"Pot, oare, fiii nuntii sa fie tristi cata vreme mirele este cu ei?" (Matei 9, 15).
Pot fiii nuntii, oare, sa fie tristi cata vreme Mirele este cu ei? Vor veni insa zile cand Mirele va fi luat de la ei si atunci vor posti. Acum bucuria voastra este pe masura bucuriei Mele, pe masura petrecerii noastre impreuna, ca sunteti cu Mine. Cand nu voi mai fi, veti posti; atunci inima vi se va largi - acesta e rostul postului - ca sa Ma asteptati. Cand nu mai sunt, Ma asteptati, veti avea o inima plina numai de asteptari! Se cere de la noi o inima care sa reziste la arderea-de-tot in focul duhovnicesc al iubirii. In post o lamurim (in sensul biblic al cuvantului), in cea mai veritabila lumina a asteptarii. Ea nu se mai leaga de nimic. De ce se va lega inima voastra, decat numai de asteptare?! Acesta-i postul.
Nu pot fi tristi fiii nuntii! Ei vor fi plini de bucuria prezentei Lui, neavand nici un motiv de ingrijorare, fiindca il au pe Mirele cu ei, pe care pur si simplu il mananca. Atunci, de fapt, postesti cu adevarat, cand il mananci pe Dumnezeu. Adevarata viata e post, in sensul ca nici o desertaciune nu mai intra in ea. Cand Mirele nu mai este, postul pregateste inima pentru rabdarea asteptarii si bucuria Venirii.
De fapt, postirea e starea potrivita firii umane, normala pentru om, creat pentru comuniunea eterna cu Creatorul. Viata adevarata este un neintrerupt post. Postesti, adica renunti la orice desertaciune pentru a-I face loc lui Hristos. Postul este deci o largire a inimii pentru a putea participa la plinirea cu energiile dumnezeiesti. Cum spune Mantuitorul, in pustie: "nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu".
"Cine nu Ma mananca pe Mine, nu are viata in el". Daca esti cu El (cum erau ucenicii) nu poti sa nu-L mananci, avandu-L. De ce s-a folosit de mancare, de paine si vin? Pentru ca bucatele sunt, pentru omul cazut, de nelipsit si pentru ca procesul vital al asimilarii este interior, intim, personal. "Sunteti cu Mine, luati trupul Meu, ca sa va simtiti cu Mine. Cand nu Ma veti mai vedea veti posti, veti observa, atunci, ca nu aveti ce smanca. Pentru ce veti posti? Pentru a nu Ma schimba cu alta mancare, cand nu voi mai fi Eu. Va veti da seama ca nu e de mancat altceva".
Mult dau de gandit vorbele Mantuitorului!
Fiind El de fata, acum, cand vorbim despre El, oare cum il intelegem noi, prin credinta absoluta? Contribuind fiecare la intelesul exact. Completam toti: tu cu ce-mi scapa mie, eu cu ce iti scapa tie, iesind de aici o talcuire corecta, aceasta mai ales din cauza ca talcuirea se face cu dragoste.
Unde sunt doi, trei, adunati in numele Lui si conlucreaza, nu se poate sa lipseasca dragostea. Nu gandim autonom, ci tinem seama runul de altul. Pentru bucuria ca sunt cu tine, gandurile mele lucreaza altfel: ma gandesc pe unde este El, Care se afla cu noi, si atunci inteleg mai bine. In felul acesta, este mai sigur ca ceea ce-am inteles impreuna se va si infaptui. Se poate face o referire la Matei 9, 17: "Nu pun oamenii vin nou in burdufurile vechi; altminterea burdufurile crapa: vinul se varsa si burdufurile se strica; ci, pun vin nou in burdufuri noi si amandoua se pastreaza impreuna. Deci, daca vinul nou e in burduf nou, amandoua se tin, raman impreuna. La fel si in ce priveste sfatul nostru: Unde-s doi, trei, intr-un acelasi gand, voi fi si Eu acolo. Pot locui in sfatul lor, al celor bine-intentionati care nu se leaga decat de asteptarea Mea. Se vor tine impreuna, in toate zilele, ei si cu Mine".
"Erati cu Mine - deci pentru Ucenici nu exista riscul de-a li se rataci, cumva, mintea si a se hrani cu altceva. Fiind cu voi, v-ati hranit cu Mine, cu Unicul ce da viata - faptul de a fi Eu cu voi. Langa voi aflandu-Ma reprezentam, prin persoana Mea, viata de la Tatal, pe care v-o ofeream. Dupa ce nu voi mai fi, atunci veti posti oarecum de la sine. Cand esti foarte necajit, iti vine sa mai mananci sau sa te mai ocupi de altceva?"
"Cand nu Ma veti mai avea, veti posti cu adevarat si feti face in acelasi timp exercitiul de a va da seama cu se poate hrani omul, veti vedea ca nu numai cu paine se hraneste el", asa cum i-a raspuns Mantuitorul diavolului: "Nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu; cu tot cuvantul, cu toata asigurarea vietii ce vine numai de la Dumnezeu". Iata sensul postului!
Daca omul e obisnuit sa se hraneasca, in viata lui de zi cu zi, numai cu paine, fara a-si aduce aminte de Dumnezeu, e necesar acest exercitiu de renuntare la paine, o vreme, ca sa inceapa omul sa simta puterea harului, care intretine viata cea adevarata.
Desi postul este o disciplina cel putin la inceput destul de dificila, oare de ce cand vine postul nu se infricoseaza nimeni, ba unii chiar se bucura? Fiindca neingreunarea trupului si nealimentarea instinctelor cu produse animale deschid canalele energiilor dumnezeiesti. Foamea trupeasca se transforma in dor, in foamea de Dumnezeu a inimii. Iar hranindu-ma cu adevarurile lui Dumnezeu, nu mai incape alta hrana in mine. Ce sens da Mantuitorul postului si cat de superficial obisnuiesc oamenii sa-l inteleaga!
Si cine va posti? Voi veti posti, cei care M-ati cunoscut. Cine nu Ma cunoaste nu poate posti, iar cine Ma cunoaste va sti sa posteasca. Cui ii este greu si sila de post, inseamna ca nu Ma cunoaste, de fapt, nu-L cunoaste pe Dumnezeu.
Nu pentru trup e postul. Trupul nu poate gresi; in sine, el nu are nici un rol - Mantuitorul o spune. Infranarea o face mintea, duhul. Trupul, in mod normal, nu se infraneaza. Mintea ii da trupului masura sanatoasa a alimentatiei.
Cum si de ce a postit Mantuitorul?
Mantuitorul a postit (nu numai in cele 40 de zile, in pustie), cu gandul numai la Tatal, vrajmasul nemaiavand loc in El. Ca om, a facut exercitiul renuntarii trupesti si mentale la mancare si ganduri, dandu-ne noua exemplu si putere de a face si noi asemenea.
Postul Mantuitorului este o inaugurare a vietii normale de infranare, pe care El avea s-o traiasca neintrerupt. Toti postitorii au facut-o (devenind si ei, la randul lor, modele de urmat). Acolo, in pustie, El a conceput tipul de infranare totala. Infranarea trebuie sa fie totala, adica sa fii cu atentia numai la voia lui Dumnezeu, in toata clipa. Postul de mancare este chipul tuturor infranarilor mantuitoare. De aceea, in raspunsul dat diavolului, a zis: "Nu numai cu paine, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu".
La animale reglarea e automata. Animalul nu mananca decat ce ii este necesar; n-are alte pofte. Omul, insa, are imaginatie: porneste de la o mancare buna, la ceva si mai bun, amplificandu-si astfel pofta pentru tot ce-i bun si frumos la vedere. Vedem, deci, cum omul a adaugat ceva nenatural. Nu e vina trupului, ci a conducerii, a forului superior. Cat s-au chinuit Sfintii Parinti sa redea mintii rolul de stapan al trupului! Noi stricam echilibrul, cu adaosuri la proiectul dumnezeiesc. La animal, pofta nu depaseste o anumita bariera. La om, pofta ia proportii imprevizibile: in timp ce mananca ceva, se gandeste la ce-ar mai manca.
