Trecand odata avva Pimen prin Egipt, a vazut o femeie sezand la un mormant si plangand cu amar. Si a zis: "De vor veni toate placerile lumii acesteia, nu-i vor scoate sufletul din doliu. Asa si calugarul trebuie de-a pururi sa aiba plansul in sine." (Invataturile Parintilor pustiei. Serie alfabetica, Pimen 26).
Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: "Ce voi face?" Si a zis lui batranul: "Avraam, cand a intrat in pamantul fagaduintei, mormant si-a cumparat siesi si prin mormant a mostenit pamantul". Zis-a fratele: "Ce este mormantul?". Si a zis lui batranul: "Locul plangerii si al tanguirii" (Pimen 50).
*
Aceste doua invataturi ale avvei Pimen, surprinzatoare si tulburatoare pentru omul din lume, rezuma ceea ce trebuie sa privim ca fundamentul vietii spirituale: aducerea aminte de moarte, numita de asemenea "doliu spiritual".
Aducerea aminte de moarte consta in a deveni constient de propriul sfarsit, de apropiata venire a mortii. Aducerea aminte joaca aici rolul de a actualiza un eveniment viitor si vom vedea de-a lungul acestui studiu ca ea este asemanatoare anamnezei liturgice din Biserica.
Aceste invataturi se adreseaza, mai inainte de orice, calugarilor si pentru importanta lor Sfantul Benedict le-a mentionat in Regula sa, recomandand "sa avem mereu in fata ochilor moartea care ne pandeste" (cap. IV). Dar acest indemn, in esenta lui, se gaseste intretesut in intreaga Evanghelie a lui Hristos si nu se adreseaza numai celor care au parasit totul pentru a-L urma, dedicandu-I-se in castitate si asceza.
Dar cum sa intelegem la adevarata ei valoare aceasta idee inspaimantatoare? Cum sa vedem in ea altceva decat o atitudine morbida, opusa vietii, cu bucuriile, bogatia si frumusetea ei?
N-au fost si nu vor fi niciodata oameni mai plini de viata si mai luminosi decat ascetii, marcati de suferinta, dar transfigurati de iubirea lui Dumnezeu. Niciodata omul nu va iubi asa oum se cuvine viata - cum o face calugarul - necunoscandu-i adevaratul pret, bogatia si profunzimea ei. Si tocmai pentru ca se atine pe pragurile vietii, calugarul ii atinge strafundurile.
Or, ii este dat oricarui crestin botezat, ca si oricarui om aflat in cautarea lui Dumnezeu, sa atinga aceasta profunzime prin rememorarea zilnica a clipei supreme, a mortii sale. Paginile care urmeaza ar vrea sa exprime in cuvinte ceea ce ramane, in fond, un mister tulburator si, vai de necuprins al vietii in Hristos, care este confruntarea cu moartea!
1. Misterul mortii
Inainte de aceasta, ar trebui sa decantam misterul mortii. Moartea, cu adevarat, este un mister. Impusa oamenilor de Dumnezeu dupa cadere, ea nu este decat in mod indirect legata de aceasta, diavolul insusi neavand nici o putere asupra ei. Cand Dumnezeu a ingaduit sa fie ispitit Iov, lasandu-l pe diavol sa-i faca rau, El spune totusi: "Il dau in puterea ta. Numai de viata lui sa nu te atingi!" (Iov 2. 6).
Singur Dumnezeu fixeaza limitele vietii si stabileste ziua in care sufletul si trupul se despart, in asteptarea invierii, trupul desfacandu-se in cele din care a fost alcatuit, iar sufletul trecand in lumea nevazuta. Pentru orice fiinta vie acest moment este necunoscut.
Experienta persoanelor care s-au reintors de pe pragurile mortii sau a celor care au iesit dintr-o coma profunda, care relateaza, ceea ce ele au "trait", nu poate constitui o marturie satisfacatoare, prin insusi faptul ca experierea mortii a fost, evident, incompleta. Este sigur insa ca separarea sufletului de trup, chiar temporara, caci ea va inceta la invierea de obste, este pentru om o etapa infricosatoare, care distruge unitatea profunda a fiintei sale. Caci trupul este parte integranta a omului, creat trup si suflet, capabil de comunicare atat cu lumea vazuta cat si ou cea nevazuta.
Pastele mortii
Cu tot misterul ei, Traditia Bisericii prin experientele spirituale ale sfintilor, intredeschide unele orizonturi asupra mortii. Dupa Traditie, sufletul, desprinzandu-se de trup, suporta o noua nastere.
Ca si nasterea trupeasca, aceasta nastere spre o noua viata este insotita de suferinta. Trezindu-se in lumea nevazuta, sufletul il intalneste acolo pe ingerul pazitor, acest inger care ne insoteste de-a lungul vietii si pe care trebuie sa-l cerem lui Dumnezeu, in rugaciune, in fiecare zi. In acelasi timp, sufletul intalneste acolo si fortele diavolesti care incearca sa-l rapeasca si sa-l duca cu ele. S-ar putea spune ca aici avem o prima faza a Judecatii lui Dumnezeu, in aceasta aptitudine a noastra de a alege intre inger si diavol.
In timpul acestei perioade, sufletul ramane pe pamant si "viziteaza" locurile in care a savarsit fapte bune in timpul vietii pamantesti. Traditia spune ca aceasta dureaza 40 de zile, de unde obiceiul de a se face parastas la 40 de zile dupa moarte. Apoi sufletul este rapit la cer pentru a-L intalni pe Hristos si acolo are loc judecata particulara. Sigur ca aceasta schema nu este absoluta. Etapele difera in functie de viata fiecarei persoane. Numerosi sfinti, mai ales martirii si Parintii pustiei, au cunoscut, dupa spusele martorilor, o moarte plina de slava, in care insusi Hristos a venit in intampinarea lor, insotit de toti sfintii. Altii pot cunoaste diverse stadii de purificare.
