In incordata viata moderna pe care o traim, problema chivenisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gand sa incerc si sa te conving ca dispui de foarte mult timp si ca te poti ruga daca vrei; vreau in schimb sa-ti vorbesc despre administrarea timpului in tensiunile si in goana vietii. Te voi scuti de orice descriere a felului in care iti poti face timp; voi spune doar ca, daca vom incerca sa risipim mai putin din el, vom avea mai mult.
Daca am folosi faramituri din timpul risipit incercand sa construim scurte momente pentru reculegere si reflectie am putea descoperi ca exista de fapt destul de mult timp. Daca te gandesti la numarul de minute goale dintr-o zi, in care facem ceva numai pentru ca ne este teama de vidul lor si de faptul de a ramane singuri cu noi insine, vei intelege ca sunt o multime de perioade scurte care ne-ar putea apartine in acelasi timp noua si lui Dumnezeu.
Dar vreau sa vorbesc despre un lucru pe care il consider chiar mai important. Este vorba despre felul in care putem controla si opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai daca suntem intemeiati intr-o stare de statornicie si pace launtrica, in care stam fata catre fata cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului - nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care il urmarim consultandu-ne ceasul, ci in sensul subiectiv, ca timpul fuge si ca nu ne-a mai ramas timp pentru noi.
Mai intai as vrea sa va atrag atentia asupra unui lucru pe care il cunoastem si il discutam cu totii. Anume, ca nu este deloc necesar sa fugim dupa timp ca sa-l prindem. Timpul nu fuge de noi, ci fuge inspre noi. Fie ca esti atent la urmatorul minut ce vine spre tine, fie ca nu ai nici o idee despre asta, el va veni peste tine.
Viitorul, orice ai sti despre el, va deveni prezent, asa ca nu este nevoie sa incerci sa sari din prezent in viitor. Putem sa asteptam firesc ca lucrul acesta sa se intample, iar din punctul acesta de vedere putem fi perfect statornici si totusi sa ne miscam in timp, fiindca timpul este cel care se misca.
Traiesti aceasta situatie atunci cand esti intr-o masina sau in tren si stai in scaun si, daca nu conduci, te uiti pe geam; sau poti citi, te poti gandi, te poti odihni, si totusi trenul alearga, iar la un moment dat ceea ce era viitor, fie ca este vorba de statia urmatoare sau statia ta de destinatie, va fi prezent. Cred ca acesta este un lucru deosebit de important.
Greseala pe care o comitem deseori fata de viata noastra interioara este sa ne inchipuim ca daca ne grabim vom ajunge mai iute in viitorul nostru, oarecum asemenea celui care se zoreste sa ajunga din ultimul vagon al trenului in primul, sperand ca distanta dintre Londra si Edinburgh va fi redusa in felul acesta.
Cand avem de-a face cu un exemplu de acest gen, vedem numaidecat cat este de absurd, dar, atunci cand ne straduim sa traim cu un milimetru in avans fata de noi insine, nu simtim absurditatea intreprinderii noastre. Tot ce facem este sa ne grabim, dar fara a ne misca mai repede din pricina aceasta. Cu siguranta ca ai vazut nu o data lucrul acesta: cineva cu doua geamantane grele se grabeste, incercand sa prinda un autobuz; se straduieste pe cat poate, alearga pe cat de tare ii permit bagajele, concentrandu-se cu totul asupra locului in care nu se afla, dar urmeaza sa ajunga.
Stii insa ce se intampla cand pornesti la drumetie intr-o zi de vacanta. Putem merge sprinten, vesel si grabit sau, daca avem o stare si o varsta corespunzatoare, putem chiar alerga, fara a simti totusi ca ne grabim, fiindca ceea ce conteaza in asemenea momente este mersul, nu sosirea. Acesta este genul de lucruri pe care trebuie sa-l invatam si in legatura cu rugaciunea, sa ne inradacinam in prezent.