Postul disciplineaza mintea, pentru a nu mai deregla regimul firesc al trupului. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a-si regla viata, dar el nu-si foloseste aceasta posibilitate, in post se pune in miscare capacitatea nefolosita a omului de a se infrana de la ceea ce nu-i este de trebuinta.
"Eu aflandu-Ma cu voi, aveti aceasta putinta de infranare; va hraniti vazandu-Ma. Cand insa nu voi mai fi, nu Ma veti mai vedea si atunci va trebui sa Ma aflati in nevazut. Va trebui sa Ma infiintati, sa va aduceti aminte de Mine, ca, astfel, sa reveniti la ceea ce erati cand va aflati cu Mine".
Sa te adancesti in duhul gandirii lui Dumnezeu, sa te imbraci in mentalitatea Lui, sa fii una cu unimea gandirii dumnezeiesti, sa nu mai concepi altceva decat ce concepe Dumnezeu, sa te simti real traind in aceasta gandire. Ce minune ne cere noua Dumnezeu!
Acesta e post cu adevarat sfintitor, Viata!
Postul - scoala a dragostei
Postul inseamna o scoala a atentiei inimii noastre la Hristos, Care ne este viata, atentie al carei imbold, a carei motivatie este dragostea. Sfantul Post e o scoala a dragostei, manifestata ca atentie indreptata asupra Lui.
Mantuitorul spusese, de altfel, de atatea ori: "Privegheati neincetat si va rugati. Uitati-va la Mine cum Ma uit la Tatal Meu si de la Tatal Meu va invat cum sa va traiti viata, pe care de la El v-o aduc si v-o dau voua. Tatal Meu e dragoste si aceasta dragoste a Lui Eu o primese drept viata pe care v-o impartasesc, mai departe, tuturor, viata-iubire chip al dragostei lui Dumnezeu".
Postul ne ajuta sa simtim mai bine dragostea lui Dumnezeu, sa o intelegem mai profund, traind-o si daruind-o la randul nostru. Intelegem cat il pretuieste Dumnezeu pe om si invatam sa ne pretuim si noi semenii si pe noi insine ca faptura a lui Dumnezeu.
Gandirea noastra este preocupata de ceilalti oameni. Mereu avem in minte chipul cuiva. Dar nu numai gandurile noastre se indreapta spre ceilalti oameni, ci si inima. Intotdeauna gandim ceva in legatura cu omul. Ne aducem aminte de cineva, ne preocupa sa facem ceva, pentru cineva. Omul e intr-o continua stare de iubire fata de aproapele, fiindca in continuu e cu gandul la el.
Omul face parte din insasi fiinta aproapelui. Natura acestei apropieri e de sorginte divina, iar cel mai aproape, mai aproape decat el insusi de sine ii este omului Hristos. Mantuitorul este aproapele nostru din partea Tatalui, mai mult decat aproapele nostru, facand chiar corp comun cu noi. "In voi Eu sunt viata, cu Tatal lucrand". El ne este aproapele nostru cel mai intim, in noi insine.
Hristos ii cuprinde in El pe toti oamenii cu care, in noi, Se face aproape al nostru. El ni Se face aproapele nostru, cu toti deodata. Pe toti ni-i face aproapele nostru, precum Tatal ii pretuieste pe toti oamenii, cu iubire. Cu acest duh al pretuirii si al iubirii ii aduna pe toti in Sine. Totodata El salasluieste in inima noastra, facandu-i pe toti, cu El si prin El, aproapele nostru si chemandu-ne sa-i traim si noi ca atare pe cei care, in El si cu El, sunt in inima noastra.
In felul acesta, inima noastra devine lacas al dragostei, casa a dragostei, adapostirea sau invaluirea, cu pretuire dumnezeiasca, a valorilor tuturor oamenilor. Si inima noastra, deci, cu Hristos in ea, Care ii are pe toti impreuna cu El, e dragostea lui Dumnezeu intrupata in noi.
Dragostea lui Dumnezeu devine viata noastra, incat gandim si simtim in inima noastra asemenea gandirii si simtirii lui Dumnezeu, Care e dragoste. Il vedem in fiecare om, pretuindu-l pe fiecare. Si atunci, se petrece in noi, in adancul nostru, o unire a pretuirii tuturor oamenilor, cu Hristos, in Duhul Tatalui. Ce se petrece-n inima noastra se dovedeste in relatia noastra cu toti oamenii, care numai pentru noi sunt altceva decat tintele de atentie ale lui Dumnezeu, obiectivele spre care se-ndreapta atentia Lui.
Toti oamenii sunt niste atractii pentru Dumnezeu, tot omul este sub reflectorul privirii lui Dumnezeu, cu dragoste. Aceasta privire, cu dragoste, a lui Dumnezeu, o traim inauntrul nostru, unde-i avem pe toti oamenii, spre care se cuvine sa indreptam aceeasi atentie, in duh, precum stim ca o are Dumnezeu pentru ei.
Atentia pe care o are Dumnezeu fata de toti oamenii din jurul nostru, noi o avem concentrata in duhul nostru, in care il cuprindem pe Hristos, Cel ce ii cuprinde pe toti oamenii si catre Care Tatal are indreptata toata atentia Lui.
In gand, deci, avem indreptata atentia catre unii sau altii dintre oamenii pe care-i are Dumnezeu in lume, dar pe care ii avem si noi in inima noastra gandindu-ne la ei. Noi nu ii putem avea pe oameni altfel decat ii are Hristos Care, tainic, intretine viata lor.
Cu Hristos in noi, ii avem pe toti oamenii in gand. ii vedem, ii traim pe toti oamenii, in duhul nostru putem gandi si la toti deodata, si la fiecare in parte. in fiecare clipa avem aceasta relatie de pretuire prin care ne legam de o figura omeneasca sau de alta, dintre cei din afara noastra, al caror chip, insa, a caror prezenta o traim in noi insine.
Umblam, cu lumea intreaga ascunsa in noi prin Hristos, in toata vremea. Avem dinaintea noastra, in continuu, fetele tuturor oamenilor catre care e indreptata atentia lui Dumnezeu si concentrarea acestei atentii a lui Dumnezeu catre toti oamenii in parte, in noi, o traieste Hristos si, in Hristos, o traim noi impreuna cu El.
Atentia lui Dumnezeu daruita tuturor - repet - o reprezinta Hristos, cu dovada Lui de dragoste si, intru El si de la El, o avem si noi. A spus Mantuitorul: Eu impreuna cu Tatal lucrez in voi si pe Duhul adevarului il trimit sa va aduca aminte ca nu sunteti singuri, ci ne aveti pe Mine si pe Tatal, la Care sa fiti atenti. Sa nu uitati ca Eu, cu Tatal in voi, sunt viata de iubire - caci asta e viata: dragoste - si sa fiti in legatura cu aceasta taina ce se petrece-n voi, fiindca Sfanta Treime locuieste, iubind pe oameni, in fiecare inima omeneasca.
Fiecarei inimi omenesti, deci, existand intr-insa Sfatul de dragoste al Sfintei Treimi, trebuie sa-i acordam atentie, ca si lui Dumnezeu, intrucat Dumnezeu insusi il are pe om in centrul atentiei Sale. Dragostea, sau viata noastra ca dragoste, este pretuire continua de oameni, pretuire a valorii omului. De aceea ni se atrage atentia: Fiti atenti la Mine si tineti legatura cu Mine, cand ganditi despre oameni. Gandirea voastra e continuu la oameni, ca lui Dumnezeu.
Recunoastem ca gandirea noastra e totdeauna; ocupata de un om, de o figura omeneasca? Niciodata nu gandim fara a avea in mintea noastra un ora. in permanenta imi aduc aminte de cineva - cum am spus adineaori, sa nu ma mai repet.
Gandirea noastra e o preocupare in legatura cu oamenii, in continuu, atat ca atentie a noastra indreptata spre ei, cat si ca asteptare a atentiei oamenilor fata de noi. Sincer vorbind, asteptam ca toata lumea sa tina cont ca eu sunt si am nevoie de atentia altora. in continuu avem pretentia de a fi iubiti de toti oamenii.
Ca gandirea noastra e o continua dorinta de-a ne sti iubiti si cinstiti de toti oamenii, acesta e o realitate de re nu ne dam seama decat foarte greu. Cu greu si arareori, realizam ca gandirea noastra e preocupata de ceilalti si ca trebuie sa fim atenti cum si in ce fel gandim, pentru a nu ne face vinovati fata de ei cu gandul.