In schimb, Traditia acorda o mare importanta rugaciunii pentru morti. Intr-adevar, in afara timpului petrecut pe pamant, omul nu mai poate nici sa scada, nici sa adauge ceva vietii sale, celor savarsite, sau sa-si sporeasca castigurile spirituale.
Dupa moarte, sufletul se vadeste a fi la fel de dependent de altii ca si la nasterea trupeasca. Dar puterea de mijlocire a Bisericii, mai ales in Euharistie, dar si in rugaciunea liturgica pentru morti si in rugaciunea particulara a fiecarui crestin, face ca omul sa poata fi eliberat de povara relelor si sa primeasca plata lucratorilor din ceasul al unsprezecelea, care este un adevarat dar al milei divine. Daca toate acestea nu pot fi privite drept certitudini dogmatice, trebuie totusi traite ca speranta pentru cei adormiti.
Moarte si mortalitate
Cu toate acestea, moartea nu se limiteaza la aceasta prima etapa, a separarii sufletului de trup. Trebuie sa reluam distinctia facuta de Panayotis Nellas intre moarte si mortalitate. Moartea, ca sfarsit al vietii, este randuita de Dumnezeu si intregul univers, dupa caderea lui Adam, s-a vazut supus domniei dezordinii, pervertirii, triumfului fortelor raului. Moartea este mai intai de toate incetarea vietii trupului, dar ea este, de asemenea, si semnul pervertirii ordinii vietii care, in sine, a fost creata buna.
Prin mortalitate trebuie sa intelegem tocmai aceasta pervertire, care marcheaza inceputul domniei pacatului in lume prin faptuirea omului. Caci pacatul nu este numai o incalcare a legii morale: el este, de asemenea, o impotrivire fata de viata, prin aparitia neantului. Dumnezeu a creat viata buna si luminoasa, dar caderea omului a creat o falie prin care patrunde continuu neantul, care este despartirea de El. Prin aceasta falie, moartea, negare a vietii, nu inceteaza sa patrunda in lume, insinuandu-se in toate lucrurile.
Moartea si raul
In ultima instanta, problema mortalitatii omului, si a lumii se identifica cu cea a raului. Prezenta acestuia in creatie este semnul domniei mortii. Daca moartea este un mister, nu mai putin misterios este si raul: caci este imposibil sa supunem ratiunii si sa exprimam intr-un chip clar si evident ceea ce este cu totul irational.
Eroarea Occidentului crestin, dupa gnosticism si Fericitul Augustin, care in fapt a introdus o pseudo-gnoza a raului, consta in faptul ca a vrut sa codifice acest rau, sa-l incadreze intr-un sistem juridic, stabilind baremuri de reparatie morala si condamnare. Or, aceasta este imposibil, pentru ca raul este intim legat de moarte, de starea de cadere, atat de prezenta in creatie incat se identifica cu insasi esenta vietii si nu poate fi distinsa in chip obiectiv. Numai victoria asupra mortii poate fi semnul real al sfarsitului raului, al distrugerii sale. Numai viata poate da un raspuns in problema raului, numai iubirea poate combate aceasta impotrivire fata de viata.
Problema mortii si a raului obsedeaza spiritul omului de cand a fost alungat din Rai. Se poate spune ca unei asemenea probleme nu i se va da un raspuns inainte de a doua venire a Domnului, dar scopul ei este de a munci sufletul si a zdrobi constiinta pana la a face posibila intalnirea cu Hristos in chiar aceasta cautare trudnica a Lui.
Raspunsul dat de Dumnezeu lui Iov
In fapt, Dumnezeu nu-i da nici un raspuns lui Iov, care cere sa i se faca dreptate pentru raul suferit pentru moartea care loveste totul in jurul sau. Dumnezeu nu face decat sa-Si descopere slava Sa si sa-Si faca auzit glasul. Or, in Vechiul Testament, descoperirea slavei lui Dumnezeu si rostirea Cuvantului Sau stau la baza Legii si Profetilor.
Revelarea lui Dumnezeu, culminand in Hristos, nu da nici un raspuns rational in problema raului si nu stabileste nici un sistem. Ea nu face decat sa opuna misterului mortii si raului stralucirea slavei lui Dumnezeu.
De altfel, Dumnezeu nu este strain de acest mister al mortii. Daca nu-l obiectiveaza, daca nu-l simplifica printr-o explicatie rationala, in schimb El se implica in profunzimea acestui mister. Domnul a coborat pana in strafundurile mortii, pentru a face sa tasneasca acolo viata. El n-a dispretuit moartea, ramanand inchis in transcendenta Sa.
Trecand dincolo de esenta Sa, "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filip 2, 7-8).
Aici se afla in fapt adevaratul raspuns dat de Dumnezeu lui Iov, in acest insuportabil absurd, in aceasta nedreptate, in aceasta suferinta din timpul Patimii Sale si chiar dincolo de absurd, in paradoxul Crucii care uneste suferinta cu slava Invierii. La acest adevar si, inca mai mult, la aceasta intalnire a lui Dumnezeu in sanul mortii si al suferintei trebuie sa ne duca aducerea aminte de moarte.
Iluzia vietii
Omul din lume spune ca iubeste viata, dar ceea ce numeste el viata nu e decat un amestec inform de adevarata viata si iluzie, unde se agita Ispititorul, amestec inextricabil in care energia vitala cea mai autentica este risipita in dezordine si conflict, unde frumusetea se vestejeste, unde nimic nu ramane statornic in vartejul unei lumi care si-a pierdut integritatea.
Adevarata viata nu exista decat in Dumnezeu si ea n-a putut fi redobandita decat prin rascumpararea adusa de Hristos prin moartea si invierea Sa. Lumea de aici este o lume decazuta, in care domneste moartea, o lume care a pastrat ceva din frumusetea originala, dar in care s-a produs o sfasiere in insasi fiinta sa.
Acest punct este esential si cea mai grava problema pusa de aparitia unei noi religiozitati, sintetizata in miscarea New Age, este tocmai negarea realitatii caderii omului si a nevoii de rascumparare a lumii.
