa ne intelegem pacatul. "Pocainta, spune Sfantul Ioan de Cronstadt (1829-1908) inseamna sa stii ca exista o minciuna in inima ta"; dar nu poti sesiza prezenta minciunii fara sa ai deja un simt al adevarului. Reluand cuvintele lui E. I. Watkin, "Pacatul (...) este umbra aruncata de lumina lui Dumnezeu atunci cand este primita de o vointa atasata de orice se opune luminarii sufletului. Asadar, cunoasterea lui Dumnezeu face sa se nasca in noi simtamantul pacatului si nu invers.". Cum spunea Avva Matoi: "cu cat se apropie omul de Dumnezeu cu atat se vede pe sine mai pacatos". Parintii pustiei gaseau ca nimeni nu ilustreaza mai bine aceasta lege duhovniceasca decat profetul Isaia (6,1-5) care incepe prin a-L vedea pe Domnul pe tronul Sau si a-i auzi pe Serafimi cantand: "Sfant, Sfant, Sfant" si abia apoi, dupa aceasta viziune exclama: "Vai mie! Sunt pierdut, caci sunt un om cu buze necurate.".
Iata asadar, care este inceputul pocaintei: vederea frumusetii, iar nu a urateniei. Constientizarea slavei lui Dumnezeu, iar nu a propriei mizerii. "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Mat. 5,5) ne arata ca pocainta nu inseamna numai plansul pentru pacatele noastre, ci si "mangaierea" sau intarirea pe care o pri¬mim de la certitudinea iertarii dumnezeiesti. "Marea inteligenta" sau "innoirea mintii" care definesc pocainta constau in a recunoaste ca lumina straluceste in intuneric si ca intunericul n-o poate cuprinde (cf. In. 1,15).
A te pocai inseamna, cu alte cuvinte, sa recunosti ca exista bine si rau, iubire si ura si sa afirmi ca binele este mai puternic decat raul, sa crezi in biruinta finala a iubirii. Se mantuieste cel care accepta minunea ca Dumnezeu are cu adevarat puterea de a-i ierta pacatele. Si, in masura in care accepta aceasta minune, trecutul isi pierde caracterul ireversibil si inceteaza de a mai fi o greutate intolerabila. Iertarea dumnezeiasca rupe lantul cauza - efect si desface nodurile pe care omul le are in inima si nu si le poate dezlega singur.
Sunt multi cei care, intristati de faptele lor trecute, isi spun cu disperare: "Nu-mi pot ierta ce am facut". Incapabili sa se ierte, nu pot nici sa creada in iertarea lui Dumnezeu sau a altor oameni. Acestia, in ciuda intensitatii angoasei, n-au inceput inca pocainta. N-au ajuns inca la "marea inteligenta" prin care omul stie ca iubirea este biruitoare. N-au trecut inca prin aceasta "innoire a mintii" care poate sa spuna: sunt primit de Dumnezeu. Nu mi se cere decat sa primesc faptul de a fi primit. Iata toata esenta pocaintei.
Adevarata natura a pocaintei, pozitiva si datatoare de lumina, se manifesta in mod vizibil in viata Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgica - in timpul Postului Mare, sacramentala - in Taina Spovedaniei si personala - in darul lacrimilor.
Pocainta este legata de perioada anului in care se desfasoara Sfantul si Marele Post: nu toamna cand cad frunzele si bruma; nu iarna cand pamantul este mort si inghetat; ci primavara, cand se termina chiciura, cand zilele se maresc si intreaga natura se trezeste la viata. Cum canta si Biserica la vecernia din miercurea dinaintea inceputui Postului Mare: "Rasarit-a primavara Postului si floarea pocaintei. Deci sa ne curatim pe noi, fratilor, de toata intinaciunea si Datatorului de lumina cantand sa-I zicem: Slava Tie, unule iubitorule de oameni!" "Timpul pocaintei din Postul Mare este un timp de bucurie, nu de descurajare. Postul este o primavara duhovniceasca, pocainta un boboc ce infloreste, iar Hristos ni se face cunoscut in aceasta perioada ca "Datator de lumina". Intristarea pe care o resimtim in timpul Marelui Post este ca sa folosim cuvintele Sfantului Ioan Scararul, o "fericita tristete bucuroasa".