De obicei ne gandim sau ne purtam de parca prezentul ar fi fost o linie imaginara, extrem de subtire, intre trecut si viitor si ca ne rostogolim dinspre trecut spre viitor, calcand intruna peste aceasta linie, asa cum ai rostogoli un ou intr-un stergar. Daca vei face asa, se va rostogoli neincetat, nu va fi nicaieri in nici un moment, nu exista nici un prezent, pentru ca prezentul va fi intotdeauna in viitor.
Nu toata lumea este destul de norocoasa sa aiba experiente decisive, "situatii iluminatoare", care sa ne invete despre lucruri, dar as dori sa-ti impartasesc in cateva cuvinte o experienta extrem de folositoare pe care am avut-o.
In timpul ocupatiei germane din Franta ma aflam in miscarea de Rezistenta si, coborand la metrou, am fost prins de politie. Aceasta este una dintre cele mai interesante experiente pe care le-am avut. Lasand deoparte toate ornamentele romantice legate de ce si cum s-a intamplat, voi reda intamplarea intr-un mod mai filozofic, raportind-o la timp.
Iata ce s-a intamplat: am avut un trecut, am avut un viitor, iar acum ma deplasam dintr-unul in celalalt, coborand vioi treptele. La un moment dat cineva mi-a pus o mana pe umar si mi-a zis: "Stai, arata-mi actele!" In momentul acela s-au petrecut mai multe lucruri. Mai intai, am inceput sa ma gandesc foarte repede, sa simt foarte intens si sa fiu constient de intreaga situatie cu o relaxare si cu o intensitate a amanuntelor pe care nu le mai avusesem niciodata pe ultimele trepte de la Metro Etoile. Apoi am inteles dintr-o data ca nu aveam nici un trecut, pentru ca trecutul real pe care-l aveam era lucrul pentru care ar fi trebuit sa fiu impuscat. Deci acel trecut disparuse. Falsul trecut despre care eram gata sa vorbesc nu existase nicicand, asa ca ma aflam stand acolo precum soparla a carei coada fusese taiata si fugise lasandu-si coada undeva in urma, asa ca soparla se termina acolo unde-i fusese mai inainte coada.
Apoi am descoperit un alt lucru care era deosebit de interesant (chiar daca in momentul respectiv nu am meditat prea mult la o filozofie a timpului), dar ceea ce am simtit pe loc si am priceput treptat a fost ca ai un viitor numai in masura in care poti prevedea cu un minut inainte de a se intampla, sau in masura in care poti atinge cu un milimetru mai inainte ceea ce va urma - cu alte cuvinte nimic nu urmeaza de vreme ce nu ai nici o idee despre ceea ce ar putea urma, esti ca cineva care se afla in intuneric intr-o camera necunoscuta.
Stai acolo si tot ceea ce exista este un intuneric care-ti apasa ochii. S-ar putea ca inaintea ta sa nu fie nimic ori sa ti se deschida nemarginitul, totuna-i. Tu sfarsesti acolo unde intunericul incepe. Astfel am descoperit ca nu aveam nici trecut. Atunci am realizat ca nici trairea in trecut, pe de o parte, si nici trairea in viitor, pe de alta, nu erau practic posibile. Soparla nu avea coada, iar intunericul imi astupa fata.
Am descoperit ca eram presat in momentul prezent, si ca tot trecutul meu, adica toate lucrurile care puteau fi erau concentrate in momentul prezent cu o asemenea intensitate, cu o coloratura care era extrem de euforica si care ulterior mi-a permis sa scap!
Acum, in ce priveste timpul, exista unele momente, fara a intra in prea multe detalii, cand cineva poate simti ca momentul prezent este acolo, ca trecutul este dus in mod ireversibil - el este lipsit de orice valoare in afara de cazul in care este inca actual in prezent - si ca viitorul este, de asemenea, irelevant, fiindca se poate petrece sau nu.