Trebuie s-o repetam fara incetare: universul a cazut din starea sa primordiala, din frumusetea si armonia originare. Orice ar fi pastrat el din acea frumusete, in structura sa ca si in modul lui de a fi s-a produs o fractura care absoarbe sau limiteaza ceea ce este mai bun in creatie, ca acele gauri negre descoperite de astrofizica, care aspira totul, pana si lumina, pe care reusesc s-o retina cu totul.
Omul si moartea
Purtand intregul univers in sine, pe cand trebuia sa incununeze creatia devenind Marele ei Preot, omul a antrenat astfel si acest univers in caderea ea. De atunci, el poarta aceasta falie in inima sa, ca o rana ascunsa, care se transmite din neam in neam.
Astfel, aducerea aminte de moarte trebuie sa inceapa prin a ne aseza pe marginea acestei prapastii si a incepe sa contemplam propriul neant.
A fi muritor inseamna a fi limitat, vulnerabil, destinat disparitiei. De acest lucru ne fac constienti, in fiecare zi, suferinta, boala, frica. Orice om care a vazut moartea de aproape cunoaste deja ce inseamna frica fizica pe care ea o provoaca, vulnerabilitatea pe care ne-o descoperim in trup si suflet. Dar a fi muritor inseamna, de asemenea, sa fii slab din punct de vedere imoral, sa ai defecte, pete intunecate care se opun imaginii frumoase pe care am vrea s-o avem despre noi insine.
In acelasi timp, moartea isi intinde domnia si asupra materiei pe care omul vrea s-o modeleze. De la gradinarul dare nu inceteaza sa trudeasca contra spinilor si palamidei, semne ale blestemului pronuntat de Dumnezeu asupra pamantului, pana la artistul confruntat, adeseori pana la moarte sau nebunie, cu ingnosarea firii in incercarea sa de a imprima in materie idealul de frumusete pe care-l poarta in el ca pe un foc mistuitor, moartea este prezenta ca opozitie la opera constructiva a omului, opunandu-nse dorintei lui de infrumusetare si transformare a lumii.
Limitele lumii
Moartea fixeaza o limita lumii si omului. In ea totul se relativizeaza. Ecclesiastul, contempland indelung acest imperiu al mortii, scrie: "Totul merge in acelasi loc; totul a iesit din pulbere, si totul in pulbere se intoarce" (Eccl. 3, 20). O admirabila icoana ni-l arata pe Sfantul Sisoe cel Mare stand langa mormantul lui Alexandru - numit si el "cel Mare", dar la masura lumii. Ea ne dezvaluie astfel ca domnia mortii pune capat oricarei atotputernicii; oricarei mariri. Nu este bucurie care sa nu-si aiba incarcatura ei de tristete, ori placere care sa nu duca la durere si la sentimentul de desertaciune a lumii, nici iubire omeneasca care sa nu piara cu trecerea timpului.
Textul din Facere referitor la cadere si la instaurarea mortii (cap. 3), lasa clar sa se inteleaga ca moartea este o limitare hotarata de Dumnezeu pentru fiinta umana si creatia decazute. Moartea face astfel imposibila pentru om gasirea, in creatia decazuta, a unui derivativ al setei constiente sau nu de Dumnezeu, aceeasi sete care l-a impins sa manance, inainte de vreme, din fructul oprit. Nici o realizare umana, nici un nivel atins in creatie, nici o experienta nu vor putea inlocui harul divin dat prin rascumpararea adusa de Hristos, care astampara in sfarsit aceasta sete a omului, care vindeca insesi ranile fiintei.
Singura experienta mortii si confruntarea cu ea ii permit cu adevarat omului sa-si dea seama cat de mult are nevoie de aceasta rascumparare si cat depinde el de Dumnezeu pentru a ajunge la propria implinire.
Ambiguitatea confruntarii cu moartea
Amintirea mortii ne descopera ambiguitatea totala a relatiei omului cu aceasta. Aici se vadeste maretia omului, profunzimea sa, in intensitatea puternica a vietii care capata o "alta" dimensiune, in acest tragic sens al conditiei umane.
Pe de alta parte - si aceste doua aspecte se unesc intim - moartea exercita asupra omului o fascinatie morbida, o atractie fatala catre carne si sange, catre distrugere si neant. Pentru a ilustra aceasta atractie, amintesc pe acei combatanti din primul razboi mondial, care reveneau pe campul de lupta de la Verdun pentru ca nu se puteau detasa de amintirile si nostalgia lor, in care se amestecau oroarea si maretia, ura si camaraderia, devotamentul si depasirea de sine in elanuri de bravura si, de asemenea, noroiul, sangele si duhoarea carnii sfartecate. O intreaga generatie, o intreaga epoca au fost astfel marcate de aceasta viata la limita vietii, de aceasta lunga perioada petrecuta la limita suportabilului, de aceasta patrundere salbatica si cumplita a mortii in sanul unei lumi civilizate.
Or, aducerea aminte de moarte este o forma de asceza care angajeazja constiinta crestinului in aceasta ambiguitate cu scopul de a elimina tot ceea ce este morbid si fascinatie nesanatoasa si a retine numai maretia care confera adevarata valoare vietii pe care Dumnezeu i-a daruit-o.
Aducerea aminte de moarte declanseaza deci o purificare, o detasare de sine, o patrundere in profunzimea sufletului. in aceasta coborare in strafundurile sinelui, la limita extrema a existentei si constiintei sale, omul este chemat, in masura in care ii este dat sa-si cunoasca propriul mister, sa se descopere pe sine, sa-si sondeze inima. Acolo, omul este de fapt chemat sa coboare in propria sa moarte pentru a se uni cu Pastele mantuitor al lui Hristos.
Nici o alta parte a creatiei nu reflecta mai bine domnia mortii ca inima omului. Aici, unde ar trebui sa domneasca iubirea si setea dupa viata in Dumnezeu, despartirea de El, prin iubirea egoista de sine, a instaurat domnia intunericului.