Relatia cu oamenii, in gandirea noastra continua, poate fi o relatie apusa intentiei lui Dumnezeu, Care-i atent, cu dragoste si pretuire. Noi, de cele mai multe ori, gandim negativ. Ne consideram semenii mai prejos decat propria noastra persoana. Oarecum, ii coboram sub consideratia pe care asteptam sa o primim din partea oamenilor.
Noi iubim si suntem iubiti. Dar cum iubim si cum asteptam sa fim iubiti? In locul iubirii si a asteptarii de a fi iubiti, se poate petrece, in inima si in gandirea noastra, ceva ce nu se poate numi iubire. Se poate intampla sa traim in inima noastra plina de oameni, negativ; imi pare bine, de exemplu, de ceea ce pateste vecinul, sau nu-mi pare asa de rau ca de mine, mai ales daca o pateste un dusman al meu.
Deci, inlauntrul nostru avem trairi de care trebuie sa ne dam bine seama, sa ni le observam. Se poate intampla sa gandim altfel decat Hristos, Care ne este viata si traire a inimii, normala, fireasca. Se poate intampla ca noi, in inima noastra, sa gandim altminterea, deci impotriva lui Hristos, in tot cazul diferit de El. De aceea Dumnezeu ne-a dat porunca dragostei: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau mai mult ca pe oricine si orice si pe aproapele ea pe tine insuti"; ca pe tine insuti, care astepti sa fii iubit de Dumnezeu.
Vreau sa atrag atentia cat de usor se ivesc in noi timbrele raului acestuia. Sa stiti ca, usor, usor, cu multa viclenie, se insinueaza in inima noastra subestimarea aproapelui, adica o pretuire mai mica decat cea pe care asteptam noi sa ni se acorde. Nu fara motiv Mantuitorul ne cere sa ii iubim pe vrajmasii nostri. Trairea lui Hristos in noi este o traire de pretuire continua a omului. El da viata, El inviaza-n noi pretul adevarat pe care-l avem inaintea Tatalui si scoate in evidenta acest pret.
In post, deci, facem scoala atentiei la felul de a vedea al lui Hristos si ne lecuim de egoismul care ne face sa nu-l vedem pe aproapele nostru precum asteptam sa fim vazuti noi de catre el. Cat ne preocupa pe noi sa nu gresim nici cu gandul fata de aproapele nostru, care, oricum ne-ar parea noua, este o valoare?
Mantuitorul tine la acest fapt: Iubiti pe dusmanii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, sa va para bine de binele aproapelui, ca de al vostru, sa va para rau de raul aproapelui ca de raul vostru si sa va doara de el, cade voi insiva. in post, facem exercitiul dezintoxicarii de meschinarie si rautate.
"Fericiti cei cu inima curata, aceia vor vedea pe Dumnezeu". Inima curata este inima cea cu gandire dumnezeiasca, este cea cu dragoste dumnezeiasca, este cea cu pretuire ea a lui Dumnezeu fata de toate ale Lui. Pretuirea e dragoste, iar nepretuirea e lipsa dragostei. Unde nu este pretuire deplina, ca a lui Dumnezeu, acolo nu e dragoste, ci doar o rana pe care I-o facem lui Hristos, caci, cu propria Lui inima, in inima noastra, gandim impotriva Lui, ranindu-L.
De aceea e strasnic subliniat adevarul celor ce se vor intampla in lumina Judecatii din urma, asa cum le prezinta Mantuitorul: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, ca ceea ce-ati facut altora Mie Mi-ati facut; v-ati raportat la oameni impreuna cu Mine, mana in mana. Nu mai e nevoie de nici un fel de judecata.
Veniti, ca suntem acasa, impreuna am lucrat. Cumi-am vazut Eu pe oameni, asai-ati vazut si voi, iar Tatal va primeste ca pe unii care, impreuna lucrand, ati fost o inima cu El. Pretuirea aceasta a oamenilor este atat de scumpa Mantuitorului, incat cu gandul la ea si moare, lasandu-ne-o mostenire.
In rugaciunea Lui cea din urma, de la Cina cea de Taina, careia caut tot mai mult sa-i gasesc sensul (Ioan, cap. 17), Mantuitorul isi spovedeste atitudinea intru care si moare pe cruce. El moare pe Cruce pretuind oamenii cu pretuire dumnezeiasca. Si despre aceasta intentie a Lui, de a muri pe Cruce cu pretul oamenilor in El, despre aceasta angajare, despre acest gand, El ii vorbeste Tatalui, iata, clar, de la inceput: "A venit ceasul, Parinte, preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca pe Tine. Recunoaste, Parinte, ca Fiul Tau Te-a reprezentat in lume pe Tine, iubind oamenii asa cum ii iubesti Tu, caci Fiul Tau a stralucit de dragostea Ta, intre ei.
Am facut sa straluceasca dragostea Ta fata de oameni, am facut sa se vada, in persoana Mea, cat e ea de mare. Arata acum ca Eu am inteles gandul Tau de a-i pretui pe oameni ca Tine; am fost stralucire a dragostei Tale celei mari fata de oameni".
Tot asa ne-a dat si noua indemn, Mantuitorul, zicand: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca, vazand ei faptele voastre, sa preamareasca pe Tatal cel ceresc. Aceasta isi spune chiar Lui, in intima Sa intalnire cu Tatal. "Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te preaslaveasca", altfel spus: "Cum i-ai vazut Tu pe oameni, cu dragoste, si ei Te vad pe Tine cu aceeasi dragoste. Si ei o au ca Tine. Oamenii Te preamaresc pe Tine, Tata, pentru dragostea cu care-i iubesti".
Acest fapt minunat se petrece pe pamant, o asemenea stralucire a dragostei, ca a lui Dumnezeu, din partea omului catre om. in duhul acestei iubiri vrea El sa spuna ca moare, dovedind-o pe cruce. Ce a spus - rugandu-Se - era pregatit sa dovedeasca cu fapta, murind din dragoste de oameni, pentru a inlocui viata lor cu viata Lui. Deci, Eu le-am dat viata Mea pretuitoare de oameni, pentru ca viata lor, traita in locul Meu, sa fie pretuitoare de oameni.
Iar la sfarsitul rugaciunii pecetluieste totul revenind la aceeasi taina infricosata pe care ne-o pune la inima, lasandu-ne-o ca Testament si aratand ce inima trebuie sa avem noi, unii fata de altii, cat de real pretuitoare de oameni, ca a Tatalui. Le-a exprimat acestea, dupa cum bine stiti, zicand: Le-am facut cunoscut numele Tau; Te-am facut pe Tine cunoscut, Parinte, i-am incunostintat ca Tu esti iubitor de oameni si o voi mai face aceasta si in viitor, punandu-i in situatia de a cunoaste iubirea Ta, ce urmeaza s-o aiba ei dupa ce le-am facut-o cunoscuta.
Iubirea aceasta a Ta fata de ei, Eu ma voi ingriji s-o aiba ca Tine, Parinte, adica, asa cum Tu ii iubesti sa se iubeasca si ei si, pentsf aceasta, ca sa reuseasca, Eu le voi fi lor inima, Eu Voi fi in ei. Cu asta puncteaza toata predica Lui. Voi fi in inima pretuitoare de oameni si voi face din inima pretuire de oameni ca a Ta.
In acest mod se desparte de oameni si noi, acum, aici, la sfat, preocupandu-ne sa ne corectam inima, in taina Postului, s-o aducem la starea de iubire si pretuire de oameni, ca a Lui, trebuie sa infaptuim cele ale iubirii.
Mantuitorul se rastigneste si moare pe cruce pentru aceasta cauza, a indreptarii inimii omenesti. Pentru aceasta moare El si, in post, facem exercitiul, antrenamentul faptei, ca si a Lui, sa murim fata de starea cea fara de dragoste a inimii. Sa moara din noi, sa dispara lipsa pretuirii de oameni si sa ia fiinta in ea, integral, Hristos cel pretuitor de oameni ca Tatal.