Asa se intampla, de pilda, atunci cand traiesti un accident, cand te afli intr-un moment de pericol care solicita o actiune extrem de prompta. In asemenea cazuri nu ai timp sa te rostogolesti confortabil din trecut spre viitor. Ceea ce trebuie sa faci este sa fii atat de total in prezent, incat toate energiile tale si intreaga ta fiinta sa fie concentrate in cuvantul "acum".
Descoperi cu mare interes ca tu esti intr-un "acum". Cunosti planul geometric foarte, foarte subtire, despre care geometria ne invata ca nu are nici o grosime. Acest plan geometric, lipsit in mod absolut de grosime, care este "acum", se misca de-a lungul liniilor timpului sau mai degraba este strabatut de timp ca de un curent subteran, aducandu-ti "acum" tot ceea ce vei avea nevoie in viitor.
Aceasta este situatia pe care trebuie sa o intelegem, si trebuie s-o intelegem intr-un mod mai pasnic decat a trebuit s-o inteleg eu. Cred ca trebuie sa facem exercitii de oprire a timpului si de staruire in prezent, in acest "acum" care este prezentul meu si care este totodata intersectia vesniciei cu timpul.
Ce putem face? Iata primul exercitiu. El poate fi practicat in momentele in care nu ai absolut nimic de facut, cand nimic nu te indeamna nici inapoi, nici inainte si cand poti folosi cinci minute, trei minute sau o jumatate de ora pentru odihna si pentru a nu face nimic. Ia loc si spune "sed, nu fac nimic, nu voi face nimic pentru urmatoarele cinci minute", si apoi relaxeaza-te si in tot acest timp (un minut sau doua vei putea indura pentru inceput) gandeste-te ca "ma aflu aici in prezenta lui Dumnezeu, in propria mea prezenta si in prezenta acestui mobilier care este in jurul meu, nemiscat, fara sa ma duc undeva".
Exista, desigur, inca un lucru pe care trebuie sa-l faci: trebuie sa te hotarasti ca in aceste doua, cinci minute pe care le-ai dedicat invatarii faptului ca prezentul exista, nu te vei lasa smuls de soneria telefonului, de un ciocanit in usa, ori de vreun elan brusc de a face numaidecat vreo treaba pe care ai lasat-o neterminata pentru ultimii zece ani.
Deci te linistesti si spui "sunt aici", si ramai acolo. Daca inveti sa faci aceasta in momentele irosite ale vietii tale, cand ai invatat sa nu te mai fataipe dinauntru, ci sa fii absolut calm si fericit, statornic si netulburat, prelungeste apoi cele cateva minute la un timp mai indelungat, iar apoi la unul putin chiar mai lung.
Va veni desigur un timp in care vei avea nevoie de anumite scuturi de aparare, caci poti sta linistit pentru doua minute chiar daca suna telefonul sau bate cineva la usa, pe cand cincisprezece minute poate fi prea mult atat pentru cel care suna la telefon ori pentru cel care bate la usa. In acest caz gandeste-te ca daca n-ai fi fost acasa nu ai fi deschis usa si nici nu ai fi raspuns la telefon.
Ori daca ai mai mult curaj, sau daca esti mai convins in legatura cu ceea ce faci, poti face ce-a facut tatal meu. Punea un biletel pe usa, pe care scria: "Nu te obosi cu batutul. Sunt acasa, dar nu voi deschide usa". Acesta este un mod mult mai transant, pentru ca lumea il intelege pe loc, pe cand daca scrii "fiti buni si asteptati cinci minute", "bunatatea" celuilalt se duce cam in doua minute.
Iar dupa ce ai deprins aceasta statornicie, aceasta netulburare, va trebui sa inveti sa opresti timpul nu doar in momentele cand de-abia se scurge sau cand s-a oprit singur, ci si in momentele in care fuge, cand te preseaza cu solicitari.
Iata cum trebuie sa procedezi. Faci vreun lucru pe care il consideri folositor; simti ca, daca treaba ta nu este dusa la buni sfarsit, lumea se va clatina. Insa, daca la un moment dat vei spune "ma opresc", vei descoperi multe lucruri. Mai intai, vei descoperi ca lumea nu se clatina si ca intreaga lume - daca ti-o poti imagina - poate astepta cinci minute in care sa nu te ocupi de ea.