Inima omului este un abis si a-ti aduce aminte de moarte inseamna a contempla acest abis, a vedea cum se nasc acolo toate relele intentii, care, antrenand vointa, incearca sa se realizeze. Unul din putinele merite ale psihanalizei a fost acela ca a facut spiritul modern constient de aceasta parte intunecata prezenta in inima omului. Cu mult inainte, Parintii pustiei si ascetii experiasera aceasta zilnic, in truda lor necontenita de purificare si eliberare a sufletului.
Trezvia si setea de viata
Aducerea aminte de moarte nu este o introspectie morbida si lasa. Nu este vorba aici de o analizare indelungata, nici de o contemplare sterila a propriului eu, ci de o pastrare a spiritului veghetor fata de noi insine, de ferirea fara incetare de patimile, de gandurile care se pat naste in inima, pentru a "le sfarama de (piatra care este) Hristos".
A ne aminti de moarte inseamna a ne atine pe aceasta limita extrema a fiintei noastre si a fi constienti de slabiciunea si vulnerabilitatea noastra. Omul care staruie in cercetarea intunecimilor inimii sale, renuntand la orice iluzie si alungand iubirea de sine, descopera, in final, in aceasta instrainare de sine propriul adevar.
Luand astfel cunostinta de sine, omul, in chip firesc, se revolta, caci tot ce este in el striga dupa viata. Setea de viata, ca si setea de Dumnezeu sunt imprimate in el, de la facere, legate de chipul lui Dumnezeu dupa care a fost creat si pe care-l poarta in sine.
Iata de ce constiinta mortalitatii noastre, ca si moartea insasi, sunt o adevarata cruce pentru inima omului. Si totusi aceasta cruce omul, trebuie nu numai s-o accepte, dar sa si o duca de. bunavoie, cu luciditate si curaj.
Fara aceasta acceptare lucida a mortalitatii sale, a marginirii si a tot ceea ce este intuneric si amagire in el, nu exista viata spirituala. Se poate spune ca aceasta intelegere constienta a mortii este o etapa indispensabila in inaintarea spre Dumnezeu.
Din nefericire, in fata revoltei pe care ea o naste, omul ajunge adesea sa se autoinsele, sa se refugieze in spatele amagirilor, care pot lua chipul virtutii si al altruismului, dar care nu sunt decat moduri mai mult sau mai putin reusite de evadare din sine.
Trezvia spirituala consta in a vadi fara incetare aceste inselaciuni, concentrandu-ne in permanenta asupra propriului adevar, pastrand mereu in minte adevarul de necontestat al apartenentei noastre la o viata decazuta si supusa domniei mortii.
Dar aceasta trezvie trebuie sa fie mereu sustinuta de dragostea de viata si de iubire. Daca omul isi contempla propria moarte, nu face aceasta pentru ca o doreste si nici pentru a se complace in aceasta stare, oi pentru a se elibera cu totul, sadind in sine dorirea lui Dumnezeu.
Astfel, punctul de plecare al unei vieti duhovnicesti demne de acest nume consta in a ne elibera de toate limitarile mincinoase ale propriului orgoliu, pentru a lasa sa rasune cu putere in inima noastra strigatul apostolilor aflati in primejdie pe mare: "invatatorule pierim!".
Viata in Hristos
"Au nu stiti ca toti cati in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii" (Rom. 6, 3-4).
Cand ne intrebam cum se poate ca aducerea aminte de moarte sa nu devina morbida, cum poate deveni roditoare aceasta scufundare in propriile tenebre, singurul raspuns posibil este cel dat de Sfantul Pavel.
Morbidul consta tocmai in aceasta fascinatie autodestructiva in fata mortii, moarte iubita pentru ea insasi, ca neant. Psihologia subconstientului scoate la lumina adesea tendinte pe care le putem numi perverse, pentru ca ele ne fac sa iubim moartea ca aneantizare si sa negam viata intr-o nesanatoasa ura de sine.
A plonja in contemplarea propriei morti, acceptand sa fii crucificat intre iubirea de viata si constiinta propriei disparitii, devine posibil numai pentru ca Hristos a murit pe cruce, S-a pogorat la iad si a inviat a treia zi.
Daca noi ne scufundam in aceste tenebre o facem pentru a-L intalni acolo pe Hristos, care este peste tot, care a facut sa sara zavoarele iadului, distrugand in chip virtual moartea. A-ti aduce aminte de moarte inseamna a muri siesi si lumii acesteia decazute, pentru a invia in Hristos. Inseamna a ne uni cu Hristos, lasandu-ne dusi de El spre viata, potrivit icoanei invierii, in care il vedem pe Hristos, stralucind in slava smulgandu-l pe Adam si Eva din mormant si stricaciune, inseamna a intelege, in desfasurarea ei, aceasta trecere la viata prin moarte.
Acolo, setea noastra, strigatul nostru de durere se unesc cu setea lui Hristos si cu ultimul lui strigat pe cruce. Dar, deja, acest strigat este un strigat de victorie. Sfantul Macarie spune ca Dumnezeu este prezent chiar si in mijlocul iadului. Iar porunca data de Hristos Sfantului Siluan, in momentul chinului sau sufletesc cel mai profund, "Tine-ti sufletul in iad si nu dispera!", nu este in fapt decat invitatia de a-L vedea pe El mereu, dincolo de orice disperare a noastra.
Harul Botezului
Botezul ne-a oferit, in chip sigur, harul Duhului care ne uneste cu Hristos chiar in acest trup muritor. in botez, si apoi la Mirungere, ni se daruieste renasterea in Hristos si Duhul Sfant si salvarea din moarte si din lume.
A ne aduce aminte de moarte nu poate fi, deci, decat un act de credinta. Caci singura credinta in Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, rastignit pe cruce si inviat a treia zi, ne poate face sa luam parte la acest Paste rascumparator al lui Hristos. Si numai astfel putem invia cu El in lumina Duhului si sa primim asigurarea bucuriei imparatiei, in eliberarea de sine. Or, aceasta ne-a fost data virtual in taina Botezului, ca "marturie a infierii, arvuna a bunurilor viitoare", si viata in Hristos are drept scop sa faca sa rodeasca aceasta samanta.