Cu o forta deosebita este traita pocainta in Taina Spovedaniei. Sensul acestei "Taine" este foarte bine rezumat in scurta adresare facuta de duhovnic penitentului, in cultul Bisericii ruse: "Iata fiule (fiica), Hristos este prezent in mod nevazut ca sa-ti primeasca marturisirea. Sa nu te rusinezi, sa nu te temi si sa nu ascunzi nimic, ci fara retinere spune-mi tot ce ai facut ca sa primesti iertarea Domnului nostru Iisus Hristos. Iata in fata noastra icoana Lui; eu nu sunt decat un martor ce depune marturie in fata Lui tot ceea ce-mi spui. Daca-mi ascunzi ceva, pacatuiesti de doua ori. Vegheaza asadar, caci ai venit la doctor si sa nu pleci fara sa iei vindecare."
Parafrazand, Sfantul Tihon din Zadonsk (1724-1783) scrie: "Cand duhovnicul vrea sa-l pregateasca pe cel ce vine la el pentru Spovedanie, trebuie sa-i spuna: Fiule (fiica), tu te marturisesti lui Dumnezeu care este nemultumit de orice pacat. Eu, sluga Lui, nu sunt decat martor nevrednic al pocaintei tale. Nu ascunde nimic, nu-ti fie frica si nici rusine, caci nu suntem aici decat tu, eu si Dumnezeu in fata Caruia ai pacatuit, Care-ti cunoaste toate pacatele si stie cum le-ai savarsit. Dumnezeu este peste tot si a fost de fata ori de cate ori ai gandit, ai spus sau ai facut ceva rau si stie tot. Iar acum este aici, cu noi, si asteapta marturisirea ta. Tu, de asemenea, iti cu¬nosti toate pacatele: nu te rusina sa le spui. Iar eu aici de fata, sunt un pacatos ca si tine si n-ai de ce sa te rusi¬nezi de mine." "Caci ai venit la doctor", spune duhovnicul in Spovedanie trebuie sa-L vedem pe Hristos Judecatorul Care ne elibereaza de sentinta osandirii; dar trebuie sa-L vedem si pe Hristos Vindecatorul Care restaureaza vasul spart de pacat si reinnoieste viata. Taina nu trebuie privita numai sub aspect juridic, ci si terapeutic. Taina Spovedanei este mai ales o Taina a vindecarii. De remarcat in acest sens ca in unele comentarii liturgice Taina Spovedaniei si Taina Sfantului Maslu nu sunt privite ca Taine separate, ci ca aspecte complementare ale uneia si aceleiasi "Taine vindecatoare". In Spovedanie cautam mai mult decat o absolvire externa, legalista, cautam vindecarea ranilor adanci ale sufletului. Aducem in fata lui Hristos nu numai pacatele ci si realitatea pacatului din noi, adica acea coruptie profunda a naturii noastre ce nu poate fi complet exprimata prin cuvinte, care pare a scapa constiintei si vointei noastre. De aceasta vrem sa fim vindecati in primul rand. Ca Taina a vindecarii, Spovedania nu este deloc o necesitate stanjenitoare, o disciplina impusa de autoritatea Bisericii, ci un act incarcat de bucurie si de har mantuitor. Prin Spovedanie aflam ca Dumnezeu este cu adevarat "nadejdea celor fara de nadejde" cum spune Liturghia Sfantului Vasile.
"Aici suntem numai noi trei": duhovnicul, credinciosul care se spovedeste si Hristos-doctorul. Cine are cel mai important rol? Multi au tendinta sa puna accentul pe lucrarea preotului duhovnic, pe sfaturile si incurajarile lui. Iar daca acesta nu spune nimic elocvent sau neasteptat, gandesc ca nu s-a intamplat mare lucru, sau nimic.