Este important sa intelegem asta, pentru ca de obicei ne inselam pe noi insine, spunand "da, trebuie s-o fac: este vorba de dragostea de aproapele, este vorba de o datorie, nu pot s-o las nefacuta". Siguri ca poti, pentru ca in momentele de pura lene o lasi nefacuta pentru un timp mult mai lung decat celei cinci minute pe care le-ai ales.
Asa ca primul lucru pe care il spui este: "Orice s-ar intampla, ma opresc in acest punct". Cel mai usor mod de a reusi aceasta este sa te folosesti de un ceas desteptator. Potriveste-l si spune-ti: "Acum lucrez fara a ma uita la ceas pana cand va suna".
Acesta este iarasi un aspect important; unul din lucrurile de care trebuie sa te dezveti este uitatul la ceas. Daca te duci undeva si stii ca esti in intarziere, te tot uiti la ceas. Numai ca nu poti merge la fel de iute consultandu-ti ceasul din cand in cand ca atunci cand nu te uiti deloc la ceas, ci privesti doar inainte. Si, fie ca stii sau nu ca ai intarziat cu sapte, cu cinci sau cu trei minute, de fapt cu tot atatea minute de intarziere vei ajunge.
Asa ca fixeaza-ti un timp de plecare si vei fi punctual, iar daca esti in intarziere, mergi cat poti de vioi si de iute. Ajuns la usa, gandeste-te la cat de spasit va trebui sa arati cand se va deschide usa. Dupa aceasta, cand ceasul incepe sa sune, stii ca pentru urmatoarele cinci minute lumea ia sfarsit si ca nu te vei misca din loc.
Acesta este timpul personal al lui Dumnezeu, iar tu te odihnesti in acest timp al Sau in liniste, tacere si pace. La inceput vei vedea cat este de greu si vei simti ca este extrem de urgent sa ispravesti, sa zicem, de scris o scrisoare sau de citit un paragraf anume. in realitate, vei descoperi destul de curand ca le poti amana pentru trei, cinci sau chiar zece minute si nimic nu se va intampla. Si, daca trebuie sa faci ceva care presupune concentra
faci?" Mai este o vorba asemanatoare pe care o poti pastra pentru o referinta viitoare: "Nu te ingrijora pentru moarte. Cand moartea este, tu nu mai esti, iar cat esti tu, moartea nu este inca". Este vorba despre acelasi principiu. De ce sa ma ingrijorez pentru o situatie care oricum se va rezolva de la sine?
O data ce ai invatat sa te sustragi neastamparului, poti face orice, cu orice viteza, cu orice masura de atentie si vioiciune, fara a avea sentimentul ca timpul iti scapa sau ca te ajunge din urma. Este precum sentimentul despre care ziceam ca-l ai cand te afli la inceputul vacantei, cand toate zilele iti stau inainte.
Iti poti ingadui sa fii iute sau incet, fara a avea notiunea timpului, pentru ca nu ai nimic de facut in afara de ceea ce ti-ai propus si pentru ca nu exista nici o tinta anume in afara drumului insusi. Si apoi vei vedea ca te poti ruga in orice situatie te-ai afla, ca nu exista nici o situatie care sa te impiedice de la rugaciune. Ceea ce poate sa te impiedice sa te rogi este ca tu singur te expui furtunii sau, mai bine zis, ca tu ii dai voie furtunii sa bantuie inlauntrul tau, in loc sa vuiasca in jurul tau.