Botezul nu inseamna nimic daca nu se ajunge la botezul lacrimilor, spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Tainele toate nu inseamna nimic daca omul in actele sale de credinta nu simte setea de Dumnezeu si nu devine constient de nevoia de a fi mantuit din neantul propriei morti.
A-ti aduce aminte de moarte crezand in Cel inviat este singurul mijloc de a face sa lucreze, in adancul inimii, harul oferit prin taina Botezului. Caci nu noi ne vindecam, ci, unindu-ne cu Hristos, pe El il lasam sa lucreze in noi in Duhul Sfant. Din adancul inimii sale omul striga spre Dumnezeu, si Dumnezeu il elibereaza din moarte, inviindu-l spre viata de sus. Caci inima nu este numai locul de unde tasnesc patimile, ci si salasul imparatiei lui Dumnezeu, locul unde Dumnezeu insusi se face simtit in nesfarsita Sa iubire de oameni.
Invierea, supremul sens al mortii
Fara credinta in Cel inviat, moartea este un abis inspaimantator, si intunecimile ei aduc numai deznadejde. Fara speranta mesianica a unui Rascumparator, cartea Eocle-siastului nu este decat o scriere de un pesimism nesfarsit. in lumina invierii intelegem mai bine aceasta carte a Vechiului Testament, mult prea putin cunoscuta. Autorul ei vrea sa aminteasca fratilor evrei, ispititi de mirajul civilizatiei lui Alexandru cel Mare, despre decaderea lumii si domnia mortii. Universului inchis al ordinii elenistice el ii opune o lume decazuta, intr-adevar, dar o lume in devenire. Fara speranta me--siani'ca, aceasta carte inspaimanta prin pesimismul ei. in lumina invierii, insa, cartea isi regaseste profunzimea si limpezimea demne de cele mai importante pasaje din Vechiul Testament. Moartea pe care ea o descrie de o maniera voalata, ingradirile lumii, invitatia de a prefera tristetea unei bucurii artificiale isi gasesc semnificatia profunda in victoria finala a lui Hristos inviat, rasarind victorios din mormant.
Asa trebuie sa fie si in aducerea aminte de moarte: ea nu are sens decat in credinta noastra in Cel inviat, ea nu poate deveni roditoare decat in asteptarea plina de bucurie a invierii.
3. Nadejdea Imparatiei
"Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se va atinge de ele. In ochii celor fara de minte, dreptii sunt morti cu desavarsire si iesirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Si plecarea lor dintre noi nimicire, dar ei sunt in pace. Chiar daca in fata oamenilor ei au indurat suferinte, nadejdea lor este plina de nemurire" (Int. Sol. 3, 1-4).
Aducerea aminte de moarte nu cuprinde numai constientizarea permanenta a decaderii noastre si a necesitatii izbavirii noastre prin Hristos. Dincolo de mortalitate si cadere, exista aceasta nesfarsita speranta in dobandirea imparatiei cerurilor, care ni-l aduce in suflet pe Cel inviat, speranta care a stat mult timp in centrul vietii crestinilor si care a marcat profund liturghia. Numai aceasta speranta poate da un sens confruntarii noastre cu moartea; ea singura ne permite sa ne atinem pe marginea abisului propriei noastre inimi fara a ne cufunda in nebunia declansata de fascinatia raului.
Astazi, orizontul spiritual al celor mai multi crestini se margineste prea adesea la prezentul imediat. incetul cu incetul ei sfarsesc prin a trai, dupa cum spune Sfantul Pavel in Epistola catre Tesaloniceni, "ca cei care nu au nadejde".
Cati crestini, sau cel putin cati din cei care se declara crestini, mai cred in viata de dincolo de moarte? Pentru cati "crestini", dar, de asemenea, pentru cati clerici si oameni asa-zisi ai Bisericii, invierea si inaltarea lui Hristos la cer se limiteaza doar la o simpla mitologie, acceptata din varful buzelor, nu fara condescendenta, sau pur si simplu ignorata?
Sfantul Pavel a spus-o insa cu tarie: fara nadejdea invierii, credinta este zadarnica (cf. 1 Cor. 15, 12-18) - admirabil text la care ar trebui sa meditam indelung! Altfel, credinta nu este decat o adeziune cerebrala si superficiala, ea ducand cel mai adesea la o viata dezordonata, plina de platitudine si nemultumire, unde altruismul capata masca milosteniei, iar activismul si afectarea pietatii nu fac decat sa ascunda lipsa unei vieti spirituale adevarate.
Asteptarea invierii
"Caci socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi. Pentru ca faptura asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum Si nu numai ea, ci si noi, care avem parga Duhului si noi insine suspinam in noi, asteptand rascumpararea trupului nostru. Caci prin nadejde ne-am mantuit" (Rom. 8, 18-24).
Intreaga viata pamanteasca a unui crestin trebuie indreptata spre suprema intalnire cu Hristos, la Judecata de apoi. In aceasta asteptare se gasesc amestecate doua sentimente, care se sustin unul pe celalalt: teama si nadejdea. Teama ca trebuie sa dam socoteala de orice fapta rea, si ca am putea suporta "invierea osandirii", de care vorbeste Hristos in evanghelia Sfantului Ioan (Ioan 5, 29). Dar, de asemenea, nesfarsita nadejde in mila lui Dumnezeu, care ne poate face partasi la "invierea vietii", dupa care n-a incetat sa inseiteze omul, de cind a fost alungat din Rai.
In fata acestei nadejdi, cum o spune Sfantul Pavel in citatul de mai sus, moartea nu mai are acelasi inteles, orizontul nu mai este obturat de invartosarea lucrurilor, lumea nu mai este inchisa in ea insasi, in absurditatea si grozavia ei. Stiind ca universul vizibil nu este decat o parte infima din realitatea creatiei si ca ceea ce traim noi, aici jos, nu este decat o parte marginita a existentei la care am fost chemati, cele mai mari orori, cele mai mari suferinte nu mai trebuie sa devina surse ale disperarii.