Altii supraevalueaza cel de al doilea aspect: ceea ce fac ei insisi. Isi imagineaza ca trebuie sa fie profund emotionati, chiar daca asa cum am aratat, pocainta nu este in primul rand o chestiune afectiva. Punand accentul principal pe propriile eforturi, vad Spovedania ca pe ceva trist si descurajant, ca pe un dus rece; un lucru necesar dar neplacut cu care trebuie sa ispravesti cat mai repede. In realitate, rolul cel mai important nu-l are nici penitentul si nici duhovnicul, ci Dumnezeu. Chiar daca ni se cere sa ne pregatim cu grija examenul de constiinta, credinciosul, in ultima instanta, ajunge la Spovedanie cu mainile goale, neputincios, recunoscand ca nu se poate vindeca singur si cerand altcuiva sa-l vindece. Si acest Altul, Caruia ii cere ajutorul nu este preotul, ci Dumnezeu. Preotul nu este decat "usierul lui Dumnezeu" care-l introduce pe credincios in prezenta dumnezeiasca; el este, ca sa extindem metafora medicala, cel care-l introduce pe bolnav in sala de asteptare. Spovedania se face catre Hristos, iar nu catre preot: "Hristos este prezent in mod nevazut ca sa-ti primeasca marturisirea;" de la Hris¬tos, nu de la preot, vine iertarea: "ca sa primesti iertarea Domnului nostru Iisus Hristos."
Din momentul in care privim Spovedania, fundamental, ca pe un act mai mult al lui Hristos decat al nostru, Taina Pocaintei ne apare intr-o lumina mai accentuat pozitiva. Nu mai este doar experienta propriei slabiciuni si dezintegrari, ci si a iubirii tamaduitoare a lui Dumnezeu. Nu-l mai vedem doar pe fiul risipitor parcurgand, incet si greu, lunga cale de intoarcere acasa, ci si pe tatal care-i zareste de departe si alearga in intampinarea lui (ci. Luca 15,20). Cum scrie Tito Colliander: "Daca facem un pas spre Dumnezeu, El va face zece spre noi." Este exact ceea ce traim in Taina Spovedaniei. Ca si celelalte Taine, Spovedania este o impreuna-lucrare divino-umana in care este o convergenta si o "cooperare" (sinergie n.t.) intre harul lui Dumnezeu si vointa libera. Amandoua sunt necesare, dar lucrarea lui Dumnezeu este mai importanta.
Pocainta si Spovedania nu sunt deci pur si simplu ceva ce putem face singuri sau cu ajutorul preotului, ci o lucrare a lui Dumnezeu cu noi si in noi. Cum o spune Sfantul loan Gura de Aur (s.ec.IV) "Sa fim iconomi ai lea¬cului mantuitor al pocaintei; sa primim de la Dumnezeu pocainta care ne vindeca. Caci nu noi oferim, ci El este Cel care ne daruieste." Este momentul sa amintim ca, in limba greaca, cuvantul exomologesis inseamna in acelasi timp marturisirea pacatelor si multumirea adusa pentru darurile primite.
Care este, mai exact, rolul preotului in aceasta sinergie? Dintr-un anumit punct de vedere, puterea sa este foarte mare. Toti cei ce au avut binecuvantarea de a avea duhovnic o persoana cu adevarat daruita cu harisma paternitatii duhovnicesti depun marturie despre aceasta importanta a rolului preotului. El nu are doar functia de a da sfaturi. Dezlegarea data de el nu este deloc automata. El poate sa dezlege, dar si sa lege. Poate refuza dezlegarea - chiar daca acest lucru se intampla foarte rar - sau sa impuna un canon (epitimie) mai greu, cum ar fi, de exemplu, oprirea de la Sfanta impartasanie pentru un anumit timp sau alte canoane. Chiar daca acest lucru nu se intampla frecvent in practica ortodoxa contemporana, este foarte important sa nu uitam ca preotul are acest drept.