Probabil ca iti amintesti de relatarea din Evanghelie despre furtuna de pe Marea Galileii. Hristos, dormind in barca si furtuna dezlantuita peste tot in jur. La inceput, apostolii s-au ostenit din greu si cu multa nadejde pentru scaparea vietilor lor. Dar, dupa un timp anume, s-au descurajat, iar furtuna care era in afara intra inlauntrul lor - furtuna le cuprinse nu doar corabia, ci si inimile. Frica, moartea nu le mai dadeau doar tarcoale, ci intrasera inlauntrul lor. Atunci ei s-au indreptat spre Hristos si au procedat asa cum si noi facem adesea: ne ridicam ochii spre El in vremuri de greutati si necazuri si suntem revoltati ca El este atat de linistit.
Povestea din Evanghelie subliniaza acest lucru, spunand ca Hristos se odihnea cu capul pe o perna - ofensa maxima! Apostolii stau sa moara, iar El sta bine mersi. Aceasta este tocmai ceea ce simtim de cele mai multe ori despre Dumnezeu. Cum de indrazneste sa fie atat de fericit, cum de-si permite sa stea atat de linistit cand eu sunt cuprins de greutati?
Iar ucenicii au facut ceea ce si noi facem atat de des. In loc sa vina la Dumnezeu si sa-i spuna: "Tu esti pacea, Tu esti Domnul, spune un cuvant si se va vindeca sluga mea, spune numai un cuvant si totul va fi bine", ei il scutura in timp ce doarme si ii spun: "Nu-Ti pasa ca pierim?" Cu alte cuvinte: "Daca tot nu poti face nimic, macar nu dormi. Daca nu poti ajuta cu nimic, macar sa mori in teama impreuna cu noi". Hristos reactioneaza, se scoala si spune "putin credinciosilor!" si, neluandu-i in seama, se intoarce catre furtuna, ii spune: "Taci! Linisteste-te!" si toate se linistesc la loc.
Asta putem face si noi, si trebuie sa putem sa o facem. Dar avem nevoie de exersare chibzuita si sistematica, exact in acelasi fel in care ne pregatim in vederea altor lucruri. Invata sa stapanesti timpul si vei putea - orice ai face, indiferent de tipul de greutate care te apasa, fie ca este vorba de o furtuna, fie de o tragedie sau doar de confuzia in care traim neincetat - sa stai linistit, nemiscat in prezent, fata catre fata cu Dumnezeu, tacand sau vorbindu-I.
Daca folosesti cuvinte, atunci ii poti aduce lui Dumnezeu tot ceea ce este in jurul tau, toata furtuna. Daca taci, te poti odihni in "ochiul" tornadei, in calmul de-acolo, insa lasand furtuna din jur sa urle, in timp ce tu te afli acolo unde se afla si Dumnezeu, in singurul punct de statornicie deplina. Insa acest punct nu este unul in care nu se intampla nimic. Este punctul in care toate tensiunile opuse se intalnesc si sunt echilibrate una de cealalta si sunt tinute de mana puternica a lui Dumnezeu.
Adevarata liniste este ceva extrem de intens, are densitate si este cu adevarat vie. Imi amintesc un pasaj din Vietile Sfintilor din pustie, in care unul din ei a fost rugat de fratii lui sa spuna niste cuvinte de folos pentru un episcop care-i vizita, iar el a raspuns: "Nu voi vorbi, caci daca tacerea mea nu-i foloseste, cuvintele nu-i vor folosi nici atat". Acesta este genul de liniste despre care ar fi bine sa incercam sa invatam sau sa invatam sa o dobandim. Cum sa procedam? Ceea ce pot face este sa va trimit la o parabola sau la o imagine, cea a practicii observarii pasarilor in mediul lor de viata.
Daca vrem sa surprindem pasarile tasnind prin paduri sau campii, trebuie sa ne trezim inaintea lor. Trebuie sa ne pregatim sa fim vigilenti, vii, perfect treji inainte ca prima pasare sa se trezeasca. Inainte deci ca pasarile sa simta ca s-a facut dimineata. Trebuie sa ne ducem in campie sau in padure si sa stam acolo absolut nemiscati, cu totul tacuti, pe deplin relaxati, astfel incat sa nu le deranjam si sa nu le speriem pe aceste fiinte din jurul nostru care au un somn atat de usor, fiindca altfel vor zbura cand noi nu vom putea inca sa le auzim ori sa le vedem.