Dincolo de misterul raului, care domneste in creatie, exista infinita slava a lui Dumnezeu, nesfarsita Sa iubire si indurare. Iar moartea nu este decat o usa deschisa spre taina lui Dumnezeu. Trebuie sa se termine odata cu aceasta viziune maniheiea, care se intalneste inca la multi crestini cu credinta sovaielnica, a egalitatii dintre rau si bine, dintre diavol si Dumnezeu. Dumnezeu a invins raul o data pentru totdeauna, si aceasta victorie este, in chip nevazut, prezenta in Biserica, indaratul intunericului din lume.
In asteptarea revelatiei fulgeratoare a acestei victorii in clipa Judecatii din urma, lumea cunoaste o crestere indelungata si insesizabila, la care omul ia parte intr-o masura nebanuita, care nu se descopera tuturor, ci, poate, numai celor care au "ochi sa vada si urechi ca sa auda".
Chiar si uciderea salbatica a unui copil poate capata un sens inexprimabil si misterios in cadrul acestei inaintari spre Dumnezeu. Dincolo de oroarea absoluta a gestului, cine ar putea sa vorbeasca despre harul pe care Dumnezeu il raspandeste in lume prin acest sange nevinovat? Cine ar putea spune ce chemare anume au acesti martiri, cine ar putea vorbi despre infrangerea diavolului prin chiar acest sfarsit oribil, in chiar momentul unei biruinte aparenlt depline?
Pregatirea pentru moarte
Traind cu nadejdea dobandirii imparatiei cerurilor, viata devine o lunga pregatire pentru ultimul Paste, trecerea spre Dumnezeu. Nu este nimic morbid in asteptarea acelei zile in care il vom intalni pe Dumnezeu fata catre fata. in aceasta asteptare, batranetea nu inseamna numai uzura trupului si slabirea lui, ea este si semnul ca ne-am apropiat de sfarsitul nostru si, deci, si de aceasta intalnire pe care n-am putea-o exprima in cuvinte.
Teama crestinului in fata sfarsitului s-ar putea compara cu "tracul": amestec de teama, bucurie si speranta. N-au cunoscut oare atati actori, muzicieni sau sportivi aceasta teama fata de ceea ce li s-ar putea intampla, teama care iti rascoleste viscerele inainte de a actiona, dar care iti pune in functiune toate capacitatile, cind a sosit timpul actiunii?
Asa trebuie sa se intample si cu cel ce crede: spaima de moarte trebuie sa fe insotita de bucurie si de speranta trairii unui moment sublim si intens, in care se va petrece un lucru neasemuit si plin de maretie. Atunci, problemele care ii fac pe oameni sa se agite aici pe pamant devin "desertaciune si vanare de vant" (Eccl. 4, 4). Atunci, importanta este numai acea clipa care marcheaza sfarsitul timpului pe pamant, in care totul dobandeste un sens suprem.
Caci moartea nu este numai o trista plecare din aceasta lume, parasirea celor iubiti si despartirea dureroasa a sufletului de trup. Ea este, s-o repetam mereu, si o noua nastere. Putinele marturii pe care Traditia le pastreaza ca pe o comoara ascunsa, lasa totusi sa se inteleaga clar ca ea este si o eliberare, un acces la un mod de existenta superior si mai profund. Si n-ar menita ea traita numai pentru ca doar astfel noi vom vedea, in sfarsit, chipul lui Hristos fata catre fata, oricat de cutremuratoare ar putea fi aceasta intalnire?
4. Iubirea de aproapele - ofranda vietii
Deschiderea inimii in aducerea aminte de moarte. Avand in fata mereu propria noastra moarte, scrutand neantul existent inca in inima noastra si dandu-ne seama de marginirea noastra, reusim sa ne eliberam de inchiderea inimii in egoism. Oricine a experiat in chip profund sentimentul mortii, intalnindu-l acolo pe Hristos, a putut sa si contemple nimicnicia lumii si sa auda suspinele fapturii in dureri, de care a vorbit atat de bine Sfantul Pavel in Epistola sa catre Romani.
Cel care isi recunoaste slabiciunea si o accepta fara a se complace in ea nu poate ramane inchistat in sine, in chip egoist. Viziunea sa asupra lucrurilor se largeste si el patrunde in intimitatea suferintei altora si a lumii insasi.
Daca aducandu-ne aminte de moarte purtam in suflete credinta si speranta, nu se poate sa nu ajungem si la dragoste, aceasta dragoste plina de mila care cuprinde toata faptura, care ne face, cum spune Sfantul Isaac Sirul, sa simtim mila pentru cea mai mica fiinta aflata in suferinta. Cand Sfantul Siluan a exclamat: "Neindurator este Dumnezeu!", i s-a aratat iubirea lui Hristos, el ajungand la o pilduitoare mila fata de osanditii la muncile iadului si chiar fata de diavoli.
Comuniunea intra moarte
"De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume, si prin pacat moartea, asa si moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit" (Rom. 5, 12).
Sfantul Pavel o spune clar: toti oamenii sant uniti intre ei prin legatura pacatului si a mortii. Intr-un sat din Languedoc, strada care duce la cimitir se numeste, semnificativ, "strada Egalitatii". Toti vom avea aceeasi soarta, si in fata mortii nici unul nu valoreaza mai mult ca altul. A ne aduce aminte de moarte mai inseamna, deci, a ne da seama de aceasta apartenenta la o ordine decazuta, de aceasta legatura cu toti ceilalti oameni printr-o soarta comuna.
In fata propriei noastre neputinte, in fata propriei noastre mortalitati, in fata fatalitatii unui destin comun tuturor, cum l-am mai putea judeca pe semenul nostru? Cum am putea sa nu fim indurerati pentru toti ceilalti, cum n-am putea sa dorim, pentru toti, mantuirea? Cum, in sfarsit, am putea ramane inchisi in noi insine, cand moartea ne ofera aceasta viziune profunda si universala asupra intregii creatii?