In noi, in tot gandul nostru, sa ia fiinta frumusetea Sfintei Treimi. Sa nu ingaduim inimii noastre umbre si murdarii, sa nu ne ingaduim o mentalitate diferita de cea a lui Dumnezeu. Sa fim atenti ca lucrarea aceasta sa reuseasca, sa nu parcurgem Postul degeaba.
Postul sa fie o opera de reparatie, de restaurare dupa masura lui Hristos, Care sta gata sa lucreze impreuna cu noi aceasta desavarsire. Hristos zice: Luati-Ma pe Mine ca viata (trupul si sangele Meu), pentru ca, impreuna cu Mine, sa va puteti iubi unii pe altii, asa dupa cum arata sensul vietii voastre, care este iubire ca a lui Dumnezeu. Luand aminte, deci, la sensul postului, cat de meschin apare felul nostru de a ne tocmi (postim sau nu postim, are rost sau nu are rost?).
Pe calea postului a pasit insusi Mantuitorul, Care a murit pe cruce, dovedind cat de mult doreste Dumnezeu restaurarea inimii omenesti. Sa fim atenti, deci, sa ne controlam aceasta preocupare a noastra de-a ne scolariza inima, sa ne-o luminam in Hristos cu pretuirea dumnezeiasca fata de oameni, pretuire care de aici inainte sa nu mai fie alta decat a lui Hristos.
Sa fim atenti, in tot postul, sa pastram rugaciunea aceasta a inimii care, cu fiecare bataie a ei, il recunoaste pe Hristos. Postul sa nu fie doar o forma goala, o lauda desarta, ca uite, noi purtam chipul lui Hristos si mergem pe urmele Lui. Sa dovedim, real, prin postirea noastra, ca nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot duhul dragostei lui Dumnezeu, cu duhul inimii Lui. Cu aceasta se hraneste omul, in mod normal, nu cu atentia la toate cele spre care il trimit patimile si simturile lui. Omul se hraneste, in inima sa, cu duhul inimii lui Hristos, care e dragoste.
Duhul Sfant ne invata rugaciunea, El face lucrarea inimii noastre. El ne ajuta sa ne privim in suflet, sa ne vedem caderile si, in relatiile cu semenii, sa cunoastem iubirea si respectul lui Hristos fata de cei pentru care S-a jertfit. Eu sunt viata in voi.
Cum traiesc Eu, iubindu-i pe oameni ca Tatal Meu, asa sa traiti si voi, clipa de clipa. Ca sa nu gresiti, fiti atenti la Mine, bataile inimii Mele pentru aproapele sa coincida cu ale voastre; interesul vostru sa coincida cu interesul Meu.
Din interesul cu care, din inima voastra, privesc Eu oamenii, sa va inspirati si voi, dobandind interes fata; de aproapele. Daca aceasta nu se intampla in timpul postului nostru, nu avem temei sa vorbim despre post, nu avem motivatie sa asteptam un praznic asa de mare ca al Pastilor, care e praznic al triumfului iubirii in ini-i ma omeneasca.
Inima putreda, cea fara pretuire dumnezeiasca de oameni, s-o curatim si sa inlaturam ce-i uscat in noi. In timpul postului, sa ne cautam si sa ne vedem gaunosenia inimii, sa depistam cavernele ei intunecoase care nu primesc gandirea despre oameni a lui Dumnezeu. Sa fim sinceri!
T: Parinte, nu traim oare vremurile in care numai cei alesi vor rezista, rabdand pana la sfarsit? Se zice ca pentru ei va scurta Domnul zilele care vor veni.
Parintele Miron: Orice timp este o ocazie, un spatiu in care poti sa desfasori ce e de facut, lucru care nu intereseaza pe cei rai. Cei alesi nu se plang niciodata, de nimic; ei stiu sa rabde totul pana la sfarsit, farat sa li se para prea mult si prea greu. Ceilalti nu stiu sa rabde pana la sfarsit, le pare lung timpul.
T: Tinerii din ziua de azi sunt, mai toti, blazati? si se plictisesc..
Parintele Miron: De multe ori m-am gandit lat problema aceasta, a plictiselii. E de neconceput la un crestin. Personal n-am stiut ce-i plictiseala, niciodata.? Poate doar ingrijorarea pentru ce va fi, ingrijorarea, sub o forma ori alta, nu insa plictiseala. Omul care se plictiseste nu are disciplina gandirii. Daca stii cum sa-ti organizezi mintea, atunci nu ai niciodata motiv sa te superi, dar mai cu seama daca esti gand in gand cu Dumnezeu, nu te poti supara sau plictisi.
L: In special la cei necredinciosi se observa; plictiseala.
Parintele Miron: Cand auzi pe cineva ca se plictiseste, in mod sigur are o gandire gaunoasa.
L: Sunt si studenti care se plictisesc, desi lucreaza cu mintea.
Parintele Miron: Da, multi, neavand mijloace de-a se distra, se plictisesc.
L: Ii auzi spunand: "Ma plictisesc tot citind cursul asta".
Parintele Miron: Sigur ca te plictisesti citind un curs ca sa-l memorezi. Nici mie nu mi-a fost drag sa invat. Ti se uraste sa buchisesti, de multe ori nimicuri. Daca citesti ceva de valoare, care te intereseaza personal, nu te plictisesti. Atunci nu-ti mai ajunge timpul si ce-ai aflat te preocupa.
Repet, eu nu m-am simtit niciodata plictisit. Urat, stand de unul singur, da, mi-a fost, insa uratul de soiul acesta nu-l consider plictiseala, petrecere inutila a timpului, ci asteptare dureroasa pana ma intalnesc cu cineva.
Cand ai un ragaz, asa, pe neasteptate, iti gasesti numaidecat un subiect de gandire. Cand nu intelegi valoarea vietii, te plictisesti, dar daca te preocupa toate valorile - valoarea timpului, valoarea a ceea ce te-nconjoara - daca pui in seama lui Dumnezeu tot ce exista-n jurul tau, nu te mai plictisesti.
Cand ai simtul valorii, iti dai seama ca tu insuti si intreaga lume, tot spatiul in care esti, au rost, fiind opera a lui Dumnezeu, cu sens bun. Cauti sa gasesti acest sens, iti dai seama ca toate cate te-nconjoara au un rost, toate-ti vorbesc ceva despre Dumnezeu, strigand in gura mare sau discret, ascuns.
Nu e nici o realitate in care sa nu fie sensuri ascunse ale ratiunii dumnezeiesti. Realitatea care ne inconjoara e alcatuita din ratiuni dumnezeiesti. Vederea si intelegerea lor este si rostul vietii, caci astfel il aflam pe Dumnezeu. Numai sa nu ne trufim intru stiinta!
M: Pe cei de langa noi care nu stiu sa priveasca, nu stiu sa se bucure, cum credeti ca-i putem ajuta?
Parintele Miron: Ii ajutam in ceea ce au lipsa. Daca nu au lipsa de ajutorul nostru, nu-i putem ajuta.
M: Nu ma refer la ajutorul material..
Parintele Miron: Stiu. Sa nu ne permitem ganduri de rau despre ei, sa-i privim ca opera a lui Dumnezeu. Sa nu-i confundam cu raul pe care-l fac, daca eventual il fac. Sa nu-l confund pe om cu murdaria lui. E normal, de exemplu, sa vezi haina murdara a cuiva si sa deduci ca acesta e un om neglijent, nu-si apreciaza persoana lui si nu-l intereseaza nici faptul ca-i indispune pe cei din jur, cu neglijenta lui, dar nu critica trebuie sa fie reactia noastra, ci rugaciunea, dupa modelul Mantuitorului pe cruce, zicand: "Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!".
In acest fel il ajutam pe el si ne salvam pe noi de pacatul judecarii aproapelui. Eu nu sunt responsabil de ceea ce face omul de langa mine, decat numai in cazul cand, prin felul meu de-a fi necorespunzator, eu l-am provocat, si el, in consecinta, reactioneaza cum nu trebuie.
Ne dam seama ca oamenii acestia, din necunostinta, nu-si vad greseala, si-i scuzam. Il scuzi pe om gandindu-te: "Sa fiu eu in locul lui, necunoscand ceea ce cunosc, tot asa as face. Si mie mi-ar sta rau, ca si lui daca as fi in locul lui, cu mintea pe care-o are si putina lui intelegere pentru cei din jur".
