Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smerita cugetare ( Col. II, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel. Adevarata smerita cugetare sta in ascultarea si urmarea lui Hristos (Filip. II, 5-8). Adevarata smerita cugetare e intelegerea duhovniceasca. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc in mintea si in inima omului.
Este si o "smerita cugetare" dupa bunul plac al omului: pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu. "Smerita cugetare" pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul tunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea tare uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza rivirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclin-ta supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos a "smerita cugetare" dupa bunul plac, care a lepadat gul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele finte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatar-ice slujiri lui Dumnezeu. Daca vom privi neincetat la pacatul nostru, daca vom stradui sa-l vedem in amanuntimea lui, nu vom gasi in noi insine nici o virtute - nu vom gasi nici smerita cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfanta virtute; asa isi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara infranata; asa se ascunde, prin catapeteasma, Sfanta Sfintelor de privirile gloatei.
Adevarata smerita cugetare inseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gandi evanghelic. Adevarata smerenie este o taina dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai inalta intelepciune, ea pare nebunie pentru intelegerea trupeasca.
Domnul Iisus descopera dumnezeiasca taina a smereniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este de netalcuit pentru cuvantul si limba omeneasca.
Smerenia este viata cereasca pe pamant. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adancului pierzaniei in care a cazut neamul omenesc - iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul-Om.
Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa trufie. Ea se ingrijeste sa afle toate ramurile acesteia; aflandu-le, descopera ca inca au mai ramas foarte multe de aflat. Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica il numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covarsitoare si mai ales pentru adanca lui smerenie, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a spus in inaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavarsit om are in sine ceva trufas.
Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, a trait intr-o vreme imbelsugata in sfinti, 1-a vazut pe Antonie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in adevaratul inteles al cuvantului. Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mangaie in chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.
Satana ia chip de inger de lumina; "apostolii" lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. IX, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-au ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum (Luca VI, 21, 25).
Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate ! Nu este mai de nadejde oare, pentru el pocainta, decat desfatarea ? Nu este mai de nadejde, oare, pentru el, a plange pe pamant, in aceasta vale a plangerii lasata anume pentru plans, decat a nascoci pentru sine desfatari mai inainte de vreme, desfatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare ?
Pocainta si plansul pentru pacate aduc cu sine vesnica fericire - acest lucru e sfant; acest lucru este vrednic de crezamant; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare, sa nu te cufunzi in aceste stari sufletesti, de ce sa nu petreci in ele, de ce sa-ti nascocesti tie desfatari, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, prin ele sa nimicesti in tine fericita foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele tale si pentru pacatosenie.
Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plansul este semnul smereniei, glasul ei. Lipsa plansului, indestularea cu sine sa desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii. Teme-te ca nu cumva, din pricina desfatarii desarte si amagitoare, sa mostenesti vesnicul "vai" fagaduit de catre Dumnezeu celor ce se satura acum dupa bunul! lor plac, impotriva voii lui Dumnezeu.
Slava desarta si odraslele sale sunt desfatari duhovnicesti mincinoase, care lucreaza in sufletul care nu s-aj patruns de pocainta si zidesc o smerenie paruta. Sufle tul schimba adevarata smerenie pe aceasta parere de smerenie. Adevarul cel inchipuit, punand stapanire pe casa sufletului, ingradeste pentru Adevarul Cel Adevarat toate intrarile in aceasta casa.
Vai, suflete al meu, biserica de Dumnezeu zidita a adevarului! Primind in tine adevarul cel fatarnicit, inchinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu te faci capiste! In capiste e inaltat un idol: "parerea" smereniei. "Parerea smereniei" este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se goneste trufia si cand omul si-o recunoaste, dar cum s-o izgonesti atunci cand i se pare ca este smerenie ? !
In aceasta capiste se afla uraciunea cea amarnica a pustiirii! in aceasta capiste se revarsa tamaia slujirii la idoli, se inalta cantari de care se veseleste iadul. Acolo, cugetarile si simtirile sufletului gusta mancarea cea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Capistea, salas al idolilor si a toata necuratia, este de neajuns nu numai pentru harul dumnezeiesc, pentru darul dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevarata, pentru orice porunca evanghelica. Smerenia mincinoasa orbeste omul in asa hal, ca il sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de inteles celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, propovaduind-o cu mare glas. ("Urmarea lui Hristos", cartea III, cap.2). Amarnic isi bate joc de noi minciuna atunci cand, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.
Smerenia cea din har este nevazuta, asa cum nevazut este si Daruitorul ei - Dumnezeu. Ea este acoperita de tacere, simplitate, nefatarnicie, lipsa de sfortare, libertate. Smerenia cea mincinoasa poarta intotdeauna un chip prefacut; prin aceasta ea se face cunoscuta lumii. Smerenia cea mincinoasa iubeste scenele: prin aceasta ea amageste si se amageste. Smerenia lui Hristos este imbracata in haina si camasa (Ioan XIX, 24), in vesmantul cel mai nemestesugit: acoperita de acest vesmant, ea nu se face cunoscuta si nu este bagata in seama de oameni.