Observarea pasarilor presupune, pe de o parte, aceasta nemiscare, liniste si calm si in acelasi timp o vigilenta extrema, caci daca stai in camp cu gandul la visele pierdute ale scurtei tale nopti, toate pasarile vor fi zburat inainte ca tu sa remarci ca soarele iti incalzeste spatele. Este fundamental sa fii atent si viu si in acelasi timp linistit si relaxat, iar aceasta este pregatirea contemplativa pentru linistea contemplativa, acest echilibru foarte delicat intre tipul de vigilenta care-ti va permite ca, avand o minte complet deschisa, complet libera de prejudecati si de false asteptari, sa primesti impactul oricarui lucru care-ti va iesi in cale si, in acelasi timp, lipsa de agitatie care-ti va permite sa primesti impactul acesta fara a-ti inchipui imaginea propriei tale prezente, lucru care-ti va risipi starea de liniste.
Cu aproximativ douazeci de ani in urma, la scurt timp dupa hirotonirea mea, am fost trimis inainte de Craciun la casa unei batrane doamne, care a murit: ceva mai tarziu, la varsta de 102 ani. Aceasta femeie a venit sa ma vada dupa prima mea slujba ca preot si mi-a zis: "Parinte, as dori sa ma sfatuiti in legatura cu rugaciunea". Iar eu i-am spus: "Desigur, intreaba pe cutare si pe cutare". Ea mi-a zis: "In toti acesti ani i-am tot intrebat pe oameni care sunt faimosi pentru priceperea pe care o au despre rugaciune, iar ei nu mi-au dat nici un raspuns concret, asa ca m-am gandit ca, de vreme ce probabil ca nu stiti mare lucru despre asta, s-ar putea sa dati intamplator peste raspunsul corect".
Iata o situatie foarte incurajatoare! Am spus deci: "Care este necazul dumneavoastra?" Batrana mi-a zis: "In ultimii paisprezece ani am spus rugaciunea lui Iisus aproape in permanenta, si niciodata nu am simtit prezenta lui Dumnezeu in vreun fel". Arunci mi-a scapat exactJ ceea ce gandeam: "Daca vorbiti intruna, il lipsiti pe Dumnezeu de prilejul de a mai spune si El ceva". Ea mi-a spus: "Ce sa fac atunci?"
Iar eu i-am raspuns: "Duceti-va in camera dumneavoastra dupa micul dejun, aranjati-o adecvat, plasati-va fotoliul intr-o pozitie strategica care va lasa in spatele dumneavoastra toate colturile intunecate ce exista intotdeauna in camera unei batrane, in care lucrurile sunt impinse astfel incat sa nu fie vazute. Aprindeti-va candela inaintea icoanei pe care o aveti, si mai intai de toate cercetati cu atentie camera in care va aflati. Apoi luati-va andrelele si pentru cincisprezece minute impletiti inaintea fetei lui Dumnezeu, dar va interzic sa rostiti vreun cuvant de rugaciune. Vedeti-va de impletit si incercati sa va bucurati de pacea din camera dumneavoastra".
Nu era sigura ca i-am dat un sfat foarte evlavios, dar l-a primit totusi. Dupa un timp a venit sa ma vada si mi-a spus: "Stiti, are efect". Am intrebat-o: "Ce anume are efect, ce s-a intamplat?", pentru ca eram foarte curios sa stiu cat de bun a fost sfatul meu. Iar ea mi-a zis: "Am procedat exact asa cum m-ati sfatuit. M-am trezit, m-am spalat, mi-am pus camera in ordine, mi-am luat micul dejun, m-am intors, m-am asigurat ca in camera nu era nici o neoranduiala care m-ar putea deranja, dupa care m-am asezat in fotoliu si m-am gandit: "Oh, ce bine, am la dispozitie cincisprezece minute in care pot sa nu fac nimic fara sa ma simt vinovata din cauza asta!" si am privit injur si pentru prima data in ani de zile m-am gandit: "Dumnezeule, in ce camera frumoasa traiesc eu - o fereastra care da spre o gradina, o camera intr-o forma frumoasa, cu destul spatiu la dispozitie, si cu toate aceste lucruri pe care le-am adunat de ani de zile"."