Nu osandesti, sub nici o forma. Te intrebi cu ce sa intervii?! Daca nu ti se ofera ocazia, nu intervii, intrucat, daca omul nu e pregatit sa te primeasca, arunci margaritarele pe jos, risti sa-l faci mai rau decat este, fiindca il provoci sa gandeasca dincolo de limitele lui fara sa fie pregatit a se depasi pe sine. Mai bine astepti si te silesti sa ai fata de el o comportare nu teatrala, fortata, ci sincer lamuritoare, in care sa se simta bunele tale intentii. Sa fii model de buna purtare, nu rigid, nu mandru, ci prietenos, simplu, luminos la vedere, iar tu, in taina, sa nu incetezi a te ruga. Repet, in taina, altfel se va infuria.
De la un timp, cel care te observa ca stai la locul tau baga de seama ea-i mai bine asa cum faci tu decat cum face el si astfel il ajuti prin cumintenia ta, provocandu-l, tacut, sa se poarte si el cum se cuvine. E foarte gingas lucru, dar nu-i greu. Mantuitorul a spus ca nu-i greu: "Sarcina Mea e usoara si jugul Meu e bun" - acela de a suporta pe oameni. Daca-i suporti cu dragoste, jugul e usor de dus.
Cu dragoste, daca pui dragostea la lucru, atunci il poti suporta, ajungi chiar sa te simti bine cu el. Nu iei parte la rautatea lui, dar te simti bine fiindca te stii langa opera lui Dumnezeu, stii ca esti in preajma unui mod al Sau specific de lucru in oameni.
Cel putin, sa te uiti cum, iata, nu i se intampla nimic, desi face atatea rele. Te sminteste aceasta, poate, dar, daca incerci sa gandesti mai profund, vei intelege ca nu i se intampla nimic pentru ca se bucura de aceeasi protectie ca si tine din partea lui Dumnezeu.
Deci, daca observi ca langa tine e un om care nu-i cum trebuie si pentru care nu poti interveni nicidecum, te uiti la faptul tainic ca il tine Dumnezeu si asa. Or, daca El il tine asa, il voi tine si eu in inima mea ca pe o certa valoare, pentru ca Cine l-a facut nu l-ar tine daca n-ar avea valoare. Sa-i atribui valoarea pe care crezi ca i-o atribuie Dumnezeu. Stii ca Dumnezeu asteapta sa corespunda si faptele lui "dupa chipul", adica sa realizeze "asemanarea".
Am vorbit, adineaori, despre lipsa de insistenta de care ne facem vinovati, deoarece mi se pare ca nu se insista prea mult asupra valorilor pe care le recunoastem, fara a le acorda destul de multa atentie, formandu-ne adesea imagini false despre ele.
Suntem foarte superficiali, fugitivi, n-avem rabdare sa ne cunoastem aproapele.
Trecem unii pe langa altii ca niste naluci, ca levitul pe langa cel talharit. Ni se pare ca e destul sa ne vedem de treaba noastra fara a face nici un rau nimanui. Dar, spune unul din marii Parinti ai Bisericii, nu vom fi judecati atat pentru raul pe care l-am facut, cat pentru binele pe care puteam sa-l facem si nu l-am facut.
Indiferenta si lipsa de iubire este indepartarea de Dumnezeu, este moarte. Cand trece un om prin fata mea, nu-l cunosc cu adevarat, dar am luat act de trecerea, de existenta lui si e cazul sa nu raman nepasator. Indiferent ca e om sau neom, eu trebuie sa-i acord respect, sa simt de indata ceva, ca o scanteie, din responsabilitatea de a-i jertfi o anume atentie.
Sunt obligat, pentru ca a aparut semnul unei existente care, oricum ar fi, e opera a lui Dumnezeu. Chiar daca lucrarea lui Dumnezeu in el nu se mai vede cu ochiul trupesc in infatisarea lui mutilata de caderi, el nu mi-a iesit in cale fara stirea lui Dumnezeu.
Toate intalnirile, toate vecinatatile noastre cu alt om par intamplatoare, dar nu e asa. Inseamna mult sa schimbi o privire cu cineva. Dupa o viziune a Sfantului Macarie cel Mare, in iad oamenii stau spate in spate si nici o privire nu se intalneste cu o alta. Orice intalnire a privirilor este o intalnire a sufletelor, o comunicare fulguranta aici, pe pamant, care ar putea deveni o comuniune vesnica in Hristos. E un eveniment, o bucurie, un mare dar, o arvuna a comuniunii desavarsite in imparatie.
Zarim pe cate cineva si ne pare urat, scarbos, neinteresant. Atat de usor il apreciem ca atare si mergem mai departe, fara a ne pune problema ca aceasta imagine ramane in noi insotita de o anume sila. E o cadere a noastra din Lumina.
Va spun sincer ca si eu trebuie sa lupt continuii cu tendinta de a deforma si de a pastra in mine aceste deformari. Cu timpul am inceput sa simt ca il jignesc nu numai pe omul respectiv, dar chiar pe Dumnezeu. Daca deformarile chipului intalnit sunt asa cum le-am perceput eu, eu trebuie sa stiu ca Dumnezeu il ajuta continuu sa scape de ele, iar eu, dimpotriva, i le-as invesnici.
Acum, cand am inteles dimensiunile acestui pacat, dupa prima impresie, cea a firii mele, ma trezesc fulgerator si imi revin. Aproape-n toata clipa imi iese-n cale ocazia de a tine seama si de a corecta imaginea omului conform pretuirii dumnezeiesti - fiindca dupa Dumnezeu nimic nu e de respins, de dispretuit.
Daca ni se pare noua ca ceva e de respins, sa stim ca Dumnezeu insusi se ocupa de a indrepta ce pare de respins. Sa ne para rau: "Iarta-ne, Doamne!" in "Iarta-ne", spal toata realitatea ce ma-nconjoara, o spal cu optica lui Dumnezeu, pe care mi-o insusesc si cu care trebuie sa fiu invatat. Daca nu esti invatat cu ea, nu poti opera. Pana stai pe ganduri - daca stii sa stai pe ganduri! - raul s-a produs, l-ai luat ca atare si rarnane-n inima ta o imagine necorespunzatoare.
Practic, sa ne intelegem! Daca am invata noi, daca ne-am deprinde cu trezvia pe care Mantuitorul ne-o cere: "Privegheati, fiti atenti neincetat, neincetat, la punctul de vedere dumnezeiesc si am exersa din ce in ce mai mult inlocuirea punctului meu de vedere cu cel dintai, aceasta ar fi o asceza, cu adevarat".
Cu alte cuvinte, trebuie sa cunosti punctul de vedere al lui Dumnezeu si sa ai deprinderea de-a fi atent la faptul ca tot ce intalnesti ii apartine lui Dumnezeu, ceva de care se ingrijoreaza Dumnezeu si El nu se-ngrijoreaza decat cu dragoste, de absolut tot ce se intampla. Si eu trebuie sa ma ingrijorez, cu dragoste, de orice chip urat ce-mi trece prin fata. Pentru orice chip sufera Dumnezeu, ca e asa cum e.
Nu stiu daca am fost bine inteles, fata de lucruri, suntem mai putin reactivi, dar de om ne facem imediat o parere, cel mai adesea negativa. Ne-am obisnuit cu meteahna aceasta diavoleasca si tot diavoleste ne si mandrim cu ea. Nu ne pare rau ca un semen de-al nostru e urat, nu ne gandim ca e Cineva Caruia ii pare rau de el si urmareste cu dragoste sa dispara uratenia aceea (care poate fi doar exterioara).
Eu trebuie sa-mi insusesc, fulgerator, modul de apreciere dumnezeiesc, in care nimic nu este lipsit de valoare. Totul are valoare dumnezeiasca, totul, totul. De aceea ni se spune: "Sa nu osandesti!". Osanda e si atunci cand te uiti la cineva si te indispui ca e urat, incadrandu-l in categoria subvalorii, spre deosebire de Dumnezeu, pentru Care el este o valoare.