Asumarea pacatoseniei noastre
Cand Sfantul Pavel se declara cel dintai dintre pacatosi, nu trebuie sa vedem aici vreo emfaza sau grandilocventa, inerente stilului sau. O astfel de declaratie ar fi pura complezenta daca s-ar face in public, demonstrativ. Ea ar ilustra un comportament care dezvaluie, in fond, aceeasi rezerva pe care o exprima Rostand apropo de reprosuri: "Cu verva, singur, adesea mi le fac Dar altul sa le spuna, nu mi-e deloc pe plac".
A te socoti cel din urma dintre toti nu este rodul unei intunecari a inimii, nici al unei autoflagerari nesanatoase, ci, dimpotriva, rodul inspiratiei directe a Sfantului Duh. Omul contempla in sine insusi decaderea intregii fapturi si, simtindu-se vinovat, el intelege ca in propria sa vinovatie este cuprinsa toata nefericirea lumii si ca el poarta in sine, in chip misterios, greselile tuturor.
Nu este vorba de o contabilizare a greselilor, ci de o intelegere calitativa a lor, de constientizarea brusca si fulgeratoare a prezentei raului si mortii in propria inima. Orice persoana poarta in sine deplinatatea naturii umane.
Aceasta implica o comuniune ou toti ceilalti oameni, in moarte si in stareaiie suferinta si decadere. Mai mult, si aceasta s-a vazut deja, omul repeta in el intreaga creatie. Cele doua istorisiri ale crearii omului, in Facere, il arata, in acelasi timp, ca incoronare si punct de plecare al actiunii creatoare a lui Dumnezeu. Caderea omului a antrenat, astfel, caderea intregii naturi. "Blestemat sa fie pamantul, din pricina ta!" (Fac. 3, 17), ii spune Dumnezeu lui Adam cel cazut.
Aducerea aminte de moarte este deci si o recapitulare a intregii creatii, dar nu in felul in care a facut-o Hristos, noul Adam, Creatorul si Mantuitorul ei, ci in chipul primului Adam, care-si contempla vina, semn al domniei mortii in lume si cauza a ei.
Oferirea propriei vieti Iui Dumnezeu. Asa cum am mai spus, aducerea aminte de moarte nu poate fi rodnica decat daca se face fara revolta, daca se accepta starea in care ne aflam, decaderea noastra. Este momentul sa spunem mai mult despre acest adevar. Pentru crestin revolta contra mortii este inacceptabila, caci ea .este, in ultima instanta, o revolta contra lui Dumnezeu. Iov ii cere socoteala lui Dumnezeu pentru nefericirea sa, dar nu se revolta contra Lui.
Aceasta nu inseamna, desigur, ca crestinul isi accepta in chip pasiv soarta, cu resemnare si fatalism. Dimpotriva, tocmai in acest domeniu este el mai activ, actiunile sale fiind insusi motorul lumii. Or, aceasta lucrare a lui este in acelasi timp foarte simpla si extrem de dificila. Ea consta nu in revolta, oi in contrariul ei, in oferirea vietii proprii lui Dumnezeu, facand, de bunavoie, din propria moarte - care este inevitabila, si exprima vointa lui Dumnezeu - un dar, o ofranda lui Dumnezeu. Nu mai e vorba de a fugi din fata mortii, ci de a rezista in fata ei, ca o fiinta libera.
Jertfa lui Hristos
In aceasta rezistenta in fata mortii nu facem, altceva decit sa-L imitam pe Hristos. Daca aducerea aminte de moarte are drept tel sa ne faca sa luam parte la Pastele lui Hristos, sa ne cuminecam cu moartea si invierea Lui, actualizand in inima noastra realitatea tainica a Botezului, aceasta participare nu se poate realiza decat prin imitarea de bunavoie si constienta a sacrificiului Lui, al carui Arhiereu savarsitor si jertfa a fost.
Astfel vom deveni, urmandu-L si unindu-ne cu El, preoti slujitori ai jertfei propriei noastre vieti si, prin aceasta, ai intregii creatii. Hristos in jertfa Sa a adus ca jertfa intregul cosmos, pentru ca El recapitula in Sine creatia, atat ca creator cat si ca Logos si Nou Adam. in ceea ce-l priveste pe om, el ofera propria stare decazuta si, prin ea, si natura corupta. Aceasta este descoperirea fiilor lui Dumnezeu asteptata de intreaga faptura, de care vorbeste Sfantul Pavel.
Preotia imparateasca
Acum, cand este la moda sa se vorbeasca fara incetare (si adesea fara nici o grija de felul in care se vorbeste) despre preotia imparateasca a crestinilor, trebuie sa ne reamintim acest adevar fundamental: noi toti suntem "preotie imparateasca, neam sfant" (I Pt. 2, 9), ca membri ai Bisericii Una, Trupul lui Hristos - Marele Arhiereu, in care Se odihneste deplin Sfantul Duh, transformand-o intr-un popor de preoti, profeti si regi in duh.
Singurul mijloc de a savarsi aceasta preotie, in afara slujirii clericale, este tocmai acest act de oferire jertfelnica a propriei noastre vieti. Acesta este faimosul cult "logic" (tradus in franceza prin "spiritual") de care vorbeste Sfantul Pavel cand scrie: "Va indemn, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra duhovniceasca (in greceste logikin, adica conforma cu Logosul)" (Rom. 12, 1).
Dimensiunea liturgica a aducerii aminte de moarte
Totusi aceasta preotie noi o exercitam si in comun, in sanul unicei adunari euharistice. Aceasta adunare implica locuri si roluri diferite, si jertfa se indeplineste in chip sacramental, (adica) in anamneza liturgica a jertfei unice a lui Hristos pe cruce, prin acte rezervate episcopilor si preotilor, asistati de diaconi. Dar ii este dat si intregii adunari sa ia parte in chip deplin la aceasta jertfa, unindu-se cu Hristos si oferindu-si propria viata lui Dumnezu, in comuniune cu intreaga Biserica recapitulata prin preotii slujitori.