Smerenia este o chezasie in inima, o insusire sfanta si fara de nume a acesteia, o deprindere dumnezeiasca ce se naste in suflet, pe nesimtite, din plinirea poruncilor evanghelice. Lucrarea smereniei poate fi pusa alaturi de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinta credintei si iubirii fata de comorile pamantesti, cu cat le agoniseste mai mult pe acestea, cu atat se face mai lacom si mai nesatios de ele. Cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca e sarman si neindestulat. Tot asa si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult cu virtuti si daruri duhovnicesti, cu atat se vede pe sine mai sarac si mai de nimic.
Este firesc sa fie asa. Atunci cand omul nu a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul sau bine, pangarit de pacat, are pret inaintea lui. Atunci, insa, cand se impartaseste de binele dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci nu mai pune deloc pret pe binele sau, care este unit si amestecat cu raul. Scumpa ii era saracului punguta cu bani de arama adunati de el, vreme indelungata, cu truda si cu osteneala. Un bogat, insa, i-a varsat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de galbeni curati, iar saracul a aruncat cu dispret punguta cu aramioare, ca pe o povara care numai l-ar fi ingreunat.
Dreptul si multpatimitorul Iov, dupa ce a suferit ispite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grait catre Dumnezeu printr-o rugaciune insuflata: Cu auzul urechii Te auzeam mai inainte, iar acum ochiul meu Te-a vazut pe Tine. Ce roada a odraslit in sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ? Pentru aceea, continua, si isi incheie Iov rugaciunea sa, m-am defaimat pe mine si m-am topit, si ma socotesc pe mine pamant si cenusa (Iov XLII, 5-6).
Voiesti a dobandi smerenia ? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salaslui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru lisus Hristos. Iinceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos. Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de nimic nu se infricoseaza. Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul ? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale ?
Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele talharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit alaturi de Domnul. Fiind in necazuri, s-au obisnuit sa spuna: Cele vrednice dupa faptele noastre luam; pomeneste-ne, Doamne intru imparatia Ta (Lc. XXIII, 41,42). Orice necaz ei il intampina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el. Pacea sfanta intra in inimile lor dimpreuna cu vorbele smereniei! Ea aduce paharul mangaierii duhovnicesti si la patul celui bolnav, si in temnita la cel inchis in ea, si la cel prigonit de oameni, si la cel prigonit de demoni.
Paharul mangaierii este adus de catre mana smereniei si celui rastignit pe cruce; lumea poate sa-i aduca acestuia numai otet amestecat cu fiere (Mat. XXVII, 34). Cel smerit nu e in stare sa aiba rautate si ura: el nu are vrajmasi. Daca vreunul din oameni ii pricinuieste necazuri, el vede in acest om o unealta a dreptei judecati sau a Proniei Dumnezeiesti. Cel smerit se incredinteaza pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit traieste nu cu propria lui viata, ci prin Dumnezeu.
Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea el cauta neincetat ajutorul lui Dumnezeu, neincetat petrece in rugaciune. Ramura roditoare se pleaca spre pamant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultindu-si mladitele sale neroditoare. Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda in smerenie din ce in ce mai adanc, si in adancurile acestei mari afla margaritarele cele de mult pret: darurile Duhului. Trufia este semnul neindoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului in care nu are nici o intrare invatatura lui Hristos.
Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. Nu judecati dupa infatisare, ci dupa roadele lor ii veti cunoaste (In. VII, 24; Mt. VII, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale (1 imp. XVII, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfant al Meu l-am uns pe el (Ps. LXXXVIII, 21). Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar dumnezeu va cauta la inima (1 Imp. XVI, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor, in vreme ce el este un hau al slavei desarte. Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare trufas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni, si de aceea nu se taraste inaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau.
"Ce inseamna a crede ?" - a fost intrebat un mare bi-neplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: "A crede inseamna a petrece intru smerenie si mila". Smerenia nadajduieste in Dumnezeu - nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai acestei lumi numesc asta trufie.
Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se incni-na o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului, ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia ! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici. Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic.
Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. Mie, a zis el, nu-mi raspunzi ? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc ? (In. XIX, 10). Domnul si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu inomenit. Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane ! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta, a lui Mardoheu ! Aceasta, care in ochii tai e trufie, de fapt e sfanta smerenie".
Smerenia este invatatura evanghelica, virtutea evanghelica, puterea tainica a lui Hristos. Dumnezeu S-a aratat oamenilor imbracat intru smerenie, si acela dintre oameni care se va imbraca intru smerenie se va fece asemenea cu Dumnezeu. Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, vesteste Sfanta Smerenie, sa se lepede de sine, sa ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Mt. XVI, 24). Altminteri e cu neputinta a deveni ucenic si urmator al Celui Ce S-a smerit pana la moarte, pana la moartea pe cruce. Acesta a sezut de-a dreapta Tatalui. Acesta e Noul Adam, incepatorul de neam al sfintei semintii a celor alesi. Credinta in El inscrie in numarul celor alesi; alegerea se prim,este prin sfanta smerenie, se pecetluieste prin sfanta dragoste. Amin.