In Biserica primelor veacuri, penitentele erau de multe ori foarte severe. Pentru pacatul desfranarii, Sfantul Vasile cel Mare (sec.IV) prescrie sapte ani de indepartare de la Sfanta impartasanie si Sfantul Grigorie de Nyssa (sec.IV), noua ani: in indrumarile canonice ulterioare, atribuite Sfantului Ioan Postitorul, aceasta epitimie s-a redus la doi ani cu un post sever. Pentru omucidere fara voie - de exemplu, a ucide astazi pe cineva intr-un acident de masina - Sfantul Vasile impunea de la zece la unsprezece ani de excomunicare, iar Sfantul Grigorie, noua ani; pentru penitentul care isi impunea un post aspru, Sfantul Ioan Postitorul autoriza reducerea la trei ani. Iar parintii care-si lasau copiii sa moara nebotezati erau indepartati de la Sfanta impartasanie trei ani.
Cu toate acestea, chiar si la vremea aceea, episcopul sau preotul duhovnic aveau posibilitatea sa modifice aceste canoane in functie de situatia particulara a fiecaruia, dupa principiile "iconomiei" sau supletei pastorale. Astazi numai in mod exceptional se mai aplica aceste canoane in toata rigoarea lor. Se practica un mare "pogoramant". Dar principiul ramane: Preotul raspunde in fata lui Dumnezeu de felul in care administreaza Taina si-si pastreaza puterea de a impune o epitimie ce poate implica, daca este nevoie, o perioada de excomunicare. In Biserica greaca din Occident, de exemplu, se obisnuieste ca o femeie care a avut o intrerupere de sarcina sa fie exclusa de la impartasanie timp de un an - pacat pentru care vechile canoane prevedeau perioade mult mai lungi. Intr-un asemenea caz, preotul mai poate propune si o forma mai activa de penitenta: "fiindca ati distrus viata, poate spune, mergeti s-o afirmati slujind patru ore pe saptamana intr-un leagan de copii paralizati."
Epitimia nu trebuie considerata o pedeapsa si cu atat mai putin o ispasire. Mantuirea este un dar liber al harului. Nu putem niciodata sa ne stergem greselile prin eforturile proprii: numai Hristos, singurul mijlocitor, este unicul restaurator. Iertarea ori nu exista, ori este daruita in mod cu totul gratuit. Implinindu-ne epitimia nu dobandim nici un merit, caci in relatia cu Dumnezeu omul nu-si poate revendica niciodata vreun merit personal. Aici, ca intotdeauna, trebuie sa gandim mai mult in termeni terapeutici decat in termeni juridici. O epitimie nu este o pedeapsa, nici o forma de ispasire, ci o cale de vindecare,un medicament. Daca adevarata Spovedanie este ca o operatie, epitimia este intaritorul care reda sanatatea penitentului in timpul convalescentei sale. Deci si epitimia, ca si intreaga Taina a Pocaintei, este pozitiva in scopul ei: nu este o bariera, ci o punte intre pacatos si Dumnezeu: "vezi deci bunatatea si asprimea lui Dumnezeu" (Rom. 11,22); epitimia nu este numai expresia severitatii lui Dumnezeu ci si a iubirii Lui.
Investit cu puterea de a dezlega si lega, de a refuza sau acorda dezlegarea, bucurandu-se de o mare libertate in folosirea sfaturilor si epitimiilor terapeutice, preotul duhovnic are o grea responsabilitate. Rolul sau insa este si limitat. Caci Spovedania se face, dupa cum am vazut, lui Dumnezeu, nu preotului, si Dumnezeu este cel care iarta. "Eu nu sunt decat un martor", spune preotul. Si, inca mai limpede, ne arata parafraza Sfantului Tihon din Zadonsk: "Eu sunt, ca si tine, un pacatos." Chiar daca, in momentul dezlegarii, cand isi pune mana pe crestetul penitentului, preotul se afla intr-o oarecare masura in locul lui Dumnezeu, in prima parte a Tainei este insotitorul penitentului si un "pacatos" care are el insusi nevoie de iertarea dumnezeiasca. Exista intr-adevar o relatie reciproca intre preotul duhovnic si cel ce se spovedeste: parintele este ajutat de fiii sai duhovnicesti asa cum si acestia sunt ajutati de el. La randul sau si duhovnicul trebuie sa se spovedeasca si, in timp ce o face, exista obiceiul sa-si scoata crucea sacerdotala pe care o poarta la piept.