De un chip pocit trebuie sa ne para rau ca lui Dumnezeu, Care vrea sa-l infrumuseteze. Sa-mi para rau, profund, ca trece un om urat, gandindu-ma ca as putea fi chiar eu in locul lui. Usuratatea cu care privim trebuie neaparat sa ne-o corectam. Ori de cate ori vedem aspecte neplacute, sa ne amintim rugaciunea Mantuitorului pe Cruce: "Iarta-i, Parinte!"; si asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge sa nu mai judecam, indiferenti, cisaiubim.
Asemenea lucrare sa ne ocupe mintea. Si mai cu osardie sa ne vedem pe noi, sa ne diagnosticam, incontinuu, boala de-a aprecia gresit valorile lui Dumnezeu.
Cata dragoste ai, atata postesti
"Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta." (Matei 6, 21).
Unde e una, e si cealalta. Totusi, comoara este inainte. Comoara e Hristos. Cel ce vrea sa ajunga in posesia comorii, vinde tot. De ce vinde tot? Ce reprezinta pentru el comoara? Comoara aceasta cuprinde taina iubirii, care e insasi fiinta noastra.
Vorbind deci despre iubire si, intelegand-o ca folosire a comorii, trebuie subliniata necesitatea de a lua aminte ca aceasta iubire, fara de care noi nu suntem vii, sa devina efectiv j viata noastra. Se vorbeste de iubire, dar nu se pune accentul pe necesitatea de a-i cunoaste sensul, de-a o face lucratoare; altfel, degeaba o avem.
Cand vorbim de iubire provocam trezirea de fiecare clipa a inimii noastre la constiinta ca ea, inima noastra, este dumnezeiasca si, jca atare, trebuie sa-L lasam pe Dumnezeu sa traiasca in noi.
Sa luam aminte ca Mantuitorul considera dragostea o porunca a vietii. Daca am dat curs lucrarii lui Hristos din inima noastra si daca ne-am angajat sa colaboram cu El, pentru a-si putea trai in noi dragostea Tatalui, pe care o reprezinta, sa veghem asupra noastra. in rugaciunea de la Cina cea de Taina, Mantuitorul a spus: "Parinte, Te voi face cunoscut, ca pe singurul Dumnezeu adevarat; Tu esti dragostea din care se compune viata oamenilor si ei trebuie sa-si dea seama ca aceasta dragoste trebuie s-o aiba ca Tine. In acest scop, Eu voi fi in ei, ca dragostea sa devina activa, sa fie viata, eu adevarat, nu numai avand valoarea vietii. Te voi face cunoscut, Parinte, pentru ca oamenii sa cunoasca ce sunt ei: dragoste dumnezeiasca".
Tot vorbim despre dragoste si infrumusetam cuvantarile cu ea, ne presaram predicile cu cele mai frumoase vorbe despre iubire, insa dragostea trebuie sa fie traire autentica, bataie a inimii de fiece clipa.
Se apropie Postul, in care invatam sa iubim.
Postim, pentru a face scoala atentiei la inima noastra: sa ne dam bine seama cu ce si cum lucreaza ea, daca primim sau nu primim dragostea lui Dumnezeu. Sa ne fixam atentia asupra Mantuitorului, Care locuieste in noi si sa ii urmarim lucrarea de dragoste, careia sa ne asociem.
Sa facem scoala asocierii noastre la dragostea Lui, care lucreaza in propria noastra inima. Sa ne controlam daca suntem dragoste, sau nu. De aceea atentia noastra este atintita asupra lui Hristos, ca sa invatam sa ne asociem cu El in orice atitudine fata de viata.
Sa fim atenti la faptul ca Hristos din inima noastra e iubire si ne cheama la impreuna-lucrare cu El. Ne tot spovedim, ca sa ne impartasim si ne impartasim pentru a face cunostinta, mai de aproape, cu duhul iubirii, ca, intru acest Duh al iubirii sa ne putem asocia cu Mantuitorul, real, in activitatea noastra, dandu-ne seama unde si in ce gresim, mereu fiind constienti de lipsa noastra de dragoste.
Permanent ne caim, adica ne controlam, ne dumirim ca n-am avut dragoste, uitand ca Hristos isi desfasura in noi dragostea Sa; n-am fost colaboratori cu El si ne rusinam. Ne caim, pentru faptul ca Dumnezeu vede cum am uitat ca viata noastra e dragostea Lui. Traind, sa punem in valoare dragostea!
Trebuie trasa alarma, sa fim atenti si sa postim, pentru a pune dragostea in miscare. Postul atentioneaza ca viata consta din lucrarea lui Hristos in inima noastra. Lucrul acesta se uita. Postul, inteles cu adevarat, nu numai ca infranare de la mancare, este o impreuna traire cu Dumnezeu si atunci hotararea de a veni la Sfanta impartasanie trebuie sa se axeze pe aceasta tema: ma voi incadra in voia lui Dumnezeu fiind atent ca, de aici inainte, in tot ce fac sa lucrez cu o dragoste asemenea celei a lui Dumnezeu.
Se spune ca prin post "dobandim Raiul", iar aceasta e o afirmatie vaga. Ge este Raiul, ce anume a pierdut Adam pierzand Raiul? Adam a pierdut Raiul, prin abaterea atentiei sale de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a pus in vedere: Fa asa, nu altfel! El n-a mai ascultat,. si-a permis iesirea din voia lui Dumnezeu, care ar fi trebuit sa fie legea vietii lui. in felul acesta a pierdut Raiul.
Mai departe, sa vedem care e voia lui Dumnezeu, ca sa o putem face. Am iesit din voia lui Dumnezeu, am pierdut Raiul. De ce? Pentru ca am iesit din dragostea Lui, din duhul daruirii noastre, intru dragoste, aproapelui. Porunca va dau voua, sa va iubiti! A iesi din voia lui Dumnezeu, inseamna a ne sustrage de la porunca dragostei.
Omul refuza lepadarea de propria-i voie - nu-mi vine sa ma nimicesc pentru altul, nu-mi convine parerea lui Dumnezeu, dupa care ar urma sa renunt la firea mea cazuta pe care o identific cu insasi persoana mea. Ca Petru, care i-a spus Mantuitorului: "Nu Te du, Doamne!". Raspunsul il cunoastem: "inapoia Mea, satano!".
Daca nu gandesti cele ale lui Dumnezeu, esti satana. Neacceptand duhul dragostei, duhul daruirii noastre aproapelui, ne sustragem poruncii lui Dumnezeu. Dumnezeu porunceste acest fapt, deoarece dragostea este necesara vietii. Daca porunceste, o face ca sa ne serveasca, nu ca sa ne aserveasca. El tine la propria noastra fericire. Ne porunceste sa fim fericiti, fiindca o vrea Tatal. Iesind de sub porunca Lui, ajungem la nefericita situatie de a nu cunoaste Raiul.
Mi s-a pus la inima tema acestei Duminici: "Unde e comoara ta, acolo e si inima ta". Prea putin s-a insistat asupra necesitatii de a se folosi postul ca mijloc al indreptarii atentiei spre faptul ca inima noastra trebuie sa fie Hristos traind in noi.
Sa folosim postul, cum l-a folosit Mantuitorul, pentru a invata sa iubim ca Dumnezeu, constienti ca noi cu El iubim, cand iubim. Nu putem iubi fara El. Asta inseamna a te impartasi cu El: ne insusim iubirea Lui, invatam sa iubim ca El, cu masurile Lui. El are masurile nemarginirii binelui. Numai cu masurile Lui putem trai adevarata viata, iar masurile Lui le invatam prin post, care ne antreneaza veghea si atentia la El.
In post inveti masura lui Hristos, Care face dumnezeieste tot binele. Invatam a asculta de El, nu de ceea ce ne vine noua a face. invatam sa ne incadram in ceea ce stim - prin credinta - ca il bucura pe Hristos, Care e inima noastra.
Degeaba vorbim despre post si dragoste, daca nu intelegem ca prin post invatam a pune in aplicare tocmai dragostea, care sa devina apoi legea vietii si a manifestarilor vointei noastre; asa departe sa mearga vointa noastra, pana unde o duce dragostea lui Dumnezeu.
Daca asa s-ar intelege intr-adevar totul, n-ar mai fi loc de intrebari ca acestea, adesea auzite: "Oare ma pot impartasi de Paste postind doar miercurea si vinerea, sau in prima si in ultima saptamana a postului?".