Daca trebuie sa avem fara incetare moartea in fata ochilor, daca in fiecare dimineata noi trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a daruit o noua zi, nu este loc mai potrivit, nici moment mai favorabil pentru aceasta decat Liturghia, in care este retraita si reactualizata intreaga istorie a mantuirii prin Hristos si unde noi putem sa inaintam in chip tainic spre intalnirea cu El, prin impartasirea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele Sau.
Noi stim ca, cu adevarat, Liturghia reprezinta o anticipare tainica ,a celei de a doua veniri a lui Hristos. Ceea ce vom vedea in toata stralucirea dupa moartea noastra si in ziua de apoi ne este oferit, prin credinta, in Biserica.
Aducerea aminte de viitor, anticipare a Judecatii
"Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea. Cel care crede in El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, fiindca nu a crezut in numele Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 3, 17-18).
Este ceva paradoxal in aducerea aminte de moarte. Oricine poate spune, pe drept, ca aducerea aminte nu se poate referi decat la trecut, in timp ce moartea apartine viitorului. Or, chiar in Liturghie, inainte de inaltarea Sfintelor Daruri, preotul recapituleaza toata iconomia lui Hris-tos, zicand: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea La ceruri, de sederea cea de-a dreapta", adaugand la sfarsit "si de cea de a doua si slavita iarasi venire".
Aceasta aducere aminte de moarte nu este deci paradoxala decat pentru cei din lume. in Biserica, de-a lungul Liturghiei, istoria este recapitulata in anamneza. Aceasta face ca evenimentele comemorate sa devina, in chip tainic si nevazut prezente, actionand in Biserica care le celebreaza si le aminteste, fie prin comemorarea trecutului, fie prin anticiparea celor ce vor sa fie.
Or, aducerea aminte de moarte este si ea liturgica, in masura in care ea poate fi o pregustare a intalnirii cu Hristos. Viata crestinilor, am vazut deja, trebuie traita ca o pregatire pentru moarte. In Biserica, orice pregatire este si o anticipare, si aceste doua aspecte sunt de nedisociat, cum, in chip minunat, scrie Parintele Schmemann:
"Prin liturghie aceasta dubla natura a Bisericii ne este revelata si comunicata. Fiecare zi, fiecare saptamana, fiecare an sunt astfel transformate in aceasta dubla realitate, in aceasta dubla corelatie intre ceea ce s-a petrecut isi ceea ce nu s-a intamplat inca. Noi n-am li putut sa ne pregatim pentru imparatia lui Dumnezeu care va sa vina, daca tmparalia lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost deja data. N-am li putut niciodata sa facem din sfarsitul nostru un obiect al iubirii, nadejdii si dorintei, daca el nu ne-ar fi fost descoperit ca iiind un inceput plin de slava si stralucire".
Astfel, atunci cand ne pregatim pentru a muri, cand ne temem de Ziua Judecatii, o facem pentru ca, prin credinta, ne-a fost data deja pregustarea bunurilor Imparatiei si de aceea nu este nimic morbid
In faptul ca crestinul se hraneste fara incetare si din tot sufletul cu aceasta dureroasa bucurie a pregustarii, in Sfantul Duh, a nespuselor fericiri din imparatia lui Dumnezeu, grabindu-ne sa-l intampinam pe Hristos prin aducerea aminte de moarte. Prin ea noi mergem in intampinarea Lui, "ca in fata Mirelui", dorind sa facem din intreaga noastra viata vesmant neintinat, si din bucuria noastra, candela aprinsa din care se revarsa untdelemnul Duhului Sfant.
Pilda martirilor
Toate acestea se bazeaza pe experienta martirilor, care au trait in chip desavarsit aceasta aducere aminte, acceptare si jertfire a propriei morti si suferinte a lui Dumnezeu. Asa facand, ei au revarsat asupra lumii un har de nespus si tainic. Pentru crestinii primelor secole, ca si pentru Traditia cea mai profunda si cea mai autentica a Bisericii, Pastele martirilor au grabit venirea lui Hristos, au anticipat-o in propriul lor trup, ei unindu-se cu Domnul in sangele varsat pentru El asa cum noua nu ne este dat sa cunoastem.
Asteptarea finala
Totusi acesti martiri n-au inviat. Unirea lor cu Dumnezeu nu s-a facut deplin, caci trupurile lor sunt inca printre noi-Sigur, moastele lor, care izvorasc tamaduiri, sunt semne eshatologice care anunta in acelasi timp apropierea imparatiei si faptul ca Ea chiar a venit. Dar osemintele lor nu sunt inca acele trupuri pline de slava pe care le vom imbraca toti si care ne vor face sa fim "oa ingerii din ceruri" (Mt. 22, 30). Ei, ca si noi, sunt in asteptarea celei de A Doua Veniri, in ziua din urma.
Sangele lor s-a unit cu tot sangele nevinovat "raspandit pe pamant, de la sangele dreptului Abel pana la sangele lui Zaharia, ucis intre templu si altar" (Mt. 23, 35). Si tot acest sange s-a amestecat cu sangele varsat de Hristos in jertfa Sa unica, sange de viata datator, tasnit din coasta Sa, o data cu apa, ca semn eshatologic al deplinatatii vietii oferite Bisericii.
Tot acest sange continua sa strige spre Dumnezeu de la Abel incoace. Dar acest strigat nu mai este un apel la razbunare, si Dumnezeu nu se descopera ca un razbunator al lui Iov (Iov 19, 25). El este Mangaietorul lumii. Cu El impreuna, cu Sfantul Duh, unit cu Mireasa lui Hristos, creatia sfintita prin sangele martirilor nu inceteaza de a inalta spre Dumnezeu strigatul final din Apocalipsa, care incheie Biblia: "Vino, Doamne Iisuse!"