Rolul preotului de martor si insotitor al celui ce se spovedeste apare deslusit in modalitatatile exterioare ale Tainei. In mod normal preotul n-ar trebui sa stea pe scaun in timp ce credinciosul sta in genunchi, ca sa nu treaca mai curand drept judecator decat martor. In timpul rugaciunilor initiale, inainte de spovedania propriu-zisa, credinciosul sta alaturi de preot, in picioare, in fata icoanei lui Hristos sau a Evangheliei. Apoi, pentru spovedania ca atare, se pot aseza amandoi (practica greaca) sau sa ramana amandoi in picioare (practica rusa): in ambele cazuri, facand acelasi lucru, se afla amandoi pe un plan de egalitate. Se intampla si ca preotul sa ramana in picioare iar penitentul sa ingenuncheze. In acest caz preotul se pleaca pentru a auzi ce i se spune si acest gest are propria lui semnificatie. In timpul dezlegarii finale credinciosul isi pleaca fruntea - nu in fata preotului, ci a icoanei sau a Evangheliei care simbolizeaza prezenta ne¬vazuta a lui Hristos, singurul Care are puterea de a ierta pacatele. Rugaciunea de dezlegare arata fara echivoc acest lucru. in cea mai veche formulare, aflata inca in uz la greci, preotul nu spune "te iert", ci "Dumnezeu sa te ierte". In secolul al XVII-lea, sub influenta Bisericii romano-catolice, expresia s-a schimbat in cartile slave "...si eu, nevrednicul Sau slujitor, prin puterea ce mi-a fost data, te iert..." in nici o alta Taina nu se mai foloseste persoana intai. Vechea traditie se mai pastreaza inca si la rusi si la alti ortodocsi cind, inainte de primirea Sfintei impartasanii, un credincios, sau un cleric, cerandu-si iertare de la ceilalti, primeste raspunsul: "Dumnezeu sa te ierte."
Vindecarea dobandita prin Taina Spovedaniei ia forma particulara a unei reimpacari. Este ceea ce ne arata si rugaciunea de dezlegare: "Nu-l(o) desparti de sfanta, soborniceasca si apostoleasca Ta Biserica, ci-l adauga pe el (ea) turmei Tale." (ritul grec); "impaca-l(o) si-l(o) uneste pe el(ea) cu Sfanta Ta Biserica" (ritul slav). Pacatul, asa cum invatam din pilda fiului risipitor, este un exil, o instrainare, o excludere, sau, mai bine zis, o autoexcludere din familie. Cum spune Alexei Homiakov (+ 1860): "Cand unul dintre noi cade, cade singur." Pocainta inseamna intoarcere acasa, revenirea din izolare in comunitate, reintegrarea in familie.