Foarte ciudat: postim prima si ultima saptamana, dar de mijlocul postului nu ne mai intereseaza? Avem o sarbatoare chiar in mijlocul lui, pentru a ne controla daca ne-am pus in toate zilele vointa la incercare, in duhul dragostei si, daca ni se pare ca am reusit, atunci nadajduim sa o putem face si mai departe.
Dupa sfarsitul postului riguros tinut, ne convingem ca suntem capabili sa postim tot anul ca si in Postul Mare, in sensul de a nu mai face nimic neimbibat de, neinnobilat, nealtoit pe dragostea lui Hristos.
Daca a fost frumos in post, aflandu-ne noi in dragostea lui Dumnezeu, atunci de ce sa nu ne simtim bine tot anul traind neintrerupt dragostea dumnezeiasca? Oare de ce am schimba noi starea aceasta a trairii cu Hristos, pe o alta viata sau alta fericire?! Oamenii vorbesc despre post, dar nu isi fac o problema din el, asa cum cere Biserica. Postul este un mijloc de a trai in voia lui Dumnezeu, respectiv in dragostea Lui.
Daca-i asa, nu mai comentam (fiindca e ceva ce nu mai corn- r porta discutii), ci pur si simplu ne incadram. Ar puteasfe si un altfel de bine decat acela sugerat de insusi Manatuitorul? Nu, desigur, si aici e caderea, cand omul spune: "poate fi bine si in afara dragostei lui Dumnezeu".
Neconstientizarea necesitatii de a face din post o reala problema de viata, datorita lipsei de cultura duhovniceasca, viata noastra e searbada, pe tot parcursul anului. Ne coplesesc atatea neajunsuri, tocmai fiindca pierdem sensul vietii, cel aratat de Mantuitorul Care, de fapt, ne si traieste viata, in noi insine.
De indata ce se termina Postul, in restul anului suntem total inconstienti. Nu stim ca Hristos ne duce viata mai departe? Aceasta e caderea: nesimtirea rusinoasa dusa pana la a uita ce e cu tine, cine esti. Oamenii cauta scuze si fac comentarii, cu totul in afara intelepciunii crestine. Parca ar cauta intunericul, nu lumina, si pentru aceasta vor auzi: "Duceti-va acolo unde este scrasnirea dintilor".
Scrasnirea dintilor e a celor ce mananca in gol, se hranesc cu golul. Pietrele de moara se macina pe sine, daca nu au grau. Hraniti-va cu Mine, cu dragostea Mea! Omul, cand va pricepe ca s-a hranit fara El, dintii pe care i-a folosit hranindu-se cu altceva decat cu voia lui Dumnezeu se vor roade in gol, se vor macina intre ei.
Daca nu stim unde duce postul, nu are sens sa postim si, in ultima instanta, nu are rost sa venim la Sfanta Liturghie. Dobandim Raiul numai iubind.
Repet si iarasi repet: Nu se spune suficient ca postul are legatura cu iubirea. Nu se pune problema iubirii suficient de adanc, la inceputul Postului, ca sa se stie clar faptul ca postul e o problema legata de iubire si ca fara iubire viata noastra nu e viata.
Scopul Liturghiei si al venirii noastre la Biserica e impartasania. Spovedania este angajare de a trai in Hristos, Cel cu Care vrem sa ne cuminecam. Esti hotarat ca, impartasit fiind, sa te conduci mai departe dupa Hristos si nu dupa voia ta (la Spovedanie promiti sa te lepezi de voia ta).
Impartasirea cu Sfintele Taine se face pentru a ajunge sa ne traim viata intru iubirea lui Hristos. Sa ne folosim de Liturghie si de impartasanie. Doar de ce slujim? Pentru ca vrem sa fim la dispozitia celor care sunt chemati sa fie, cu viata lor, in scoala dragostei lui Dumnezeu. Oamenii zic: "Ma duc la Biserica sa ma odihnesc; acasa am griji peste griji; acolo, nu ma mai gandesc la nimic". Numai ca e tocmai invers, fiindca atunci ar trebui omul sa invete a gandi cu adevarat.
Vorba lui Constantin Noica, in Eseuri de Duminica: "Unii folosesc Duminicile pentru a se pierde, nu pentru a se reface. Se pierd in risipirea lor, intru care se imprastie toata saptamana, muncind degeaba pentru alte lucruri decat pentru cel principal". Sau, in alt loc, spune tot Noica: "Nicicand nu se vorbeste mai mult despre oameni, ca atunci cand se vorbeste despre Dumnezeu". Nu despre Dumnezeu e vorba Duminica, ci despre oameni, carora li se atrage atentia ca trebuie sa fie ca Dumnezeu.
Dar si Noica, precum toti ceilalti, spune ca ar fi bine sa fie asa, insa asupra faptului ca trebuie sa fie neaparat asa nu insista. Interesele oamenilor nu se deslusesc, niciunde, mai bine decat in Biserica, atunci cand se vorbeste de Dumnezeu. Practic, insa, faptul nu se cunoaste. "Da, are dreptate, bine zice popa!" - si ramanem cu atat.
In perioada de inceput a vietii crestine, dandu-se deplina importanta Sfintei Impartasanii, se slujea Sfanta Liturghie seara. Primii crestini posteau toata ziua, iar seara se impartaseau. Asa intelegeau cei vechi nemancarea: toata ziua. Noi am infiintat acum un fel de post cu delicatese si cu multiple feluri, "mai bune decat cele de dulce". Oamenii pur si simplu se desfata in timpul postului.
Postul adevarat este nemancarea. Daca nu poti altfel, mananci, dar o faci atat cat sa te poti intretine, nu dupa pofta ta. Mai demult, cand faceam Sfanta Liturghie seara, posteam impreuna cu alti cativa credinciosi toata ziua, dupa care ne impartaseam la sfarsitul zilei. Acasa, seara, maneam un pic de compot de prune si o bucatica de paine. Tot Postul imi mergea foarte bine. Sambata si Duminica maneam normal (tot de post, bineinteles). In rest, prune si nimic altceva.
Avand insa in vedere ca veneau putini, am curmat randuiala aceea. Pentru a fi mai multi la Biserica, am facut Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, dimineata. Scopul este de a fi cat mai multi la Liturghie. Am revenit, deci, la randuiala pe care o avem astazi si, bineinteles, cei care iau parte la Liturghie, tocmai prin faptul ca se impartasesc dimineata, pot tine postul mai adevarat pana seara, pregatiti sufleteste, inca de dimineata, spre a nu dori altceva decat sa poata posti toata ziua.
Deci, efectele bune se obtin si in maniera aceasta. Dupa ce te-ai impartasit, altfel te incadrezi intr-o randuiala, de orice fel, cu totul altfel poti posti. Ne strunim vointa pentru a se lasa inlocuita de voia lui Dumnezeu.
Cum sa facem ca orice gand sau orice actiune sa fie sub semnul incredintarii ca El traieste in mine Mantuitorul zice: "Eu traiesc in voi. Nu Ma vedeti. Asa cum nu M-ati vazut cum am inviat din morti, tot asa nu Ma vedeti nici cum inviez in voi, dar sa nu va deruteze faptul ca nu Ma vedeti si nu simtiti nimic." Iata ce minuni rostea Mantuitorul asteptand sa fie inteles. Se asteapta de la oameni ceea ce ei nici nu au de gand sa asculte.
Zicea Sfantul Ioan Botezatorul: "Eu sunt glasul eelui ce striga in pustie: Indreptati calea Domnului!". Ani la rand, asa am vorbit si eu, in pustiu, pentru ca asta-i mentalitatea: omul nu suporta sa faca asa cum stii tu, cel ce ai invatat de la Hristos ca e bine.
Care-i adevarul? Ce-i viata? "Eu sunt Adevarul!" Parinte, Mi-ai dat stapanire sa dau viata vesnica, de la Tine, la tot trupul si viata vesnica e sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.
Adevarul este, deci, viata omului. Dar ce-i viata omului? Este sa Te cunoasca pe Tine, Parinte, singurul Dumnezeu adevarat si pe Mine ca pe Cel pe Care L-ai trimis sa spuna oamenilor ce-i viata. Daca vrem sa definim Ortodoxia, putem spune despre ea ca e viata, sensul vietii.