Apoi adauga: "M-am simtit atat de tacuta, intrucat camera era atat de linistitoare. Era acolo un ceas care ticaia, dar nu strica linistea, ticaitul lui doar sublinia faptul ca totul era nemiscat, iar dupa un timp mi-am amintit ca trebuia sa impletesc inaintea fetei lui Dumnezeu, asa ca m-am apucat de impletit. Si am devenit tot mai constienta de liniste. Andrelele atingeau bratele fotoliului, ceasul ticaia linistitor, nu era nimic pentru care sa fii preocupat, nu aveam nici o nevoie sa-mi incordez atentia, iar apoi am simtit ca aceasta liniste nu era doar in mod simplu o absenta a zgomotului, ci una care avea un continut. Nu era absenta a ceva, ci prezenta a ceva. Linistea avea o densitate, o bogatie, si incepu sa ma cuprinda. Linistea din jur incepea sa vina si sa intalneasca linistea din mine".
Iar la urma spuse un lucru foarte frumos, pe care l-am intalnit mai tarziu la scriitorul francez Georges Bernanos: "Dintr-o data am simtit ca aceasta liniste era o prezenta. In strafundul acestei linisti era Cel care este intreaga netulburare, toata pacea si toata seninatatea".
Dupa aceasta a mai trait vreo zece ani, zicand ca oricand putea afla linistea daca tacea si se linistea ea insasi. Aceasta nu inseamna ca a incetat sa se mai roage, ci ca isi putea sustine aceasta liniste contemplativa pentru un timp, apoi mintea incepea sa-i tremure; atunci se intorcea la rugaciunea rostita, pana cand mintea ii devenea iarasi linistita si statornica, apoi abandona iarasi cuvintele, alunecand in liniste, ca mai inainte. Asta este ceea ce ni se poate intampla adesea - daca, in loc sa fim atat de incrancenati in a face tot timpul cate ceva, am putea spune simplu: "Ma aflu in prezenta lui Dumnezeu, ce bucurie, hai sa stam linistiti!"
In viata unui preot catolic din Franta, abatele d'Ars, Jean Marie Vianney, exista o patanie cu un taran batran, care petrecea ceasuri in sir stand nemiscat in capela, fara sa faca ceva. Preotul i-a zis: "Ce faci in tot timpul acesta?" Batranul i-a raspuns: "Eu ma uit la El, El se uita la mine si amandoi suntem fericiti".
Putem ajunge la asa ceva numai daca invatam sa ne deprindem intr-o oarecare masura cu tacerea. Incepe cu tacerea buzelor, cu tacerea emotiilor, cu tacerea mintii, cu tacerea trupului. Ar fi insa o greseala sa ne inchipuim ca am putea sa incepem cu tinta cea mai inalta, adica cu linistea inimii si a mintii.
Trebuie sa incepem prin linistirea buzelor noastre, prin linistirea trupului nostru, in sensul de a-l deprinde sa stea calm, sa lepadam incordarea, sa evitam visarea si trandavia si, pentru a folosi o expresie a unuia dintre sfintii nostri rusi, sa fim precum o struna de vioara intinsa astfel incat sa poata da notele potrivite, fara sa fie intinsa atat de tare incat sa se rupa, si nici atat de slab incat sa scoata doar un bazait in locul unor note. Iar din momentul acela trebuie sa invatam sa ascultam in liniste, sa fim cu totul tacuti, si astfel am putea, mai des decat ne putem imagina, sa descoperim ca vorbele din Apocalipsa se adeveresc: "Eu stau la usa si bat".