Darul lacrimilor, foarte prezent in miscarea harismatica din zilele noastre, ocupa si el un loc important in traditia duhovniceasca a Rasaritului crestin. "Teologia lacrimilor" are un rol semnificativ mai ales in invatatura Sfantului loan Scararul, Sfantului Isaac Sirul si Sfantului Simeon Noul Teolog (+1022). Pentru Sfanta Ioan Scararul lacrimile sunt reinnoirea harului primit la Botez: "Desi cuvantul este indraznet, izvorul lacrimilor dupa Botez este mai mare decat Botezul. (...) Si primindu-l pe acela toti ca copii, ne-am intinat dupa aceea; prin acesta insa l-am curatit si pe acela." Sfantul Isaac Sirul, la randul sau, considera lacrimile o limita cruciala intre starea "trupeasca" si cea "duhovniceasca", o punte de trecere de la timpul actual la veacul ce va sa fie, in care putem intra prin pregustare inca din aceasta Viata. Asa cum plange noul nascut venind in aceasta lume, la fel plange si crestinul ce renaste in veacul viitor. Sfantul Simeon Noul Teolog considera ca n-ar trebui sa primim niciodata Sfanta impartasanie fara lacrimi, iar ucenicul sau, Nichita Stithatul spune ca lacrimile pot chiar regenera fecioria pierduta.
Dar ce ne dezvaluie darul lacrimilor in legatura cu semnificatia pocaintei? Exista mai multe feluri de lacrimi si este important sa le deosebim. Principala deosebire este cea dintre lacrimile senzuale, lacrimile duhovnicesti si, o a treia categorie, lacrimile demoniace. Primele sunt in general legate de patimi, fructele miniei, inselaciunii, invidiei, ale induiosarii de sine sau, pur si simplu ale unei surexcitari nervoase. Cesa de a doua categorie, asa cum ne arata si numele, nu sunt rezultatul propriilor noastre e forturi ci un dar al hanului dumnezeiesc, al Duhului Sfant. Sunt deci strans legate de rugaciunea noastra. Lacrimile senzuale exprima tristefea noastra pamanteasca de a trai asa cum traim, intr-o lume cazuta si corupta, intr-un mars neintrerupt spre moarte. Lacrimile duhovnicesti ne duc spre viata cea noua a invierii.
Dupa Sfintii Parinti, lacrimile duhovnicesti sunt de doua feluri. La nivelul cel mai de jos sunt amare, sunt o forma de curatire, expresia caintei, a mahnirii de a fi pacatuit, de a fi separat de Dumnezeu. Acesta este Adam plangand la portile Raiului, fiul risipitor plingandu-si patria pierduta. La un nivel mai inalt, ele devin dulci, o forma de iluminare, expresia bucuriei nascute din iubirea lui Dumnezeu, pentru reprimirea fara nici un merit in starea de "fiu". Acesta este fiul risipitor plangand de bucurie la ospatul dat pentru el in casa tatalui sau. La nivelul de jos, parafrazandu-l pe Sfantul Grigorie de Nyssa, lacrimile sunt sangele ce curge din ranile sufletului. La cel superior, ele arata induhovnicirea simturilor si constituie un aspect al transfigurarii totale a persoanei umane prin harul indumnezeitor.
Aceste doua tipuri de lacrimi duhovnicesti nu trebuie sa fie opuse intr-un mod prea transant, caci primele conduc la celelalte. Lacrimile care se nasc din parerea de rau pentru pacate se transforma treptat in lacrimi de recunostinta si bucurie, iata cum, iarasi, si in darul lacrimilor, regasim dimensiunea pozitiva a pocaintei, nu distrugatoare ci datatoare de viata, nu descurajanta ci plina de nadejde.
Aceasta este experienta "marii inteligente" sau a "innoirii mintii" pe care o desemneaza cuvantul pocainta. Plina in acelasi timp de durere si de bucurie, pocainta exprima tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viata crestina aici pe pamant, pe care Sfantul Apostol Pavel a descris-o atat de viu: "Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru... ca fiind in pragul mortii, desi iata ca traim... ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne" (2 Cor. 4,10; 6,9-10). Viata de permanenta pocainta, calitatea noastra de ucenici ai lui Hristos este o impartasire atat din Ghetsimani cat si din Schimbarea la Fata, atat din Cruce cat si din inviere. O stare launtrica pe care Sfantul Ioan Scararul o rezuma prin aceste cuvinte: "Cel ce a imbracat plansul fericit si plin de har ca pe o haina de nunta a cunoscut rasul duhovnicesc al sufletului."