Mantuitorul precizeaza ca sensul vietii acesta este: sa-L cunosti pe Dumnezeu ca fiind autorul ei si, cunoscandu-L, sa-L descoperi ca fiind dragoste. Deci, Ortodoxia e dragoste, e "singurul Dumnezeu adevarat", singurul punct, unica tinta inspre care sa se indrepte atentia omului.
Singura tinta a mintii omenesti este sa cunoasca taina dragostei. Ortodoxia e duhul dragostei ca traire umana. E imbucurator ceea ce a inceput sa se afirme, actualmente, ca Ortodoxia nu e o religie, ci e adevarul in sine al vietii.
Si care e acest adevar? A avea atentia indreptata spre singurul Dumnezeu adevarat, a intelege viata ca atentie indreptata la Dumnezeu, cu scopul de a ne insusi dragostea Lui. Ortodoxia este omul iubitor sau omul care iubeste ca Dumnezeu, e intelepciunea iubirii lui Dumnezeu.
Ortodoxia este viata omului ca dragoste dumnezeiasca. Ortodoxia e adevarul vietii omenesti si viata inseamna dragoste in lucrare, in activul ei. Definitia sa - a Ortodoxiei - o gasim numai in declaratia Mantuitorului: "Mi-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa le dau viata vesnica si viata vesnica este a Te cunoaste pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis". "Singurul Dumnezeu adevarat".
La Cina cea de Taina ni se explica: "Eu ma duc la Tatal, dar voi trimite pe Duhul adevarului sa va aduca aminte de cuvintele Mele". Care cuvinte? Eu sunt viata voastra de la Tatal Meu adusa, si tot El adauga: Duhul acesta, al adevarului, va lamuri oamenii referitor la pacat, va descoperi ce e pacatul - va vadi lumea de pacat, dreptate si judecata.
Ne oprim la prima precizare, anume ca Duhul Sfant va lamuri adevarul. El va vadi lumea de pacat. Tot Mantuitorul zice, explicandu-Se (El totdeauna S-a explicat): Ce epacatul? Ca nu cred in Mine. Aceasta-i definitia pacatului: a nu crede cineva in Iisus Hristos, Care reprezinta viata noastra de la Dumnezeu, cu alte cuvinte dragostea lui Dumnezeu exprimata in viata noastra.
Adevarul este dragostea lui Dumnezeu, pe care Iisus Hristos a fost trimis sa o arate oamenilor si, daca oamenii nu o accepta, pacatuiesc. Neacceptarea adevarului vietii e pacat.
Pacatul e neacceptarea iubirii ca mod de viata. N-avem nimic mai important de facut decat sa fim atenti sa nu iesim din duhul dragostei lui Dumnezeu, in toate cele ale vietii. Aceasta e Ortodoxia: atentia de a nu iesi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, in manifestarea vietii. E definitia data chiar de Mantuitorul.
De unde stim ca e foarte grav acest pacat, de a nu fi atent la dragoste ca mod de viata? Stim din dogma Judecatii infricosate (tema Duminicii trecute). De ce e infricosata Judecata? Acolo va fi dat la iveala pacatul omului, care consta in a nu fi tinut cont de dragostea lui Dumnezeu, in faptele savarsite, in a nu fi luat atitudine fata de aproapele, pretuindu-l ca Dumnezeu.
Cel ce nu pretuieste pe aproapele cu iubirea aratata de Hristos Care a pilduit-o prin propria viata - mai bine sa nu se fi nascut! Ceea ce n-ati facut aproapelui, Mie nu Mi-ati facut; avand o atitudine pe dos, invers de cum o cere dragostea, pe Mine M-ati contrazis.
Daca nu i-ati dat cinste aproapelui, pe Mine M-ati necinstit. Daca nu ati crezut in Mine si in dragostea cu care am spus sa, tratati pe aproapele, nu va cunosc! Asta-i gravitatea pacatului: ati nesocotit dragostea Mea, in felul de-a va. comporta fata de aproapele vostru.
Din declaratia Lui se vede ca pacatul acesta e asa de mare, incat cei care l-au savarsit vor fi aruncati in focul cel vesnic unde va fi scrasnirea dintilor, sfasietoarea parere de rau (prea tarzie) ca nu au trait viata in adevarul ei, in dragoste. Atat de grav e lucrul acesta, incat zice: Duceti-va in indepartarea absoluta, in focul gatit voua, celor care nu ati acceptat adevarul vietii ca dragoste.
Spre a fi traita, dragostea trebuie invatata si, pentru a o invata, facem exercitiul postirii, in care atentia noastra e antrenata continuu inspre dragostea lui Dumnezeu ca mod de viata umana.
Uite cum se leaga lucrurile, Duminica de Duminica, si atunci vom intelege cat de simplisti suntem, cand ne potrivim, poate, parerii unei femei care a intrebat azi: "Se poate posti, in posturile mari, doar miercurea si vinerea?". O intrebare semnificativa, intr-adevar, cine posteste, oare, tot postul, cu rigoarea prevazuta? Noi ne tocmim mereu: "oare n-am putea si asa, mai superficial?" Si se duce viata noastra, traind-o in compromisul acesta, in neatentie si ignoranta.
Oamenii minimalizeaza si dramuiesc postirea. "Oare chiar trebuie sa postesc, de vreme ce Mantuitorul a zis clar ca nu ceea ce intra in gura il spurca pe om?" Ei storc, risipesc intelesul si le ramane necunoscut duhul postului. Repet raspunsul pe care i l-am dat femeii cand m-a intrebat daca e de ajuns sa posteasca numai miercurea si vinerea: "Cata dragoste de Dumnezeu ai invatat tu sa ai, atata postesti". Iubiti-Ma pe Mine, fiindca atunci Tatal Meu va va iubi si va avea grija de voi. Daca va vede iubindu-Ma pe Mine asa cum El Ma iubeste, e gata sa va dea tot ce doriti pentru a trai: Cereti-i orice, fiindca Mie Tatal Meu imi spune sa va fac tot ce cereti. Dar pentru aceasta - spune Mantuitorul - sa Ma iubiti asa cum Tatal doreste sa iubiti, pentru ca tot asa sa va iubiti unii pe altii.
In post invatam sa iubim ca Dumnezeu. Din pacate, noi ne targuim cu postul, ceea ce arata ca n-am inteles nimic, desi suntem Ortodocsi. Credem in adevarul adevarat al dragostei, dar il punem in discutie cand e vorba sa-l traim, socotind ca se poate si fara a tine seama de deplinatatea lui.
La Spovedanie, ne intalnim cu consecintele acestei mentalitati gresite: omul se scuza ca nu a putut posti si, pe temeiul acestei declaratii - pe care eu trebuie sa o iau de buna -, ii dau dezlegarea de impartasanie. Daca o fac, pana unde, oare, gresesc? Sa-i spun: "Da, te inteleg, imi dau seama ca ai greutati care nu iti permit sa faci asemenea efort"?!
Intrebarea e daca aceste greutati sunt reale. Nu avem dovezi. Sa aprob superficialitatea cu care omul intelege necesitatea absoluta de a asculta de Dumnezeu? Sa ii aprob usuratatea, deci pacatul, scuzandu-l si facand din pacat aproape un bine, dandu-i dreptate: "Da, sigur, tie ti-e mai bine asa, in compromisul acesta"?
Suntem pusi intr-o mare dificultate. Se discuta problema canonului dat la Spovedanie, pentru ca omul sa inteleaga mai bine si sa se invredniceasca de Sfanta impartasanie. Asa se zice, ca nu-i bine sa-l lasi pe om liber, ci sa-i dai canoane pe care sa le respecte si abia apoi sa-l impartasesti.
Dar ce canoane sa dai omului care s-a invatat sa inteleaga, intr-un mod atat de superficial taina dragostei adevarate, taina ce impune sacrificiul, daruirea totala, cu riscul de-a te osteni in aceasta daruire, incredintat fiind ca ostenindu-te tu, iti da Dumnezeu inapoi cum da El, fara de masura?
Dar rasplata dumnezeiasca va avea numai cel ce va iubi dumnezeieste. De exemplu, cel ce face fapte bune, de ochii oamenilor, isi va lua aici plata. in ce consta plata? in satisfactia ca e socotit om sfant. Ce valoare are aceasta? Dumnezeu zice ca nu are nici o valoare.
